Personal, l-am descoperit pe Andrei Velea odată cu romanul a.normal, apărut la Editura Litera, în colecția „Biblioteca de proză contemporană”, în anul 2022, însă el era deja în acel moment un scriitor bine-cunoscut în România, mai ales în rândurile poeților. Având mai multe volume de versuri și de proză deopotrivă, fiind puternic implicat în activism social, Andrei este genul de lider de generație, venit dinspre zona culturală spre cea social-politică, de care societatea românească are cea mai mare nevoie, mai ales în această perioadă marcată de instabilitate și confuzie. Activismul său este vizibil atât în poezie, fiind unul dintre poeții incluși în proiectul „#Rezist! Poezia”, de exemplu, dar și în proză, romanul Agora ilustrând cel mai bine viziunile sale democratice. Însă și romanul a.normal este puternic ancorat în problematica social-politică a orașului său, Galați, chiar dacă – și aici notez un punct în plus pe tabla preferințelor personale – este plasat într-un cadru care cochetează cu SF-ul.
Și nu am făcut întâmplător această introducere pentru că, iată, și Léa, cel mai recent roman al său, apărut la editura Tracus Arte în anul 2026, continuă tradiția personală a lui Velea de a ataca o problemă socială actuală, într-un mod original și bine gândit, reușind să sensibilizeze publicul și făcându-l să empatizeze cu personajul narator. Avem de-a face cu o persoană care, deși nu e „trans” în adevăratul sens al cuvântului, este pasionată de travesti și își duce această pasiune până într-acolo încât ea devine o latură marcantă a personalității sale. Însă nu singura.
Da fapt, în complexitatea personajului principal Léa găsim și primul punct forte al romanului. Pentru că ea (îi vom spune ea, deși ea însăși se referențiază pe sine când la feminin, când la masculin) e pasionată și de literatură, și de jocuri video, și de cultura franceză. Iar în toate aceste domenii, cum e și normal, are opere preferate: iubește jocurile de artă, cu poveste, cum este „The last of us”, adoră Louise Attaque, mai ales melodia lor emblematică „Léa”, pe care o fetișizează, atribuindu-și-o sieși ca nume, face o obsesie pentru romanul Orlando de Virginia Woolf, care-i ghidează întreaga viață.
„M-am îndrăgostit de literatură datorită lui Orlando. Paginile erau pline de o poezie desăvârșită. Îmi amintesc nopți întregi când închideam lumina, strângeam cartea aproape, apoi lăsam imaginația să deseneze un film întreg pe tavanul luminat ușor de un felinar stradal. Am regizat zeci de filme cu Orlando și i-am dat tot atâtea chipuri.”
Nu știu dacă e corect să spun că întreg romanul Léa este un tribut pentru romanul Orlando, însă, prin pasiunea cu care personajul al lui Andrei Velea își ia personajul Virginiei Woolf ca model în viață, în mod cert el, personajul, est un omagiu. Îi admiră fluiditatea naturală cu care creatoarea sa l-a înzestrat și, ca travestit, și-ar dori să-l poată imita.
Însă trimiterile către acea carte nu se opresc doar la construcția personajului narator. Introducând al doilea element de forță al cărții, Andrei Velea își conduce cititorii în lumea fascinantă a conceperii structurii narative a unui joc de artă, și o face valid, alegând tot romanul Orlando ca obiect de studiu. Folosind ca pretext cursurile pe care Léa le ține la facultate, Andrei explică detaliat mecanismele prin care un personaj de joc prinde viață, cum prin structura decizională la care are acces utilizatorul devine una cu el, particularizându-și-l, în același timp, după preferințele și strategia proprie de joc. Mi-au plăcut dialogurile cu studenții, problematica la limita dintre literatură și actorie, după cum ne-o arată și componența grupei, multitudinea de puncte de vedere.
„Jucam imaginar povestea de dragoste cu rusoaica Sasa, cea care i-a pus inima pe jar. Vedeam Londra cuprinsă de marele îngheț povestit în roman, cu bărci și nave scufundate. Se putea vedea perfect orice detaliu, atmosfera era una ca de sticlă.”
Și peste aceste elemente vine, de fapt, linia directoare, cea care introduce și trauma cu care se și deschide cartea: îndârjirea cu care iubirea poate face față abuzurilor. După cum anticipam, Andrei Velea nu lasă neexploatate clivajele din societatea românească, discriminarea la care sunt supuse persoanele trans insinuându-se la început discret, sub forma unor cârcoteli – introduse oarecum naiv, de fapt – ale unui colectiv de profesori de la un liceu oarecare, nenumit, până la linșajul mediatic și chiar la violența fizică. Însă calitatea reală a povestitorului se relevă tocmai prin felul în care aceste nedreptăți sunt puse în opoziție cu suportul real și fără jumătăți de măsură al persoanei iubite, iar astfel balanța reușește să rămână în echilibru, chiar dacă talerele sunt atât de grele. Pentru că ele se compensează.
Am apreciat atât descrierea propriilor prejudecăți, ale temerilor cu care Léa se apropie de câte o persoană, de teamă că sexualitatea sa extravagantă o va face indezirabilă, cât și baleiajul între acceptare și exasperare pe care, inevitabil, aceste ciudățenii îl provoacă în oamenii fără astfel de fetișuri. Și am apreciat și stilul narațiunii, cu constantele trimiteri în trecut, unde povestea mare se desfășoară pe fundalul unei singure zile prezente, în care traumele sunt aproape depășite. Și am găsit la fel de potrivită și revolta Adei, cea care-l iubește cu toate hachițele lui, legată de ce înseamnă să fii femeie cu adevărat:
„Nu susțin că femeie e doar cea care naște. Eu nu văd așa. Dar mă gândesc la toate schimbările care au loc în corpul nostru, la felul în care ți se face greață de la orice miros mai strident. Îmi venea să-i bat pe toți cei care se dădeau cu deodorant, mi-a povestit o prietenă care a născut de curând.”
O altă trăsătură a stilului care mi-a atras atenția a fost folosirea de perechi substantiv articulat cu articol hotărât – atribut, în momentele cele mai tensionate, care dă cititului o cadență respiratorie și introduce astfel un nivel de empatie în plus, dar și trecerile subite, de la timpul narativ prezent la cel trecut, dar și, așa cum spuneam în deschidere, de la menționarea propriei persoane la feminin sau masculin. Ce nu am înțeles, însă, a fost renunțarea la liniuța de dialog, câtă vreme împărțirea pe paragrafe specifice a fost păstrată.
Deoarece se află, ca dimensiune, la granița dintre nuvelă și roman, dar prin complexitate și prin abundența de referințe culturale stă bine în categoria romanelor, cartea dă impresia de dens și, deși găsim multe pasaje meditative, nu există burți, iar acțiunea curge uniform. Atrăgând prin stil, subiect, abordare și franchețea debordantă a narațiunii confesive, lectura oferă mult pentru efortul pe care-l cere de la cititor.
