Editorial nr. 11-12 / 2022

1277 vizualizări
Citiți în 3 de minute

De ce e Oradea, încă, doar o haltă culturală? Am fi tentați să pomenim, în surdină, comportamentul provincial. Dar spiritul provincial nu ţine de geografie. O cultură de tip provincial cu cît contează mai puțin, cu atît își exersează mai abitir retorica grandorii. Își transformă statuile în brazi de Crăciun și clădirile istorice în melancolice refugii pentru falși păstori seculari ai spiritului. Unde vreau, de fapt, să ajung?

Cînd spui TIFF zici Cluj, cînd rostești Festivalul internațional de teatru gîndești la Sibiu, cînd pronunți FILIT îți fuge mintea imediat la Iași. Judecînd în această paradigmă, Oradea, cultural, nu există. Și nu doar Oradea e în situația asta, dar nu poți găsi aci o scuză. De ce nu reușim să ieșim din acest tandru și confortabil provincialism? Cel mai simplu, ba chiar reconfortant, pentru că ne îndulcește solemna somnolență ineficientă, e să ne plîngem că nu sunt bani. Mă tem, totuși, că bani sunt, ideile care să febrilizeze viața culturală lipsesc. Pînă la capăt, nu e rostul administrației să facă din Oradea un punct recognoscibil imediat pe harta culturii românești. Ea trebuie doar să înțeleagă, să susțină și să nu condamne din start istețimile culturale, chiar atunci cînd acestea par excesive sau exaltate. În cultură, tocmai excesul și exaltarea pot fi profitabile. Gîndind la anul care a trecut, nu pot nega că au fost destule momente reușite ale câtorva instituții culturale. Dar în nici unul dintre aceste momente nu se întrevede o acumulare, un crescendo care să te facă să speri că orașul va depăși statutul de urbe de tranzit pentru cultura românească. Conferințele, lansările, expozițiile vin și trec prin Oradea lăsînd în urmă numai un freamăt discret care se risipește în timp. Trebuie odată și odată să ieșim din această condiție de haltă a spiritului. 2022 a fost cel mai dezmorțit, culturalicește, an de o bună vreme încoace. Dar nu e destul. Suntem departe de a însemna ceva. Cu o expresie care nu-i a mea: putem ieși de sub trista tiranie a locului comun? Încă o dată: nu administrativul trebuie să smulgă orașul de sub această putere a banalității cu sclipici, ci oamenii de cultură. Atîția cîți sunt. Dacă sunt.

Studii aproximative și niciodată terminate de filosofie și istoria artei la Universitatea București și la Universitatea Oradea. Debutează în Familia, cu poezie, în iulie 1983. Devine membru al redacției revistei în 1991. Publică proză, eseu, cronici literare și editoriale. În paralel, timp de aproape douăzeci de ani, scrie reportaje, comentarii politice și anchete de presă pentru săptămânale sau cotidiene locale ori naționale. Renunță definitiv la presă în 2009 iar în Familia publică tot mai rar – și doar editoriale –, ocupându-se mai cu seamă de aspectul grafic și tehnoredactarea acesteia. Unele texte au fost preluate, de-a lungul timpului, în antologii românești de proză scrută – „Sfinți hepatici” în Iubiri subversive. Cele mai bune povestiri 1997 sau în antologii apărute în străinătate – „Hepatnici svetniki” în Apocalypsa, 1998 (slovenă), „Lány görkorcsolyával” („Fata pe patine cu rotile”) în Tizenegy kortárs román prózairó, 2005 (maghiară) sau „Wątrobiani święci” în Lampa, 2010 (poloneză). „Sfinți hepatici” („Черен дроб светци”) a făcut parte dintre cele patru texte (scrise în franceză, germană și română) luate în discuție la un Congres internațional de traducere din Bulgaria din anul 2000. De asemenea, mai multe eseuri publicate în Familia au apărut și în „Romanian Philosophy. Enciclopedia online a filosofiei românești”.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Editorial”

Editorial 4/2023

Nu se discuta încă despre cea mai recentă grevă din învățămînt cînd, la o întîlnire cu