De când se știau, Emil Werther și Adriel Cohen erau cei mai buni prieteni. Vecini de bloc, colegi de clasă, frați să fi fost și tot n-ar fi putut fi mai apropiați de atât. Mergeau împreună la școală, stăteau în aceeași bancă, aveau chiar și cam aceleași note, adică nici prea grozave, dar nici codașii clasei nu erau. Se mai certau ei din când în când, uneori se mai și păruiau, dar de împăcat se împăcau cât de repede. Din punct de vedere fizic însă nici că puteau fi mai diferiți. Emil era blond, cu ochii albaștri, înalt și bine făcut pentru cei treisprezece ani pe care abia îi împlinise, în timp ce Adriel era micuț și slăbuț, cu ochii căprui și chipul smead, și timid din cale afară, mai ales cu fetele. Era mai mare cu două luni decât Emil, dar când îi vedeai mergând pe stradă, ai fi jurat că Emil era cel puțin cu un an mai în vârstă. Dacă ar fi fost să te iei doar după aspectul celor doi, nici în ruptul capului n-ai fi zis că au ce împărți, însă colegii și ceilalți prieteni din cartier puteau depune mărturie că cei doi nu doar că gândeau la fel, ci pur și simplu păreau unul singur, atât de bine se completau. Nu exista situație în care vreunul dintre ei să nu-l susțină pe celălalt, atât în fața profesorilor ori a colegilor sau prietenilor, cât mai ales în fața părinților care, la rândul lor, se înțelegeau de minune și erau tare mândri de prietenia odraslelor lor, cu toate că uneori îi cam scoteau din minți, căci erau și ei niște băieți ca toți ceilalți, nu niște îngerași. Emil semăna bine cu taică-su, un bărbat impunător, cu privire de gheață și voce gravă. Ernest Werther avea mai tot timpul obrazul proaspăt bărbierit, era tuns periuță, purta cămașă și cravată, pantalonii îi erau călcați la dungă și sacoul nici măcar o cută nu avea. Mama lui Emil era în schimb o femeie subțire, cu glas plăcut și privirea blândă, care uneori părea speriată din cine știe ce motive. Se purta frumos cu Emil, chiar dacă nu cuteza să-i ia apărarea când taică-su îl mai bruftuluia, problemă pe care Adriel nu o avea, căci dacă se întâmpla să fie în preajmă când domnul Werther îl acuza pe nedrept (socotea Adriel) pe fiul său, de îndată sărea ca un leu (sau un pui de leu, mai degrabă) și încerca să-i arate domnului Werther că Emil avusese motivele sale când, de exemplu, îi trăsese o chelfăneală lui Peter, un băiat care locuia în blocul vecin cu al lor. — Mi-a luat apărarea, Peter se luase din senin de mine, asta e tot ce-a făcut Emil, vă rog să nu-l pedepsiți, din sufletul meu vă rog! Pedepsiți-mă pe mine! declama cu atâta înflăcărare micuțul avocat încât pe domnul Werther îl pufnea râsul și de obicei își ierta fiul, deși uneori nici cele mai aprigi rugăminți nu-l înduplecau și cei doi camarazi trebuiau să se recunoască înfrânți. Domnul Werther obișnuia să se vadă cu Joachim Cohen, tatăl lui Adriel, la cârciuma din cartier și să discute politică la un pahar. Se mai întâmpla ca cei doi bărbați să se întoarcă afumați binișor, caz în care doamna Werther pregătea iute ceva care să-l dreagă pe distinsul său soț, tratament de care tatăl lui Adriel nu avea parte, căci, spre nenorocul său, doamna Cohen nu suferea bețivii, nici măcar pe cei amatori, deoarece avusese un tată alcoolic și rămăsese cu ceva amintiri, să le spunem, mai neplăcute. Urmau de bună seamă niște țipete ascuțite (doamna Cohen), ce se împleteau cu niște mormăieli fără noimă (domnul Cohen), iar dansul continua o vreme până ce doamna Cohen se retrăgea bufnind și trosnind în dormitor, iar domnul Cohen își ocupa locul cuvenit pe canapea, unde și dormea, de altfel, nu prea confortabil, căci era o canapea veche, vai mama ei, dar până la urmă asta era și ideea, altfel o canapea prea primitoare ar fi putut trece drept premiu, nu pedeapsă. Câteodată Adriel se scula în toiul nopții și se furișa să-și învelească tatăl. Stătea o vreme și-l privea cum dormea ghemuit ca un copil și uneori îi venea să plângă, pentru că îl iubea mult și socotea nedrept ca tatăl său să fie pedepsit pentru atâta lucru.
