Dan Marius Cosma scrie întocmai cum le recomand eu oamenilor mei să NU scrie literatură română contemporană. Când spun asta… pe ce mă bazez?
Mă bazez pe lectura volumului de proză scurtă O după-amiază neobișnuită (Eikon, 2025), care m-a dumirit – sau cel puțin mi-a dat o idee – despre scrisul lui Dan Marius Cosma. Deci, cât de cât, știu despre ce vorbesc. În ceea ce privește recomandările mele, mă bazez pe ceva mult mai simplu: banii.
Iată cum stă treaba. În prezent (anno domini 2026), autorii români se bat nu numai între ei (pentru un public cititor aflat în continuă scădere); dar se bat și cu cei mai buni scriitori ai lumii, din toate limbile. Și, ca și cum asta n-ar fi de ajuns… se mai bat și cu traducătorii. Care ei, traducătorii, ce sunt, la urma urmei? Tot scriitori, tot „stiliști” ai scrisului, dar în două sau în trei limbi, nu într-una singură, ca autorii români. Așa că Dan Marius Cosma, ca oricare altul, ar trebui să se ferească de anumite teme literare: cele care nu mai interesează pe nimeni. Țăranii. Săracii. Bețivii. Scriitorii frustrați. Îngerii (și rudele lor de la țară, adică demonii). Ratații.
Întrebarea este: de ce să ne ferim de aceste tipologii la personajele noastre? Pentru că nu se vând, iată de ce. Și, dacă nu se vând, nici nu se pot publica: scrii o carte cu țărani și rămâi cu manuscrisul în brațe, că nu ți-o vrea nicio editură (eu să nu știu?!). La fel și cu ceilalți. Publicul cumpărător de literatură română contemporană (cam cinci sau șase mii de persoane, nu mai multe), face parte din clasa mijlocie, și foarte bine că face: săracii nu citesc, că n-au bani de cărți și de alte prostii, iar bogații nu citesc nici ei, fiind ocupați să se bucure de viață (ce, eu aș citi dac-aș fi bogat? Aș citi pe naiba! Iar de scris cronici literare… ha, ha. Ce glume am în mine). Așa că rămân cei din clasa mijlocie; ei sunt cei cărora ne adresăm când scriem. Și ei, cei care ne hrănesc citindu-ne, au o pretenție, una singură: să se regăsească. Să scriem (și) despre ei, despre problemele lor, despre reușite și despre visuri, despre modul lor de a vedea lumea. Sărăcimea nu-i interesează. Asta-i regula de aur.
Cu toate astea, lui Dan Marius Cosma îi ies prozele scurte. Nu toate, dar majoritatea din acest volum îi ies. Am stat să mă întreb de ce, că doar teoria mea este perfectă, nu? Nu sunt 100%, dar cred că am găsit un posibil răspuns: clasei mijlocii îi place, uneori, să se compare cu cei pe care i-a lăsat în urmă (prin muncă, inteligență, noroc, educație sau toate patru, dar i-a lăsat!). Cu alte cuvinte, pe mulți oameni din clasa mijlocie îi amuză să citească despre: bețiile unui scriitor ratat („Ghinda de Aur”), țărani în război cu melci fără cochilie („Limacșii”), un înger dă de necaz („O după-amiază neobișnuită”), un adolescent sparge lemne („Lemne și oameni”), Florica și Cristina dezbat problema păcatului („Amiază de vară”), pensionarul Sandu își dă laptopul la reparat („Laptopul”), un alt pensionar trage la roaba cu moloz, ca să mai facă un ban („Profesor salahor”), apostolul Matei se apucă de corespondență la bătrânețe („Epistola către Ioan”). Și mulți alți ratați.
După umila mea părere, volumul are câteva bucăți slabe, dar nu-l cert pe autor pentru că le-a băgat în carte (fie îi sunt foarte dragi, din motive personale; fie nu le-am înțeles eu, că și asta e perfect posibil), doar dau aici titlurile, ca să fie clar ce nu mi-a plăcut și ce mi-a plăcut: „Înduioșătoarea poveste de dragoste a soților Lepădatu relatată de fiul unuia dintre ei”, „Buletin hidrologic” și „Dr”. Atât.
Prozele care mi-au plăcut enorm, pe care le consider foarte reușite, din toate punctele de vedere, sunt „Călătoarea cea urâtă”, „Sâmbătă seara” și „Piticul de grădină”. Le voi lua pe rând, străduindu-mă să-mi argumentez punctul de vedere.
În „Călătoarea” suntem într-un microbuz, undeva în nordul României, cu oameni de toată mâna: și mai așa, și mai așa. Șoferul oprește s-o ia și pe Marika, ceea ce ar trebui să fie un gest frumos. Dar Marika nu s-a mai spălat de ani și ani, iar mirosul ei și al hainelor ei îi înnebunește pe cei din microbuz, iar cearta care se întinde ca focul în prerie ne dezvăluie adevăratele naturi ale călătorilor. Este o Românie în mic, în foarte mic, dar foarte exactă caracteriologic. Așa suntem. Ăștia suntem.
În „Sâmbătă” facem cunoștință cu adolescentul Mihai, iar eu acum tac și-i dau cuvântul autorului, pentru că proza asta m-a lovit în punctul cel mai slab: „Mihai termină cu bine liceul; a urmat și o facultate oarecare, mai mult ca să aibă și el o diplomă. Este o fire practică, mereu dispus să învețe lucruri noi. După ce-a schimbat mai multe slujbe, de câțiva ani se ocupă cu montarea sistemelor de securitate. E un bărbat chipeș, înalt, cu plete. Și încă neînsurat. Lumea spune despre el că-i foarte pretențios la femei. Poate că da, poate că nu. Într-o singură privință nu se înșală lumea: toate iubitele lui Mihai au fost, fără excepție, roșcate cu ochii verzi”. Nu pot dezvălui mai mult (oricum, ce am copiat aici este finalul), pentru că asta chiar e o proză de savurat: noi toți suntem Mihai, nu numai eu.
În „Piticul” o întâlnim pe Elena, care e bogată și tristă și naște un copil la 51 de ani. Eu unul am o fostă mare iubire care s-a mutat la Viena și a născut un băiețel voinic și sănătos, cu puțin înainte de a împlini frumoasa vârstă de 51 de ani (ea, nu bebelușul). N-am niciun merit, nu mă priviți câș, că nu locuiesc la Viena! Ceea ce vreau să spun este că femeia asta a fost toată viața ei o bogătașă, chiar și în anii ’80, când eram toți săraci. În anii ’90, când deja eram deja și mai săraci ca înainte, ea era bogată ca o regină și răsfățată ca două regine (se măritase bine, cu un soț „conectat” la contractele cu statul, indiferent de partidul aflat la putere). O zee.
Nu mai am nimic de zis. Dacă-l știam pe Dan Marius Cosma de la bere, aș fi răcnit că mi-a furat subiectul, aș fi făcut tărăboi teribil. Dar nu l-am întâlnit niciodată pe autor, nici la bere, nici altcum. Pur și simplu, literatura e mai mare decât viața.
