Radu Găvan (n. 1978) a publicat patru romane, un volum de poezie și proză scurtă în reviste și antologii. O parte importantă din cel mai recent roman al său, Isus din întuneric, este dedicată unei formații de muzică rock. Ion-Valentin Ceaușescu (n. 1989) este poet, profesor de limba și literatura română și cronicar la Let’s Rock România și Semnebune.ro. Are un master în Teoria literaturii/Literatură comparată, a publicat un volum de poezie, este prezent cu texte în antologii și a colaborat cu mai multe reviste literare.
Radu Găvan: Dragă Valentin, aș fi curios să aflu cum a început dragostea ta pentru muzica rock?
Ion-Valentin Ceaușescu: La mine în casă nu se asculta în mod programatic muzică rock, dar tatăl meu avea o casetă audio cu Phoenix, albumul Mugur de fluier, și deseori îl asculta când eram eu mic, la grădiniță, până să încep școala, dar și după. Încă am caseta, bine pusă în camera mea de la țară. E posibil ca atunci să fi început să-mi placă rockul. Poate asociam muzica și cu tot felul de povești pe care le auzeam, despre haiduci și întâmplări tragice cu comori blestemate deasupra cărora joacă focul în anumite nopți. În gimnaziu și mai apoi la liceu am început să ascult rock și metal din ce în ce mai mult, inițial poate dintr-o revoltă adolescentină, poate pentru a mă integra într-un grup pe care îl consideram atipic, mișto, cool, dar mai ales pentru că muzica asta îmi vorbea mai mult decât oricare alta (cu toate că nu am fost niciodată un purist total, ascult uneori și alte genuri, rap, muzică electronică, trip hop, muzică clasică barocă, dungeon synth, mai nou și puțin trap sau muzică lăutărească veche). Apoi m-a fascinat întreaga lume a muzicii rock și mai ales cea metal. De pe la 14-15 ani citesc despre trupe, văd documentare, filme, colecționez reviste, pene de chitară, tricouri cu trupe, de când merg la concerte păstrez bilete, brățări de acces, postere, tot ce se poate. În micul oraș de baștină erau și sunt puțini ascultători de rock/metal (îmi amintesc un băiat înalt și blond, cu părul până la fund și cu tricou cu Paradise Lost, niciodată nu am știut cine e, a fost o apariție scurtă, probabil s-a transferat la o altă școală), dar am avut noroc de câțiva prieteni buni care făceau rost de muzică și îmi dădeau și mie (în perioada când internetul nu era atât de puternic și rapid), și tatăl meu a muncit foarte mulți ani în străinătate și îmi mai aducea CD-uri și reviste pe care i le ceream.
M-ai întrebat cum a început dragostea mea pentru rock. Aș vrea să te întreb același lucru și să plusez prin a te întreba și dacă ai avut/ai în familie ascultători de muzică rock/metal și dacă ai avut o gașcă de rockeri în adolescență din care ai făcut parte?
Radu Găvan: Mie când eram mic îmi plăcea de Angela Similea. Țin minte că mă trezeau ai mei din somn: E Angela Similea la televizor! Mă repezeam în sufragerie. Ai mei mă suiau pe servantă și mă uitam la ea. Era foarte frumoasă. Apoi, în școala generală, colegii mei erau rockeri, depecheri, eu eram fan Michael Jackson, asta mai mult pentru că vărul meu era un admirator fanatic, un adevărat fan al lui Michael. Abia prin liceu am început să ascult rock. Îmi lăsasem părul să crească până pe la umeri și m-am întâlnit într-o zi pe stradă cu doi foști colegi din școala generală. M-au privit admirativ și au zis ceva de genul: „Ia uite-l, bă, e rocker!” Suna bine, doar că nu prea știam eu cu ce se mănâncă rock-ul. Cred că purtam și o geacă de blugi, posibil și un petec cu Metallica pe mânecă, un craniu sau ceva de genul, poate și niște ciocate. Mai pe seară am ajuns acasă la unul dintre ei, și tipul avea o verișoară frumoasă, mai mare decât mine, care mi-a arătat un caiet pe care erau scrise versurile de la „The Unforgiven”. Era ceva acolo, ceva aparte, abia peste mulți ani mi-am dat seama ce a însemnat pentru mine momentul ăla. Am început să ascult intens Metallica, Paradise Lost, Megadeth, Iron Maiden și altele. Aveam un casetofon micuț și obosit, dar era bun, pentru mine a fost tare bun. Ascultam și formații românești, Metrock, Altar, mă uitam la Întâlnirea de la miezul nopții, a lui Petre Magdin, la Headbangers Ball, de la MTV. Un moment foarte important a fost la Rock ‘93, când am participat pentru prima oară la un concert, la Scorpions. Țin minte când au intrat pe scenă, eram pe stadionul Dinamo, chitara aia care vibra în tine, era ceva extraordinar. Am rămas cu momentul acela și 27 de ani mai târziu l-am folosit în Isus din întuneric. Atunci a intrat cu adevărat rock-ul în viața mea. Aveam aproape 15 ani. M-am îndrăgostit mai greu, poate, dar iremediabil. Ascult multă muzică, nu pot fără, multe genuri, însă rock-ul e undeva acolo peste celelalte, parte din mine. Rock-ul e viață.