Măcar o dată pe lună luau cu toții masa, de obicei într-o zi de duminică, fie la Emil, fie la Adriel acasă. Se strângeau în jurul mesei și petreceau ca o mare familie, ceea ce, într-un fel, și erau.
Apoi a izbucnit războiul civil.
Nimeni n-ar fi putut spune cu exactitate de la ce pornise, cert este că într-o singură după-amiază viețile tuturor s-au schimbat. Mai întâi, o parte din forțele armate au ocupat palatul prezidențial. Președintele, împreună cu forțele de securitate, a reușit să fugă și în scurt timp a declanșat contraatacul, sprijinit de trupele speciale, o mică parte din armată, precum și de brigăzi de civili. Vreme de trei zile armele au urlat și bombele au pustiit orașul. Apoi a coborât liniștea. O liniște nefirească, pe care oamenii nu știau cum s-o interpreteze – se terminase conflictul ori era abia începutul? Peste două zile, tatăl lui Emil a primit un telefon. Domnul Werther, ofițer în rezervă, era chemat înapoi în armată. A doua zi, de dimineață, o mașină neagră a oprit în fața blocului. Domnul Werther, echipat în uniformă, și-a sărutat soția, a strâns mâna lui Emil și a coborât. Au urmărit pe geam mașina rulând pe strada cenușie. După ce mașina a dispărut, Emil și-a privit mama.
— Când se întoarce? a întrebat-o.
Ea a dat din umeri. Părea mai plăpândă ca oricând.
— Curând, a șoptit.
Doamna Werther s-a retras apoi în dormitor, iar Emil s-a dus la Adriel. Au stat de vorbă câteva ore, după care s-a întors în apartament. Mama sa dormea. Școlile erau închise și copiii se ascundeau în case. Mai toți civilii se adăposteau în apartamentele lor nesigure. Dar unde altundeva să se ducă? Granițele erau blocate, circulația, restricționată. Umbla vorba că soldații opreau oamenii pe stradă și le puneau întrebări. Dacă nu le plăceau răspunsurile, îi urcau în dubă. Unii se întorceau, alții, nu. Marc, un băiat din blocul lor, auzise că un bărbat fusese împușcat direct în stradă. Făcea parte din trupele civile. Emil și Adriel l-au ascultat fără să-l întrerupă, cu ochii măriți de groază.
Căpitanul Werther s-a întors acasă peste cinci zile, pe seară. A luat cina cu familia. A doua zi, mașina neagră s-a întors și l-a luat. În aceeași zi, Emil s-a întâlnit cu Adriel și Marc.
— Ai mințit! i-a zis lui Marc. Tata mi-a spus aseară că armata nu omoară civili. Ceilalți, oamenii președintelui, ai fostului președinte, o fac. Tata a spus că sunt niște ucigași!
— Nu te-am mințit, așa mi-a spus unchiu-meu, jur! s-a apărat Marc.
— Unchiul tău e un mincinos, a spus liniștit Emil. Adriel l-a privit mirat. În vocea prietenului său detectase ceva ce nu cunoștea – o răceală stranie, de parca n-ar fi fost el însuși.
— Așa mi-a spus, a repetat încet Marc. Unchiu-meu nu e un minci…
N-a apucat să-și termine vorba, că Emil l-a pălmuit. Și-a frecat obrazul în tăcere. Emil a coborât brațul.
— E un mincinos, a spus cu o voce joasă.
Adriel era prea uluit pentru a mai spune ceva. Nu-și văzuse niciodată prietenul atât de violent, de rău.
— Ce s-a întâmplat? l-a întrebat pe seară, când s-au revăzut.
Emil nu i-a răspuns imediat. Privea absent pe geam.
