Poeme

tot ce nu mi-am permis să spun cu voce tare
în cei 16 ani petrecuți pe pământ

cred în influența constantă a celor din jur asupra acțiunilor mele,
chiar dacă mi se tot spune
că doar eu am control asupra a ceea ce fac.
dacă o fac cu tine lângă mine, o fac mai bine,
dacă o fac cu tine lângă mine, am toate șansele să o dau în bară
cu mai multă eleganță.

cred în timpul pierdut din rușine –
mi-a fost prea rușine să îți spun de prima dată
că nu vreau să ieșim,
n-am refuzat niciodată ocaziile de a cunoaște oameni noi,
dar încă nu avem nimic în comun,
nu avem nimic despre care să discutăm
în afară de vreme și materiile de la școală,
și tu tot insiști că vrei să scrii poezie, să asculți rock
sau să înveți cum se rezolvă ecuațiile bipătrate,
deși e clar că nu îți place,
și o faci doar pentru că vrei să îmi intri în piele
și să îți faci drum pe sub hainele mele deșirate.
cred, sincer, că nu ar mai trebui să vorbim.
oricum nu ajungem nicăieri.

cred că nu ar mai trebui să fii atât de preocupat de propria persoană
încât să nu mai vezi ceea ce se întâmplă în jurul tău,
însă cred și că nu ar mai trebui să fii atât de preocupat de cei din jurul tău
încât să îți dai mereu cu părerea
despre cine pe cine poate iubi
și cine pe cine ar trebui să creadă
și care pe care pe care,
mai lasă-i naibii în pace, și vezi-ți de parohia ta.

cred că băieții se pot juca cu păpuși și fetele cu mașini –
dacă nu mi-aș fi plimbat la grădiniță păpușile cu trabantul,
nu cred că aș mai fi scris poezie,
și sunt sigur că ți-ai dat ochii peste cap când ai auzit asta,
știu că nu ești de acord cu mine.
bărbatul român trebuie să fie un bărbat asumat –
tu vrei un bărbat macho, care toată copilăria lui
s-a jucat cu hotwheels, cu soldăței, cu transformers și cu puța în nisip,
dar uite că o să îmi strâng elasticele, creioanele cerate,
poneii de la magazinul chinezesc, toate jucăriile mele de fătălău,
și o să plec cât mai departe de tine.

cred că inteligența artificială ne va omorî,
and there’s nothing more left to say about this,
fiecare să se gândească de unul singur
la toate informațiile pe care chat gpt le poate întoarce,
la un moment dat, împotriva lui.

cred cu tărie în fericirea până la adânci bătrâneți,
în triumful dragostei adevărate,
în binele care învinge răul –
așa se termină prima carte pe care am citit-o,
în clasa pregătitoare,
și ceea ce scrie în cărți ar trebui să mă ajute în lumea adulților, nu?
ceea ce scrie în cărți ar trebui să se întâmple și în viața contemporană, nu?
cred cu tărie că tu, dragostea mea, vei fi mai bună pentru mine
decât orice carte pe care am citit-o de când am început liceul,
vei reuși să mi-o smulgi pe excalibur dintre sprâncene,
așa spunea cartea pe care am citit-o în clasa pregătitoare.
cred cu tărie că ar mai trebui să citim și basme din când în când,
n-am ce învăța de la sadoveanu,
nu m-a schimbat cu nimic nicio carte de-a lui,
dar frații grimm și andersen m-au crescut alături de ai mei
și m-au făcut să cred că mai există
fericire până la adânci bătrâneți,
chiar dacă peisajul din jur sugerează contrariul.

cred că dacă m-aș fi născut altundeva
aș fi fost prea fericit ca să mai scriu poezie,
n-am scris niciodată de bucurie,
așa că le mulțumesc tuturor strămoșilor mei ardeleni și olteni
că nu au plecat alături de valurile de emigranți –
dacă nu erați voi, eu acum nu îmi mai făceam bagajele
sperând să găsesc altundeva o viață mai bună
într-o țară adoptivă mult mai iubitoare decât țara care m-a născut.
cred că, în alte circumstanțe, m-aș fi întors,
cel târziu după ce îmi luam doctoratul,
dar acum nu cred că îmi va mai fi atât de ușor.