În ceea ce privește partea a doua a întrebării, răspunsul e simplu: nu. Nici nu mai țin minte ce muzică ascultau ai mei, în mod sigur nu metale. Eu am fost mai singuratic de când mă știu și mi-a fost bine așa, cred însă că ar fi fost frumos și să fac parte dintr-o gașcă de rockeri, mai ales în adolescență, când nu prea aveam prieteni și îmi puneam anumite întrebări legate de mine, de locul meu în lume. Am înțeles mai târziu că așa sunt eu și că nu e nimic în neregulă cu asta. Muzica m-a ajutat foarte mult, apoi a venit scrisul și a fost ceva natural, foarte frumos. Sunt extrem de recunoscător anumitor muzicieni și scriitori, pe unii îi simt atât de aproape, le datorez atât de mult.
Ion-Valentin Ceaușescu: Mergi des la concerte sau ești mai degrabă ascultător de albume acasă? Care este ultimul concert la care ai mers?
Radu Găvan: Merg destul de rar la concerte. Am văzut însă niște giganți – de la Metallica la Rolling Stones, AC/DC, Bon Jovi și Scorpions, până la George Michael, Depeche Mode, Bryan Adams, Michael Jackson sau Madonna. Întotdeauna la gazon A, să-i văd cât de aproape pot. Senzația aia când intră sunetul în tine, când face parte din tine, e inegalabilă. E magie. Ultima oară am fost la concertul Metallica de la București, în 2019. Metallica are un loc aparte în inima mea. Am fost la toate concertele lor în România. Prima oară i-am văzut în 1999, nu-mi venea să cred. Încă nu-mi vine să cred, mă simt foarte norocos că am avut șansa să-i văd, nu o dată, ci de patru ori. Apropo,îți mai amintești primul concert rock la care ai fost?
Ion-Valentin Ceaușescu: Primul concert rock a fost în Râmnicu Vâlcea, la un festival, probabil Zilele Orașului, la care au cântat și Cargo, Voltaj, Iris, eram în clasele mici, probabil a 6-a, dacă nu mă înșel. Am fost acolo din întâmplare, dar am amintiri cu niște adolescenți supărați care dădeau din cap urcați pe un gard de fier. Însă primul concert cu adevărat dorit și la care mi-am luat bilet a fost în 2009, în Becker Brau, un club care nu cred că mai există: Kreator cu Eluveitie, Caliban și Emergency Gate. Am venit cu prietenul meu bun, M., mare fan și el al trupei germane de thrash metal. A fost o întreagă aventură, am dormit la cămin în Grozăvești la un amic deja student, noi nu știam deloc Bucureștiul, ne-am cheltuit mare parte din bani la un restaurant foarte scump pe două votci, eram picați din lună, temători, dar concertul a fost de vis. Atunci am descoperit și Eluveitie cu adevărat și mai apoi am fost la toate concertele pe care le-a avut trupa în România. Am făcut și poze cu solistul Caliban și cu Anna Murphy de la Eluveitie, doi adolescenți scăpați de acasă, bucuroși și parțial iresponsabili. Nu-mi imaginam că mai târziu voi dezvolta o adevărată pasiune pentru mersul la concerte și că în primii ani de facultate voi da toți banii pe care îi puteam strânge pe bilete, iar că mai apoi, din pur noroc, în 2011 am început să colaborez cu revista letsrock.ro, unde am învățat foarte multe lucruri, am cunoscut oameni din domeniu, trupe, și am văzut sute de concerte la care am făcut cronici și am recenzat nenumărate albume românești și străine. E o pasiune care nu s-a domolit cu anii (cu toate că nu mai merg chiar la toate concertele) și am avut șansa să văd și să scriu despre mari trupe precum și să cunosc lumea underground, unde apar multe proiecte demne de luat în seamă atât în rock, cât și în metal.