— Tata a spus că războiul abia a început, a rostit după o vreme. Că va dura mult, poate la nesfârșit, sau măcar el nu va trăi să-l vadă sfârșit, nici eu, poate. A spus că vor muri foarte mulți oameni, frați și surori, și că nu putem face nimic, că nicăieri în țara asta nu suntem în siguranță și că nu putem pleca. Că singura șansă e ca președintele și trupele sale să se predea, dar că asta nu se va întâmpla, deja s-a ajuns prea departe.
— Dar acum e liniște, a șoptit Adriel.
— Nu va mai fi, a zis Emil.
Peste câteva zile, tatăl lui Adriel a intrat noaptea în camera lui, a îngenuncheat lângă pat și l-a privit în tăcere. Adriel nu dormea, însă, din motive pe care nu și le putea explica, și-a păstrat ochii închiși și s-a prefăcut că doarme. După o vreme, tatăl său s-a aplecat și l-a sărutat pe frunte.
— Te iubesc, a murmurat, apoi s-a ridicat și a ieșit.
De dimineață, când s-a dus la bucătărie, mama sa era deja acolo. Avea ochii roșii de nesomn, poate și de plâns. A simțit că i se strânge inima.
— Unde e tata? a întrebat-o.
Ea a întins brațele și l-a îmbrățișat. Îi simțea respirația frântă în ureche. Inima i se zbătea în piept.
— Când se întoarce? a întrebat-o.
Ea nu a răspuns. Au rămas îmbrățișați o vreme, apoi femeia a pregătit masa în tăcere și tot în tăcere au mâncat. Pe seară s-a văzut cu Emil, dar nu i-a pomenit de plecarea tatălui. Mama sa îi ceruse să nu spună nimănui de asta.
— Tatăl tău e un trădător! i-a spus Emil câteva zile mai târziu. Erau în camera lui Adriel. A simțit că-i frig tâmplele, dar nu i-a răspuns. Emil a continuat:
— Mi-a spus tata aseară – taică-tu s-a înrolat în brigada civilă…
— Nu-i adevărat, a șoptit Adriel.
— Nu-i adevărat…, l-a îngânat Emil. Ești un prost, și taică-tu la fel – un prost și-un trădător. Tata a spus că, atunci când îl vor prinde, îl vor executa. Tata a spus că, dacă va avea șansa, îl va omorî cu mâna lui!
Adriel a simțit furia sufocându-l. S-a aruncat asupra lui Emil și l-a lovit și l-a zgâriat. Emil i-a cuprins încheieturile și l-a aruncat pe covor. S-a suit peste el și i-a imobilizat brațele cu genunchii. Adriel a încercat să se elibereze, însă adversarul său era prea puternic și prea greu. Emil l-a privit câteva clipe. Era roșu la față. Apoi l-a pălmuit. O dată, de două ori, de trei ori, de patru ori. S-a ridicat fără grabă și a ieșit din cameră. Adriel a rămas mult timp întins pe covor. Obrajii îi ardeau, brațele îl săgetau, cel mai tare însă îl dureau cuvintele prietenului său.
Peste o săptămână s-au reluat cursurile și s-au înapoiat la școală. Soldații continuau să patruleze străzile, din când în când mai răsunau împușcături răzlețe, în rest o liniște firavă rătăcea printre oameni.
Prima oră au făcut matematică, apoi a urmat istoria, apoi încă o oră de matematică. Obișnuita vânzoleală de pe coridoare și din clase părea că dispăruse. Câte o glumă timidă ori un râset stingher se făceau rareori auzite și nu făceau altceva decât să accentueze atmosfera gravă. Emil se mutase în altă bancă. Din când în când, Adriel îl privea pe furiș. Emil însă nu îi dădea atenție, de parcă pentru el Adriel nici n-ar fi existat.
Ultima oră aveau sportul. Profesorul le-a spus băieților să se împartă în două echipe și să joace fotbal. A ales doi căpitani și le-a cerut să-și aleagă coechipierii. Unul dintre căpitani era Emil. Au ales pe rând până când au mai rămas Adriel și încă un băiat. Fără să-l privească, Emil l-a ales pe celălalt.