cred că noi doi ne-am fi putut iubi la un moment dat,
dar scopul scuză mijloacele,
și niciunul dintre noi nu îl avea ca scop final pe celălalt,
așa că mijloacele nu se scuză,
ambii inculpați sunt declarați vinovați,
și cred că ne putem duce amândoi dracului de acum înainte,
că oricum vom ajunge să ne lingem iar
pe scările tribunalului ca doi fraieri ce suntem.

cred că dacă am fi avut norocul de a ne naște pisici,
ne-am fi întors unul la celălalt în fiecare dintre cele 9 vieți –
acum nu ne întoarcem decât o dată pe an,
în timpul uneia dintre sărbătorile marcate cu roșu în calendar.

cred că sărbătorile nu sunt un pretext pentru iertare,
deși o caut și eu în perioada asta,
te rog, nu mă ierta doar pentru că e crăciunul.
lasă-mă să repostez tik tok-uri depresive la 2 noaptea,
nu mă ierta numai pentru că ești obosită și singură,
căci asta mă va face și pe mine să îmi dau seama
cât de obosit și de singur sunt, și te voi ierta și eu,
și nu cred că ne dorim niciunul dintre noi asta.
nu așa, și sigur nu de crăciun.
cred că oamenii devin mai buni în preajma sărbătorilor,
dar dacă de-a lungul anului n-am făcut nimic altceva
decât să ne vorbim de rău
la toate persoanele cu care avem interacțiuni comune,
atunci nici crăciunul și nici paștele
nu sunt spălătoriile noastre de păcate.

cred că nu ar fi trebuit să lăsăm nimic pe săptămâna viitoare,
căci uite că nu a mai existat nicio săptămână viitoare
în care să te mai pot vizita,
și acum, orice aș face, nu mai pot schimba
ultima amintire pe care o am cu tine –
îmi voi reproșa tot restul vieții
că nu am reușit să îți amintesc cum se desenează o floare.

cred în credință și că mi-a fost de ajutor,
dar nu cred în lumea schimbată de credință,
ci cred doar în lumea schimbată de oamenii care cred
că mai pot schimba ceva în bine.

cred că ar trebui să ne permitem să spunem nu,
să ne încredem în instinct –
spune nu sau ți se va spune nu
atunci când îți dorești din tot sufletul ceva.

cred că am spus cam tot ce aveam de spus.
o să mă întorc în peștera mea
unde scriu eseuri cuminți despre teme infecte,
ca într-un banc cu bulă.

 
antónio capela și paradisul nemțesc

am mers cu un grup de nemți
în cel mai dezafectat cartier al orașului meu
și s-au oprit toți să facă poze
la fiecare bloc comunist cu geamuri verzi și ruginite,
la fiecare floare uscată de pe marginea drumului,
până și la apusul ăla spălăcit, de după ploaie.
inspirau adânc aerul prăfuit și exclamau
ich würde gern hier leben, am rande des stadtes
ce frumos e aerul ăsta de periferie,
de la marginea stadt-ului
când știi că acasă te așteaptă bulevarde pline
cu zgârie-nori de sticlă.
e al dracului de frumos orașul ăsta
atunci când nu trebuie să fugi până acasă
de teama câinilor turbați
sau de teama celor care turbează câinii
sau pur și simplu de teama întâlnirii cu acel ceva
care te va speria cu fiecare ocazie pe care o are.
atât de frumos: orașul nostru în care
singura formă de atașament e cel sexual –
se apropie de tine tot mai tare,
amenință că se sinucid dacă nu îi lași să te tragă
și să și-o tragă și să ți-o tragă puțin.
trec oamenii pe lângă noi
și se uită lung la cei care se uită la rândul lor lung
la o broască întinsă pe șosea de un merțan alb și lung.
la finalul drumului, ne adunăm toți în jurul unui telefon
și zâmbim în orașul ăsta frumos
cu gurile până la urechi, fără să ne mai amintim
pentru care dintre noi, la început,
pizza au fost niște bucăți de pâine înmuiate în ou și lapte,
cu resturile din frigider presărate deasupra.
eure stadt hat sich letztendlich
als eine schöne überraschung erwiesen.

