De ce e Oradea, încă, doar o haltă culturală? Am fi tentați să pomenim, în surdină, comportamentul provincial. Dar spiritul provincial nu ţine de geografie. O cultură de tip provincial cu cît contează mai puțin, cu atît își exersează mai abitir retorica grandorii. Își transformă statuile în brazi de Crăciun și clădirile istorice în melancolice refugii pentru falși păstori seculari ai spiritului. Unde vreau, de fapt, să ajung?
Cînd spui TIFF zici Cluj, cînd rostești Festivalul internațional de teatru gîndești la Sibiu, cînd pronunți FILIT îți fuge mintea imediat la Iași. Judecînd în această paradigmă, Oradea, cultural, nu există. Și nu doar Oradea e în situația asta, dar nu poți găsi aci o scuză. De ce nu reușim să ieșim din acest tandru și confortabil provincialism? Cel mai simplu, ba chiar reconfortant, pentru că ne îndulcește solemna somnolență ineficientă, e să ne plîngem că nu sunt bani. Mă tem, totuși, că bani sunt, ideile care să febrilizeze viața culturală lipsesc. Pînă la capăt, nu e rostul administrației să facă din Oradea un punct recognoscibil imediat pe harta culturii românești. Ea trebuie doar să înțeleagă, să susțină și să nu condamne din start istețimile culturale, chiar atunci cînd acestea par excesive sau exaltate. În cultură, tocmai excesul și exaltarea pot fi profitabile. Gîndind la anul care a trecut, nu pot nega că au fost destule momente reușite ale câtorva instituții culturale. Dar în nici unul dintre aceste momente nu se întrevede o acumulare, un crescendo care să te facă să speri că orașul va depăși statutul de urbe de tranzit pentru cultura românească. Conferințele, lansările, expozițiile vin și trec prin Oradea lăsînd în urmă numai un freamăt discret care se risipește în timp. Trebuie odată și odată să ieșim din această condiție de haltă a spiritului. 2022 a fost cel mai dezmorțit, culturalicește, an de o bună vreme încoace. Dar nu e destul. Suntem departe de a însemna ceva. Cu o expresie care nu-i a mea: putem ieși de sub trista tiranie a locului comun? Încă o dată: nu administrativul trebuie să smulgă orașul de sub această putere a banalității cu sclipici, ci oamenii de cultură. Atîția cîți sunt. Dacă sunt.
