Cred că cele mai mari așteptări pe care le avem unii de la alții se conturează în cadrul familiei. Vrei ca părinții să te iubească necondiționat, vrei să vină la meciul tău de fotbal și să te susțină chiar dacă nu ai prea mult talent, vrei ca oamenii care ți-au dat viață să nu se despartă niciodată. Însă, până la urmă, nu prea contează ce vrem.
Există un moment în dezvoltarea copilului când acesta își dă seama că părinții lui nu sunt zei. L-am trăit cu toții. Unii trec relativ repede peste drama asta, alții, însă, se pot chinui toată viața cu acceptarea unei realități cât se poate de omenești: părinții pe care îi ai nu sunt ok, frații îți vor mai degrabă răul, prietenii sunt falși. Fisura dintre ce sperăm și ce primim de la cei apropiați pare să fie una dintre marile teme ale vieții adulte.
Cam la lucrurile astea m-am gândit citind piesele lui Mimi Brănescu. Deși sunt șase texte diferite, fiecare cu acțiunea și personajele sale, am impresia că toate atacă, într-un fel sau altul, tema dezamăgirii. Dezamăgirea față de familie, față de prieteni, față de ideea de iubire și, uneori, față de propria viață.
Și, totuși, autorul pare de negăsit în aceste texte, în sensul bun al cuvântului. Personajele sunt atât de vii încât nu simți că ți se livrează un adevăr gata făcut sau că ți se impune un punct de vedere. Aproape că nu există didascalii, iar personajele spun ce au de spus fără constrângerea unor gesturi venite din afară. Uneori își mai aprind câte o țigară, alteori își mai toarnă un pahar de vin, dar, în rest, replicile lor sunt libere, curate, chiar și atunci când e vorba de o jignire sau de o înjurătură. E viața așa cum e ea. Doar că viața din teatru se deosebește de viața reală prin faptul că acțiunile de pe scenă au nevoie de justificare și de un scop.
Fiecare dintre cele șase texte ar merita o recenzie în sine, dar, din lipsă de spațiu, o să mă opresc mai pe larg asupra ultimei piese din volum, Family.exe, pe care am și văzut-o vara trecută la Teatrul Bulandra. Îmi amintesc că spectacolul a stat mult cu mine după ce am ieșit din sală.
Laurențiu organizează o întâlnire în propria casă. Are ceva foarte important de transmis familiei, însă încă de la început este luat peste picior. Toată lumea chemată – mama, sora, soția și cel mai bun prieten – pare deja cu un picior în afara ușii. Laurențiu este șeful unei firme de distribuție, călătorește mult prin țară, pleacă dimineața și se întoarce seara. În urma unei deplasări de serviciu este implicat într-un accident rutier. Din fericire, nu există victime, dar el suferă un șoc puternic.
În cele aproximativ treizeci de minute cât așteaptă poliția și ambulanța, își sună familia. Își apelează de trei ori soția, mama, sora și cel mai bun prieten. Nimeni nu răspunde. Mai târziu, fiecare își justifică absența prin explicații perfect plauzibile. Doar că Laurențiu nu poate trece peste asta. Înțelege, poate pentru prima dată cu adevărat, că nu este iubit de niciuna dintre cele mai apropiate persoane din viața lui. De aici începe dezastrul. Și, odată cu el, spectacolul, așa cum se vede în schimbul de replici de mai jos:
„MAMA: Sunt vorbe foarte urâte, tot ce mi-ai zis. M-ai rănit.
LAURENȚIU: Scopul meu a fost să te dezmeticesc, nu să te rănesc. E mai grav ce faci decât ce zici. Alt sfat de la tata. Ce faci, tu, mamă, pentru mine? Ții cu Andreea? Și dacă îi băgam un cuțit în spate, trebuia să ții cu mine. Că mamele sunt părtinitoare, nu echidistante! Eu așa o mamă îmi doresc! Hai, profitați de pauză și scoateți-vă chiloții din fund, că n-am terminat. Comanzi, mă, niște sushi, ce faci? Hai să începem petrecerea aia la care nu te-am invitat pe tine. Poate vouă vi se pare un fleac că n-ați răspuns la telefon, dar pentru mine a fost o revoluție. Știți ce-am mai realizat eu atunci, pe banca aia? Fute-m-aș în ea de bancă! Mi-am dat seama că eu, de ani de zile, dăruiesc și nu primesc nimic în schimb. Calculul e foarte simplu. Dacă nu pui nimic înapoi, nu mai e de unde. Mă simt șmecherit și cred că așa și este. M-am săturat să vă duc în cârcă. Poli, eu îți sunt dator ție cu ceva?”
Există un câștig important pe care un autor de proză l-ar putea avea din citirea pieselor lui Mimi Brănescu. Desigur, sunt și aspecte practice, ce țin de construcția unui dialog veridic, natural, „ca-n viață”. Dar câștigul cel mai mare se află dincolo de cuvintele de pe hârtie. E vorba de dragostea pentru propriile personaje. Mimi Brănescu încearcă să îi înțeleagă pe toți, să le acorde fiecăruia o perspectivă, chiar dacă drumul acesta e plin de discuții dificile, reproșuri, jigniri și lovituri sub centură.
După ce am citit piesele astea, simt că voi scrie mai bine. Sau, cel puțin, că mă voi strădui mult mai mult.
Dacă pentru literatura universală de consum avem arhetipul Rocambole, adus pe lume de către francezul Ponson du Terrail, pentru serialul românesc postdecembrist de televiziune îi avem pe Mimi Brănescu și fenomenul Las Fierbinți, care ficționalizează mai convingător decât orice altă producție slăbiciuni și pitoresc din spațiul autohton. Sigur că meritul principal revine actorilor, care se achită con brio de misiune, dar scânteia creației și a succesului i se datorează scenaristului Mimi Brănescu. Personajele și situațiile sunt de-acolo, de la mama lor, cum se spune popular.