Când a aflat mama că vreau să dau bacalaureatul la filosofie, s-a supărat la fel de tare ca atunci când a aflat că fumez. Vărul meu primar dăduse bacul cu un an în urmă la logică și picase. Cumva, în capul maică-mii – pe bună dreptate – logica și filosofia erau înrudite. Așa că s-a speriat foarte tare și a încercat luni de zile să mă convingă să dau la geografie. Dar eu eram prea virusat de lecturile specifice adolescentului care se crede mai deștept decât e: Cioran, Sartre, Camus, Nietzsche etc. Chiar nu puteam să trăiesc cu mine învățând capitale și forme de relief în condițiile în care mă interesa neironic de ce e mai degrabă ceva decât nimic.
Însă trebuie să recunosc că mi-era foarte frică să n-o dau în bară. Așa că tot anul am învățat pentru bacul la filosofie așa cum m-a dus pe mine capul. Am citit mai multe manuale, cărți, culegeri, am căutat și pe net tot felul de rezumate. Școala nu prea era de ajutor, pentru că aveam o profă de filosofie cu care pur și simplu n-am putut să colaborez la capitolul ăsta. Amândoi aparțineam unor școli de gândire diferite.
Citind acum, la 33 de ani, cartea lui Doru Căstăian, nu pot să nu mă gândesc la cât de bine mi-ar fi prins volumul ăsta în perioada liceului. Este – așa cum a zis Cristian Iftode – o carte mai degrabă de inițiere decât de introducere în filosofie. Și este scrisă 100% pentru adolescenți. Autorul a mărturisit la lansarea cărții că a colaborat îndeaproape cu unii elevi de-ai lui la redactarea manuscrisului.
În paginile volumului este condensată experiența a peste 20 de ani de predat filosofia adolescenților. Chiar ai impresia că te afli într-o sală de clasă ținută de acea specie rară de profesori ale căror ore abia le aștepți. Pentru că Doru știe să pună elevul pe primul loc. Îl însoțește cu calm, răbdare și o pasiune vie pentru materia pe care o predă. Prea mulți profesori mi-au făcut impresia, de-a lungul vieții, că nu sunt interesați în primul rând ei înșiși de materia pe care o predau.
Cred că orice ai preda, ca profesor, prima ta regulă ar trebui să fie practica entuziasmului. A doua cred că ar trebui să fie atitudinea critică față de propriile idei. Intrăm în lumea asta deja prinși într-o plasă de idei gata făcute de la alții: părinți, societate, profesori etc. Rolul filosofiei – așa cum l-am înțeles eu – e să deznoade percepțiile și atitudinile osificate, să le elibereze și să te aducă mai aproape de ceea ce ești tu cu adevărat.
Însă cel mai mult mi-a plăcut din cartea lui Doru argumentul că orice ai face n-ai cum să scapi de filosofie. Cu toții operăm în viața de zi cu zi cu niște presupoziții pe care, din lipsă de chef sau de exercițiu, nu le punem niciodată la îndoială. Filosofia e acolo să-ți arate că mereu lucrurile ar putea să fie altfel.
Cât despre stil, Doru Căstăian scrie limpede și expresiv, cu o grijă permanentă față de cititor. Volumul se citește mai degrabă ca o conversație cu autorul, după cum reiese din pasajul de mai jos:
„Ceea ce știi este legat de ceea ce ești. Și invers, ceea ce ești se leagă intim de ceea ce știi. E una dintre cele mai vechi intuiții ale filosofiei aceea că lucrurile pe care le cunoaștem, în special cele pe care le asimilăm și le facem cumva parte din noi, sunt cele care ne formează, ne definesc, ne împlinesc sau ne fac să eșuăm. Paradoxal, la finalul acestui capitol știi mai puțin decât știai înainte să-l citești. Sau mai corect ar fi să spun că nu mai crezi că știi atât de multe. Și, totuși, acum chiar știi mult mai mult decât înainte, pentru că între timp ai reflectat puțin la natura cunoașterii. Ca de fiecare dată, filosofia îți propune un pariu care nu e lipsit de pericole. Să dai dovadă de luciditate fără să cazi în infatuare. Să realizezi că nicio formă de cunoaștere nu e infailibilă fără a cădea în relativism. Să arăți smerenie fără să uiți cine ești. E cel mai prețios pariu, pentru că miza lui ești chiar tu.”
În orice caz… filosofia poate să-ți dea foarte mari bătăi de cap. Poate să-ți provoace ceea ce Wittgenstein numea „crampe mentale”. Doar că există multe beneficii ale unor dureri de cap voluntare. Toate lucrurile astea le-am trăit pe pielea mea cât timp am fost student al Facultății de Filosofie din București. Pentru că, da, am dat în cele din urmă bacalaureatul la filosofie. L-am luat și apoi m-am înscris la studiile de licență. Mama m-a felicitat, chiar dacă a fost împotrivă. Iar tata m-a întrebat ce-i aia filosofia, ca să știe ce le spune colegilor lui de la carieră la ce facultate e fi-su. I-am zis că nu știu exact, dar că până și asta e o întrebare filosofică. A dat din cap și mi-a zis: „Tu știi”.
Nu știu nici acum, dar îmi place să caut.