Căpitanul i-a cerut lui Adriel să joace în apărare. Emil era vârf de atac. De cum a început meciul, a primit o pasă, a trecut pe lângă Adriel de parcă nici n-ar fi fost și a înscris. Căpitanul l-a certat, Adriel a înghițit în sec, fără să protesteze. Meciul a continuat în aceeași notă și Emil a mai înscris două goluri după ce l-a depășit fără efort. Scos din sărite, căpitanul i-a cerut să treacă mijlocaș. Ceilalți nu-i pasau decât din întâmplare și Adriel atinsese mingea doar de patru-cinci ori, iar în acele ocazii scăpase repede de ea sau fusese deposedat.
Când ora se apropia de sfârșit, Emil a primit mingea și a șutat, însă portarul a prins-o. S-a retras fără grabă din careu, iar portarul a aruncat mingea către Adriel. Acesta a reușit cu greu să o stăpânească și, pe când se pregătea să paseze, Emil a venit din spate și l-a faultat prin alunecare. Adriel a țipat și s-a prăbușit la pământ. Profesorul s-a năpustit spre ei. Emil s-a ridicat și l-a privit cum se zvârcolea, ținându-se de piciorul lovit. Profesorul l-a certat pe Emil, dar acesta continua să-l privească fix pe Adriel, cu chipul golit de orice fel de expresie.
Piciorul era rupt și doctorul a spus că va trebui să poarte ghipsul șase săptămâni. În prima săptămână, a stat în camera lui, pe un scaun, privind pe geam. Îl vedea pe Emil când se ducea și se întorcea de la școală. Pleca singur și se întorcea singur. Uneori, Adriel plângea. Îi era dor de tatăl său. Îi era dor și de prietenul său, chiar dacă acesta se purtase așa cu el. Își amintea momentele frumoase, atât de multe, petrecute împreună și pentru el acelea erau cele care aveau importanță. Dacă Emil ar fi venit să-l vadă, l-ar fi acceptat fără nici cea mai mică urmă de ezitare. Doar că el nu venea, iar pe doamna Cohen nu o putea ruga să meargă la familia Werther să vorbească despre asta, căci cele două mame se certaseră groaznic după ce Emil îi rupsese piciorul și nici ele nu-și mai vorbiseră de atunci.
Într-o noapte, la începutul celei de-a doua săptămâni, tatăl său a venit să-l vadă. A deschis încet ușa și a vârât capul în cameră. Lui Adriel nu i-a venit să creadă și la început a rămas mut, apoi a simțit o mare bucurie și o mare dragoste invadându-l și i-a strigat numele. Tatăl său a dus un deget la buze și a intrat. S-a aplecat și s-au strâns în brațe. Hainele lui aveau un miros străin, ciudat. Apoi bărbatul s-a lăsat în fund lângă pat și au stat de vorbă. Chipul îi era obosit și o barbă țepoasă, neîngrijită, îi năpădise obrajii, însă ochii îi rămăseseră vii și jucăuși, cel puțin așa erau când își privea fiul.
— Te-ai întors? O să rămâi, tati? l-a întrebat Adriel.
— Încă nu, a răspuns bărbatul. Dar am să mă întorc să te văd, îți promit.
— Când?
— Nu știu, cât de repede voi putea, am să vin din nou la tine.
— Te iubesc, tati.
— Și eu te iubesc, a spus bărbatul.
Au mai stat de vorbă în șoaptă o vreme, apoi el a spus că trebuie să plece. I-a cerut să nu spună nimănui că-l văzuse și i-a promis din nou că se va întoarce cât de curând, după care s-au îmbrățișat și bărbatul a plecat.
Ofițerul Werther a început să vină o dată la două zile acasă, de obicei în cursul după-amiezii. Soția sa îi umplea cada cu apă fierbinte și apoi pregătea masa pentru toți trei. Werther se îmbăia și se schimba în haine curate, de casă, și se așezau să mănânce. Le mai povestea una-alta despre ce făcea la sediul forțelor armate, niciodată ceva important. Spunea că în curând armata urma să-i prindă pe liderii rezistenței, și atunci conflictul se va încheia.
— Vrei să spui că războiul se va încheia, a îndrăznit Emil să spună într-o seară.
— Război? a râs căpitanul. Ăsta nu e război, este o revoluție! a continuat înflăcărat. Am înlăturat un dictator, ăsta nu e puțin lucru!
— Dar ce-a făcut dictatorul? a întrebat Emil. Bărbatul l-a privit în ochi. Părea obosit. Emil a plecat capul. Au mâncat restul mesei în tăcere. După ce-au terminat, bărbatul s-a retras în birou. Emil a rămas cu mama sa în bucătărie.