Radu Găvan: Tu ești și poet. Te-a tentat vreodată să compui versurile pentru o piesă? Cum vezi tu legătura dintre versurile unei melodii și o poezie? Poți să dai câteva exemple de piese rock care sunt veritabile poezii?
Ion-Valentin Ceaușescu: Da, m-a tentat și încă mă mai gândesc uneori la această posibilitate, dar încă nu mi-a propus nimeni această colaborare. E și greu, întrucât trupele își scriu în mare parte versurile. Mai demult am scris câteva poezii cu rimă și ritm clasic despre care credeam că ar putea fi lyrics ale vreunei trupe, dar lucrurile nu sunt chiar atât de simple, e nevoie și de un refren care să sune bine pe muzică, de pasaje care să fie și inteligente, dar și atrăgătoare, ușor de ținut minte dacă vrei ca piesa să aibă calități de hit. Am răsfoit odată, de la o elevă de-ale mele, o carte specializată despre cum se scrie o melodie, ea fiind pasionată de domeniu, și e multă știință la mijloc. Sunt totuși destul de sigur că mai mult decât știință, e nevoie de artă și de muncă. Știu exemple de poezii care au fost puse pe muzică metal, prima care îmi vine în minte este „Cântăreți bolnavi” de Lucian Blaga, pusă pe muzică de trupa clujeană Krepuscul. În 2018 trupa Firma a scos un album, Poezii Alese Vol. I, cu muzică pe versuri de poeți români de la Eminescu la Elena Vlădăreanu de exemplu.
Cu siguranță anumite versuri ale unor trupe sau artiști din zona rock/metal sunt poezie. O să mă îndepărtez puțin de zona hard și o să-l dau exemplu pe Jim Morrison, un artist rock inovator care a și publicat niște volume de versuri în scurta și tulburata lui viață, el visând de fapt să fie doar poet. Ar mai fi celebrul Nobel pentru literatură dat lui Bob Dylan, o alegere controversată, dar care a rupt câteva bariere. În zona metal este Fernando Ribeiro de la Moonspell, care e de asemenea poet publicat și a colaborat la un proiect cu romancierul José Luís Peixoto. Exemplele sunt numeroase, găsim lirism autentic în albumele unor trupe precum Opeth, Metallica, Mgła, Tiamat, Lake of Tears, Iron Maiden, Sólstafir, Smashing Pumpkins, The Cure, Morrissey, Deafheaven, La Dispute și multe altele. Să nu uităm de albumele conceptuale din deceniile șapte și opt ale secolului trecut, trupe de rock precum Yes, Pink Floyd, Rush. În România mi se pare că Celelalte Cuvinte, Timpuri Noi sau Negură Bunget au piese unde versurile sunt poezie curată.
Tu ce părere ai – crezi că muzica rock poate fi o inspirație pentru un scriitor? Sunt versuri, albume care au reprezentat o sursă de inspirație pentru tine?
Radu Găvan: În 2020, când scriam la Isus din întuneric, am avut o perioadă în care ascultam „The Unforgiven” în fiecare zi, de nenumărate ori. Era în perioada pandemiei, stăteam acasă și aveam timp berechet. Îmi înnebunisem soția și băiatul, dar au fost drăguți, au înțeles. Ori de câte ori mă pregăteam să mă reapuc de roman, ascultam melodia și niciodată nu mă plictiseam, dimpotrivă – mă ajuta enorm, mă inspira. E ceva acolo, în linia melodică, în voce, în versuri, straniu și familiar în același timp. Nu întâmplător am ales drept motto pentru roman versurile acelea. Am momente în care mă uit la câte un clip cu Metallica în concert și simt o mare bucurie, o mare dragoste, o mare recunoștință pentru acești artiști, pentru tot ce mi-au oferit. E artă acolo, inspirație în stare pură. Am învățat multe lucruri din muzică, mai ales legate de ritm. Ritmul contează enorm și în scris. Apoi, am în carte un capitol în care descriu felul în care Amadeo compune piesele formației Jesus from Darkness. Am studiat versurile multor piese, felul în care se intră în melodie, refrenul, repetițiile, a fost foarte interesant. Întâi am scris versurile pieselor, însă nu știam cum să le introduc în carte, ar fi fost nefiresc să le trântesc acolo pur și simplu. Am primit mai târziu o sugestie importantă – cum ar fi să descriu procesul de creație al pieselor? Am folosit atunci diverse părți din piesele pe care le scrisesem: refrenul, unele versuri, și le-am integrat în procesul de creație. A fost o provocare și m-a consumat, tot romanul m-a consumat de altfel, dar a meritat.