 
rezumat în 288 de cuvinte al predicției apocaliptice făcute de baba vanga
(undeva înainte de anul 1996)

într-o zi, soarele va răsări pentru ultima dată deasupra noastră,
iar moartea ne va fi un epilog scurt
și fără fundal sonor.
echipele de paramedici ne vor urca
în ambulanțe de sticlă mată și ne vor duce
într-o moarte albă –
ne vom purta îngerii păzitori pe ambii umeri.
vom zâmbi tot drumul, arătându-ne dinții,
căci fiecare mort va trebui să afle
ce bine e, uneori,
să trăiești printre oameni,
să-i auzi și să-i simți lângă tine, calzi și moi,
ca o urare de la mulți ani
în miez de noapte.

într-o zi, vom sta toți la masă ca o familie fericită
și vom plânge
cu urechile lipite de pieptul celui din dreapta noastră,
devenind o extensie a inimii sale – 
o arteră prelungită care să îi verse durerile în stradă,
o bucată de carne care va simți tot ceea ce simte
omul de care s-a îndrăgostit.

(carnea se îndrăgostește de carne doar atunci când
măcelarul uită să aprindă lumina în vitrină
și întunericul le permite să își ignore zonele râncede)

vor veni zile, vor și trece zile, iar noi vom dansa
până când ni se vor roade papucii pe interior
și bunica se va uita de pe margine
la nepoții ei care au trăit destul încât să o vadă trăind
și văzându-i cum se joacă cu baloane de săpun.

când e frig afară, e bine să ai pe cineva care să danseze cu tine
deasupra pământurilor unde zac
morții voștri și ai noștri, ai mei și ai tăi – 
morții care vă despart de centrul pământului.
e tot mai frig afară, pescărușii au plecat
și noi continuăm să ne încălzim unii pe ceilalți
prin gesturi mărunte,
căci doar gesturile mărunte mai pot să îți salveze viața
din când în când.
 

oameni

degeaba scrii despre oameni când pe stradă nu mai e nimeni
în afară de un dromoman bătrân care vomită alcool băut pe stomacul gol.
nu mai e nimeni pe pământul ăsta,
și totuși continui să faci tot felul de ritualuri cu tămâie și usturoi
pentru a invoca iluzii.
uită-te în jur: e doar sticlă, și nimic mai mult, și tu continui să scrii despre oameni,
deși ai uitat cum se simte atingerea lor.

hai să ne uităm prin toracele transparent și gol al unui mort,
și moartea va părea o eliberare.
hai să ascultăm liniștea și apoi să ne scoatem ochii cu furculițele
și să îi îngropăm în livadă.
hai să ne uitam la oameni ca la flori.

degeaba scrii despre oameni când oamenii nu mai vin
și tu rămâi în stația de autobuz
uitându-te cum merg copiii la școală prin frig.
poate așa se formează norii – din respirația copiilor obosiți
care trebuie să urce panta ca să ajungă la școală.

azi dimineață, pe pantă am văzut o mierlă lovită de mașină.
măruntaiele împrăștiate pe asfalt aveau deja formată o pojghiță de gheață,
și printre atâta sânge și carne tocată se vedeau boabe roșii pentru șobolani.
(otrava era deja pe roțile tuturor mașinilor care au trecut peste ea)

mai bine îți cruți suferința decât să aștepți să te cruțe ea pe tine,
căci dacă te știi cu otravă în stomac,
degeaba aștepți salvarea.

degeaba încerci să mă convingi că îmi pierd timpul,
acum îmi voi pierde timpul scriind pentru tine,
căci frații în veci vor fi frați,
și tu, frate, ai uitat cum e să miroși teii înfloriți și să taci.
să te uiți pe geam și să vezi cum flutură chiloții albi la balcoane
deasupra unui șir de animale ordonate crescător
care aleargă după tren.

degeaba taci, măi frate.
ia pixul și încrustează-ți poeme pe piele, până la os.
apasă până doare.