Editorial

Editorial 5/2021

Trăim fără îndoială, în România, o perioadă extraordinară pentru cititori. Nicicînd înainte nu cred să fi existat o asemenea efervescență editorială. De la traduceri la cărțile românilor, destinate publicului matur și cititorilor mai mici deopotrivă, avem o reală abundență, încît oricine își propune să țină pasul cu noile apariții se vede nevoit să se recunoască înfrînt. De-ar fi să judecăm după cum se mișcă industria noastră a cărții am putea trage concluzia – vai, totuși, greșită! – că sîntem undeva în fruntea clasamentului țărilor – să zic, din precauție, doar – est-europene după apetitul pentru lectură.

Și acesta e-un paradox din cel puțin două puncte de vedere.

În primul rînd, evidența. Nu, sigur că nu sîntem o națiune de cititori, în ciuda dinamicii excepționale a pieței editoriale. Nu atunci cînd declarăm bestseller un titlu vîndut în mai puțin de cinci mii de exemplare. Editurile de la noi care urmăresc să asigure cea mai complexă ofertă – Humanitas, Polirom, Litera, Trei, Nemira – ar trebui, de-ar fi altfel, să figureze în topul business-urilor alături de nume precum eMag sau BitDefender.

În al doilea rînd, îmi vine greu să cred, luîndu-mă spăsit ca exemplu, că timpul le permite chiar și celor care țin în viață această aparență să „consume” cărțile pe care apucă să le cumpere. Pentru că trăim în același timp, în România, dar și aiurea, o perioadă a agitației cronofage – iar cititorii aș paria că sînt primii care simt asta.

În condițiile acestea, găsesc o singură explicație. Căci numai aceasta poate spulbera-n cazul de față constrîngerile paradoxului. Pasiunea. Dragostea pătimașă de carte atît a celor care fac piața editorială să arate ca dintr-o altă lume, mult mai bună, cît și a celor încă extrem de puțini care susțin această piață, deși de cele mai multe ori oboseala și timpul veșnic prea scurt îi împiedică să se bucure pînă la capăt de „comorile” lor. O pasiune capabilă să facă România să pară măcar, în ciuda mult prea multor evidențe, că a ajuns Occidentul din urmă.


Ilustrația copertei este realizată de Radu Afrim.

Editorial 4/2021

Cancel culture sau cultura anulării este în același timp o „practică” veche de cînd lumea. Înainte să prindă rădăcini pe solul fertil al corectitudinii politice, s-a dezvoltat cu succes alimentată de vechea voință umană: aceea de putere.

Se spune pe drept cuvînt că istoria este scrisă de învingători. Adevărul factual este că aceasta se face inclusiv ștergînd părțile din istoriei care nu convin. Fenomenul se poate observa, în această logică, dar cu fundament religios, pînă în zilele noastre. Căci ce altceva fac talibanii și întreaga pletoră a fundamentaliștilor de orice fel dărîmînd la propriu monumentele vechi de milenii dacă nu să aplice într-o formă extremă bătrîna ideologie a „anulării” religioase, culturale, istorice, sociale?

În același fel, dar cu mijloace mai… civilizate, acționează adepții reașezării societății în toate datele ei după principii pe care el le consideră „sănătoase”, „echitabile”.

Să fie aceasta o culme a evoluției gîndirii în civilizația occidentală sau doar o reîncălzire a unei „supe” din care omenirea se ospătează cu nesaț cam de cînd a apărut organizarea socială și conștiința timpului? Care sînt implicațiile acestui nou avatar al unei mișcări revoluționare care a ajuns – din nou, inevitabil – să pună mai mult preț pe negație, pînă acolo încît să-și facă din asta o identitate asumată?

Vă poftim să aflați de la invitații lui Mihai Maci la dosarul acestui număr.


Ilustrația copertei este realizată de Felicia Simion.

Editorial 2-3/2021

Din dorința de-a prinde timpul din urmă, de-a veni la zi cu apariția edițiilor noastre, dar și pentru că astfel putem sărbători cum se cuvine prezența feminină în chiar luna renașterii, a împrimăvărării.

În acest număr, din cele patru interviuri trei au ca invitate scriitoare cu totul deosebite, apreciate în România natală și-n țările lor de adopție deopotrivă: Anca Mizumschi, Adina Dabija și Claudia Serea. „Nu cred că merită pierdut timpul cu proiecte care nu te fac mai bun ca om”, spune Adina Dabija cu o naturalețe de invidiat — o afirmație pe care-ar trebui să ne-o facem crez. „Este extraordinar ce detașare îți dă distanța și faptul că poți călători și cunoaște oameni noi și culturi noi,” mărturisește, din Arizona, Anca Mizumschi. Iar Claudia Serea, în aceeași idee a relației cu distanța, afirmă: „Nu simt că aparțin neapărat literaturii române, nici celei americane. Aparțin spațiului dintre cele două literaturi…” Toate aceste dialoguri au fost posibile datorită neobositului nostru colaborator extern din SUA, scriitorul Bogdan Suceavă.

Tot sub semnul feminității stau și cele două debuturi pe care le găzduim. Andreea Apostu este, folosind cuvintele lui Mihók Tamás, „o poetă trecută de pragul maturității, din ce în ce mai aproape de un debut editorial răsunător” (ceea ce-i dorim și noi!), iar Anna Valentová, pentru care româna este a doua limbă, „are, la douăzeci și unu de ani, mai multă poezie înăuntrul ei decât poeții seniori”, spune Marius Miheț, completînd despre autoare că „de un an și jumătate a învățat limba română atât de bine, încât poate deja să-i simtă și poezia. Prin urmare, iată, debutează în limba română înaintea limbii materne, slovaca”.