Ion-Valentin Ceaușescu: Ai în romanul tău personaje care ascultă rock, cântă la chitară, au o filozofie de viață influențată de acest gen muzical. Tu cânți la vreun instrument, ai făcut parte din vreo trupă sau ai avut măcar visul acesta?
Radu Găvan: Acum câțiva ani am fost să înregistrez un interviu pentru o televiziune. Din motive necunoscute mie, interviul nu a mai fost difuzat, dar nu despre asta e vorba. După ce am terminat, am mers cu un tip, cameramanul, într-o încăpere în care erau diverse instrumente, printre care și o chitară electrică. Tipul m-a învățat cum să cânt primele note de la „Nothing Else Matters”. Privit din afară, nu era mare lucru, însă pentru mine a fost ceva deosebit și am rămas impresionat. A fost prima și ultima oară când am pus mâna pe o chitară electrică, dar am rămas cu senzația. Sunt foarte sensibil la momente de genul acesta, sunt momente unice și trebuie prețuite ca atare. Pe când scriam la Isus din întuneric, am avut o discuție foarte interesantă și plăcută cu Luca Breaz, bateristul formației Descent into Despair. Mă interesa să aflu anumite aspecte legate de o trupă rock și Luca a fost foarte drăguț și răbdător, l-am apreciat în mod deosebit. Eu nu am talent la muzică, mi-ar fi plăcut să am voce, ureche muzicală, dar nu am, iubesc însă muzica și am un oarecare simț al ritmului în scris, pe care l-am exersat, așa cum spuneam, și cu ajutorul muzicii. Bănuiesc că nu mi-ar displăcea să fiu pe o scenă și zeci de mii de oameni să-mi scandeze numele, aceasta este, probabil, cea mai apropiată senzație de aceea de a fi un zeu, într-un anumit sens starurile rock sunt niște zei, însă mie mi-a fost dat scrisul, aceasta e vocea mea, acesta sunt eu.
Chiar așa, care crezi că sunt asemănările, dar și deosebirile în felul în care muzica și literatura transmit un mesaj?
Ion-Valentin Ceaușescu: Între literatură și muzică au fost mereu interferențe. Știm de pildă că poeții antici, menestrelii și mai nou, cântăreții moderni de folk și-au cântat versurile. Apoi putem să ne gândim la Operă și la compozitorii care au pus pe muzică texte literare sau versuri scrise uneori special pentru aceste opere sau la scriitori care ei înșiși au cântat sau au compus muzică și vom observa că cele două merg mână în mână uneori. Muzica rock/metal și-a luat de la început inspirația și din literatură. Lord Byron, John Milton, Charles Dickens, Edgar Allan Poe, H.P. Lovecraft, J.R.R. Tolkien, John Steinbeck și mulți alții au inspirat trupe și artiști diverși. Ba mai mult, din operele lui Tolkien și ale altor autori fantasy s-a născut un întreg subgen de power metal bazat pe lumile fantastice și pe miturile pe care ei le-au creat.
Dar m-am abătut puțin de la întrebare fiindcă mi s-a părut important să subliniez aceste lucruri. Cred că prima asemănare între cele două este că atât muzica, cât și literatura transmit povești și creează o atmosferă specială din care se nasc lumi în care oamenii pot intra, la care se pot conecta cognitiv și emoțional.
Contrar unor tendințe actuale, eu nu caut în mod direct și activ un mesaj în niciuna dintre cele două arte, dacă e vorba de unul politic sau social, însă mă bucur când, după ce termin de citit o carte sau de ascultat un album sau o melodie înțeleg ceva din viziunea unică, din performanța artistică a creatorului de limbaj. Uneori caut impactul emoțional pur, las muzica sau literatura să mă asalteze și să scoată din mine sentimente ascunse.
Deosebiri sunt că muzica poate transmite povești și fără ajutorul cuvintelor și literatura nu ajunge la atât de mulți oameni, mai ales dacă este una sofisticată, pe multiple niveluri. O sonată de Beethoven sau o melodie metal de douăzeci de minute pot fi ascultate și poate chiar înțelese mai ușor decât un poem ermetic sau un roman postmodernist. S-ar putea să mă înșel, dar și muzica bună și literatura de calitate au în comun și faptul că te scot din zona de confort. Cred că între muzica rock/metal și literatură există o mare afinitate. Multe trupe sunt inspirate de romane, de poeme, de autori, mai ales din zona fantasy, dar nu numai. Tu, ca scriitor, ți-ai dori ca romanele tale să devină o sursă de inspirație pentru un artist sau o trupă?