— S-a supărat pe mine? a întrebat-o.
— Nu cred, a răspuns ea, doar că tatăl tău are multe pe cap, are multe responsabilități și face cum crede că e mai bine. Pentru el, pentru tine, pentru noi.
— Crezi că războiul e rău?
Femeia n-a răspuns. Stătea aplecată deasupra chiuvetei și freca o farfurie. Băiatul s-a ridicat și a îmbrățișat-o pe la spate. Femeia avea lacrimi în ochi.
S-a trezit în toiul nopții. Îi era sete. S-a dus la bucătărie și a băut un pahar cu apă, apoi încă unul. S-a întors pe hol. Pe sub ușa biroului răzbătea lumina. A bătut ușor, dar n-a primit răspuns. Atunci a deschis încet ușa. Tatăl său adormise pe scaun. În fața sa, pe birou, era un pistol. S-a apropiat și a trecut ușor degetele de-a lungul țevii. Atingerea metalului l-a înfiorat. Nu mai atinsese niciodată o armă. Oare tatăl său o folosise vreodată?
Peste câteva zile cursurile au fost din nou suspendate.
Într-o dimineață ploioasă, pe când Emil se uita absent pe geam, a auzit strigăte, apoi a văzut un bărbat care traversa în fugă strada. Bărbatul s-a oprit brusc și a ridicat mâinile. Doi soldați, cu mitraliere în mâini, s-au apropiat încet. Unul a spus ceva, dar Emil nu a înțeles ce. Bărbatul s-a lăsat în genunchi. O mașină neagră, asemănătoare cu cea care-l lua și-l aducea pe tatăl său, a oprit în spatele lor și unul dintre soldați s-a dus și a deschis portiera. Celălalt soldat a întors capul spre mașină. În acel moment, bărbatul s-a ridicat și a fugit. Soldatul a ridicat arma și i-a strigat să se oprească. Emil a închis ochii. A auzit împușcătura și a simțit că-l lasă genunchii. S-a ghemuit la podea. A auzit glasul mamei strigându-l, dar nu era în stare să-i răspundă. Femeia a intrat și s-a aplecat către el. Apoi s-a ghemuit lângă Emil și l-a strâns în brațe. Au rămas îmbrățișați multă vreme.
Adriel zăcea în pat când a răsunat împușcătura. Respirația i s-a tăiat și inima a dat să-i iasă din piept. După câteva clipe, mama sa a intrat în cameră.
— Ești bine? l-a întrebat. El a dat din cap că da.
— Ce s-a întâmplat? a îngăimat.
Femeia s-a apropiat cu grijă de fereastră și a privit pe geam. A clătinat din cap.
— Ce s-a întâmplat? a repetat el. Ea nu a răspuns.
Tatăl său a revenit în seara următoare. Adriel i-a povestit de împușcătură.
— Mama nu vrea să-mi spună ce s-a întâmplat! s-a plâns el. Domnul Cohen l-a mângâiat pe păr.
— Nu e ceva ce ar trebui să știe un copil, ești prea mic încă, a spus.
— Nu sunt mic, am aproape paisprezece ani!
Domnul Cohen a zâmbit.
— Ce se întâmplă, tati? De ce nu poți să vii acasă la noi? Mi-e dor de tine!
— Și mie mi-e dor de tine, de maică-ta, a șoptit bărbatul.
— Urăsc războiul!
— Toți îl urăsc, a spus domnul Cohen.
— Nu e adevărat, nu toți! Dacă toată lumea l-ar urî, atunci nu s-ar mai lupta oamenii între ei și n-ar mai trebui să pleci de acasă, n-ar mai trebui să moară nimeni!
— Așa e, ai dreptate, dar într-o zi se va sfârși și mă voi întoarce la voi.
— Când, tati, când?!
Bărbatul l-a mângâiat pe păr, apoi pe obraz.
— Te-ai făcut băiat mare… Sunt tare mândru de tine, să știi, și te iubesc mult.
— Și eu te iubesc, a șoptit Adriel.