La rubrica sa Cinemascop, Irina-Roxana Georgescu scrie despre filmul Situl, disponibil pe Netflix, unde „Ralph Fiennes face un rol excepțional”. Andreea Pop analizează o apariție recentă de la Nemira, în colecția N’autor, Oameni mari de Maria Orban, și concluzionează: „Un debut proaspăt, neașteptat de firesc, pe cât de simplu scris e.” Denisa Crăciun ne mijlocește, prin traducere, lectura unor poeme din Lili Frikh, din volumul Tablă șifonată. „Lili este nevăzătoare, ceea ce explică într-un fel oralitatea poeziei ei,” spune ea despre această autoare franceză. La rubrica sa dedicată analizelor literare tematice, Save as…, Magda Danciu discută acum despre diversele opțiuni vestimentare ale personajelor din mai multe cărți (printre care Zogru de Doina Ruști și Fiica groparului de Joyce Carol Oates): „Chiar dacă hainele nu definesc individul/personajul, ele ajung incontestabil să-i influențeze comportamentul, atitudinile, reacțiile (chiar și cele verbale)”. Iar ca bonus: Al. Cistelecan aduce la lumină cazul unei alte „fete dispărute”: Margareta Marițoiu, nici mai mult, nici mai puțin decît „cea mai năpăstuită dintre toate îndrăgostitele”.

Deschidem numărul cu o anchetă, credem noi, incitantă. Coloana sonoră a cărților. Am căutat să aflăm dacă și în ce fel influențează muzica procesul de creație, pornind de la ideea că adesea (dar nu întodeauna și, veți vedea, nici neapărat „adesea”!) folosim muzica pentru a ne izola de lume atunci cînd ne așternem la scris. Au răspuns unii dintre cei mai apreciați scriitori — vă lăsăm să-i descoperiți singuri dînd pagina — și trei dintre cele mai apreciate scriitoare ale noastre: Ioana Nicolaie, al cărei nou roman Tot înainte tocmai a apărut la Editura Humanitas, Andreea Răsuceanu, autoarea romanului Vântul, duhul, suflarea, recenzat de Marius Miheț în numărul nostru anterior, Diana Geacăr, al cărei nou volum de proză scurtă Sirina și alți monștri din Saad tocmai a apărut la Casa de Pariuri Literare, și Tatiana Țîbuleac, al cărei roman Grădina de sticlă tocmai a apărut în traducere spaniolă, confirmînd încă o dată cariera internațională a minunatelor (și, în același timp, dureroaselor) sale cărți.

Aceasta este jumătatea feminină a numărului nostru dublu, cea aparținînd, să spunem de dragul simetriei, lunii martie. În fapt, o jumătate din orice se dorește a fi întreg.

Lectură plăcută!

P.S. Pentru conformitate, acest editorial a fost scris pe-un fundal sonor asigurat de albumul 13 al celor de la Black Sabbath.

Editorial 1/2021

Ne aflăm la debutul unei noi serii a revistei Familia. Schimbările, în special, administrative, dar, iată, și de aspect și conținut au cerut, ca urmare firească, acest pas. Seria care a fost deschisă în 1965, cu ocazia centenarului revistei, a fost cea mai lungă, acoperind 55 de ani. A depășind-o chiar și pe cea inaugurală, patronată de Iosif Vulcan, care s-a întins pe „doar” 41 de ani. Sîntem conștienți că trăim vremuri marcate de evoluții rapide. Tocmai de aceea, nici nu îndrăznim să ne gîndim că această a VI-a serie va putea rivaliza vreodată cu cele amintite anterior.

Ne-am propus ca în această etapă, oricît se va dovedi ea de lungă sau de scurtă, revista Familia să se deschidă mai mult spre cititori. Nu e o idee nouă, cu ea a pornit la drum fondatorul Vulcan, conotîndu-i, desigur, o dimensiune educativă întru promovarea limbii române prin literatură, e însă una care răspunde unor nevoi reale pe piața revistelor culturale. Presa culturală, prea adesea, pune în locul receptorului pe emițător, încurajînd un soi de egocentrism sau, în limbajul de azi, construind o „bulă” exclusivistă. Vom încerca să fim acea verigă esențială dintre creatorii de artă și posibilul lor public. În acest sens, și misiunea noastră este una educativă.

În acest prim număr vă prezentăm, prin cuvintele lor, doi scriitori și un actor: Doina Ruști, Mircea Dan Duță și Șerban Borda. Alex Moldovan, autor binecunoscut celor mici, începe o rubrică așa cum nu știm să mai fie altele în presa de profil din România: Cartea pentru copii. Despre literatura străină și, în special, proza scurtă străină Marius Chivu va scrie, număr de număr, la rubrica Flashbook. Tot în acest număr vă invităm să-i citiți pe prozatorii Bogdan-Alexandru Stănescu și Doru Pop. Iar Marius Miheț și tînărul cronicar Radu Bejan (care acum debutează!) realizează, fiecare, câte o retrospectivă a anului literar 2020. Noi apariții editoriale vă sînt prezentate, printre alții, de Andreea Pop, Dan-Liviu Boeriu, Ioana Cistelecan, Iulia Nedea, Mihók Tamás.. Ne bucură, în același timp, continuarea unor colaborări de prestigiu: cu Gheorghe Grigurcu, Al. Cistelecan, Florin Ardelean, Magda Danciu și mulți alții.

La întîlnirea dintre continuitate și înnoire, noua serie a Familiei sperăm să ajungă în casele cît mai multor dintre dumneavoastră, fie ca publicație tipărită, fie ca portal cultural online.