Radu Găvan: Muzica rock are o profunzime aparte și dintotdeauna a ridicat niște probleme, a vorbit despre niște lucruri mai puțin plăcute, care însă fac parte din societate și din natura umană. Literatura bună face același lucru, doar instrumentele sunt diferite. Bineînțeles că îmi doresc ca scrisul meu să ajungă la alți artiști, poate să-i ajute, chiar să-i inspire, ar fi minunat, iar eu aș fi fericit. Nutresc o mare afecțiune pentru cei care ard pentru arta lor, sunt oameni cu totul și cu totul deosebiți, oameni care oferă lucruri extraordinare semenilor lor, iar pentru asta merită tot respectul și dragostea noastră. Cred că mi-ar plăcea să colaborez cu o trupă rock, în mod sigur ar ieși ceva interesant.
În altă ordine de idei, mă gândeam că uneori muzica rock poate fi considerată agresivă, apăsătoare, poate chiar depresivă. Cu toate acestea, eu mă simt bine când ascult „Fade to Black”, de exemplu, e o sensibilitate aparte acolo, autentică. Tu cum vezi chestia asta?
Ion-Valentin Ceaușescu: Și eu mă simt bine ascultând acest tip de melodii, chiar cred că toată această agresivitate, apăsare sunt benefice fiindcă îți pot arăta și că nu ești singur, de exemplu, că și alții trăiesc ce trăiești tu și violența aceea a muzicii, a versurilor pe mine mă ajută deseori să îmi eliberez proprii demoni. Da, e o sensibilitate acolo, este o trăire autentică de foarte multe ori și sunt nenumărate piese cu o atmosferă „veselă de tăiat vene”, cum se glumește uneori în cazul pieselor doom metal de exemplu, dar la fel e și când citești poezie simbolistă, să zicem. Citești Bacovia sau Baudelaire și te înveselești de îți vine să pleci în munți, însă nu cred că oamenii caută sau au nevoie doar de artă veselă și luminoasă. În epoca clasică (mă refer mai ales la Franța secolelor XVII-XVIII) se credea că lumea e deja tristă și urâtă așa că măcar arta să fie una optimistă și veselă, exista ideea de armonie și de frumusețe, dar nu a rezistat la infinit, arta autentică tratează toate subiectele, chiar și cele mai dureroase și mizerabile.
Și în muzica rock/metal sunt trupe autoironice, vesele, neserioase (Lordi, Kiss, Alestorm, Gwar, sau Mötley Crüe și întreaga mișcare artistică glam metal), există melodii sau albume întregi cu versuri despre petreceri, dragoste împlinită, natură, pisici și flori, dar aceleași trupe pot avea versuri despre moarte, despărțire, război, depresie. Ziceai de „Fade to Black”, într-adevăr nu e cea mai veselă melodie, dar eu de fiecare dată când o ascult mă ajută să scap de tristețe, dacă ea există, sau alteori dansez pe ea când mă pregătesc să plec la muncă. Eu nu cred că muzica rock sau metal îndeamnă la violență, nici că rockerii sunt paria, cu toate că unii oameni din societatea noastră încă mai cred asta, ci din contră, muzica aceasta e o fereastră deschisă de la care poți să iei aer curat. Dacă tu vezi în ea violență probabil ea e deja în tine.
Scrierile tale sunt uneori întunecate, foarte muzicale și poetice. Când scrii sau citești asculți muzică? Te ajută sau din contră, ești dintre cei care au nevoie de liniște și muzica vine după?
Radu Găvan: Înainte, când lucram pe laptop, îmi puneam căștile și ascultam muzică instrumentală, Apocalyptica de obicei. Asta a fost la primele romane. Acum scriu pe telefon și ascult multă muzică în pauzele de scris, simt că mă umple cumva. Nu mai ascult însă în timp ce scriu, ceva s-a schimbat, nu-mi dau seama exact ce, dar e bine. Mie îmi place cel mai mult să mă gândesc în liniște la ce urmează să scriu, la structură, la personaje. Mare parte din proces, care oricum este continuu, are loc în afara scrisului propriu-zis, a părții de execuție. Practic, mă pregătesc și mă pregătesc, iar atunci când simt că a venit vremea, intru pe scenă și încerc să ofer cea mai bună reprezentație a mea.