Noaptea, Emil visează un uriaș de metal, o bestie fără chip, care întunecă cerul, și bestia se îndreaptă spre el, iar Emil știe că nu poate fugi, că nu există colțișor pe Pământul acesta unde să se poată ascunde, că Bestia e peste tot, așteptând un moment prielnic pentru a se ridica. Rămâne așadar nemișcat, privind Bestia, care își rotește încet capul și scuipă gloanțe și foc, iar în urma ei rămâne doar cenușă. Și iată-i față în față, uriașul și copilul, privindu-se. Teama de bestie îl paralizează. Pe urmă simte atingerea familiară, degetele împletindu-se, o mână caldă într-a lui. Simte apoi cum și cealaltă mână îi e cuprinsă, simte alte și alte mâini prinzându-se, mii și mii de siluete ținându-se de mână, înconjurând bestia, mii și mii de oameni ca unul, aude vocile născându-se ca una din mii și mii de piepturi și simte o mare dragoste invadându-l. Apoi se trezește.
Căpitanul s-a întors acasă peste două zile. Era vesel. Și-a sărutat soția și l-a ciufulit pe Emil. La masă a făcut bancuri și Emil era să se înece cu mâncarea de la atâta râs. Mama sa l-a certat, însă mai mult de formă, căci se vedea cu ochiul liber că buna dispoziție a soțului o molipsise și pe ea. Seara, înainte de culcare, au citit împreună, așa cum făceau când Emil era mic, apoi, după ce a adormit, bărbatul l-a învelit, l-a sărutat pe frunte și a ieșit din cameră. S-a dus în dormitor. La rândul său, soția adormise. A privit-o câteva clipe, apoi a mers în birou. S-a așezat și a scos pistolul. L-a cercetat îndelung, de parcă ar fi încercat să-i deslușească secretele, după care l-a lăsat pe masă și a stins veioza. S-a ridicat și a rămas în picioare, în fața ferestrei, privind pe geam. După o vreme, o siluetă s-a desprins din întuneric și a traversat strada. Înainte să ajungă pe trotuar, silueta și-a înălțat privirea și Luna i-a luminat chipul pentru o clipă. Era Joachim Cohen.
— Te-ai întors, a murmurat băiatul.
— Iartă-mă că am venit așa târziu, s-a scuzat bărbatul.
— Nu-i nimic, nu dormeam, a mințit el.
Bărbatul a surâs. Brusc, de pe hol au răsunat voci. Adriel a simțit că-i îngheață sângele în vene. În clipa următoare, ușa s-a deschis. În prag stătea căpitanul Werther, cu pistolul ațintit către Joachim. În spatele lui, erau mama sa și doamna Werther. Fără să-l slăbească din ochi, căpitanul a pășit în cameră și i-a cerut, cu o voce calmă, să se așeze pe pat. Joachim a luat loc lângă Adriel. Femeile au intrat și ele. Mama sa plângea, doamna Werther era galbenă ca ceara. Apoi l-a văzut și pe Emil, care stătuse în spatele mamei sale.
— Te-am prins, în sfârșit, a spus Werther.
— Nu în fața lor, a spus Joachim încet.
— Ai să vii cu mine, a zis Werther. Ia-ți adio și să mergem.
Joachim s-a răsucit și l-a îmbrățișat. Adriel a simțit lacrimile scurgându-i-se pe obraji. Se simțea golit. Brusc, Emil s-a desprins de mama sa și s-a apropiat de ei. S-a așezat lângă el pe pat și l-a prins de mână.
— Ce faci? a spus surprins Werther. Dă-te de acolo!
— Nu! a șoptit Emil.
— Dă-te de lângă el! a lătrat căpitanul.
— Nu! a spus în acel moment mama lui Emil. A trecut pe lângă soțul său și a rămas în picioare lângă Joachim. A întins brațul și l-a cuprins strâns de mână. Mama lui Adriel li s-a alăturat și s-a așezat lângă Emil. Mâinile li s-au împreunat și toți, ca unul, l-au privit pe căpitanul Werther. Apoi doamna Werther a întins mâna liberă către el. Ernest Werther a privit degetele care-l chemau, pe urmă a privit arma, apoi iar mâna soției sale întinsă spre el, după care, când a coborât privirea către armă, aceasta dispăruse. A făcut un pas și și-a împletit degetele cu ale ei, iar pe cealaltă a întins-o către doamna Cohen.
