/

Zece zile

(fragment de roman)

279 vizualizări
Citiți în 27 de minute

În a zecea zi, ploaia s-a oprit. Norii cenușii s-au răsfirat și soarele a văzut din nou pământul. O liniște stranie luase locul răpăitului picăturilor. Nici păsările nu cântau, nici jivinele nu își înălțau urletele, nici vocile oamenilor nu se făceau auzite. Era ca și cum, odată cu încetarea ploii, orice urmă de viață dispăruse din acel loc uitat de lume. Câteva case prăpădite zăceau alandala, aplecate într-o rână, ca niște zaruri azvârlite la capătul pământului din pumnul unui uriaș nepăsător.

 Putrezind în noroi, mutilate, contorsionate în chip grotesc, uneori îmbrățișate, alcătuind o imagine vulgară a morții – trupurile. Femei, bărbați, copii și nou-născuți. Cadavre și nuci de cocos. Soarele privind pământul năclăit de umbre, umbrele cufundându-se în pământul moale, o pagină întunecată de pe care cuvintele se ștergeau încet, încet.

În a noua zi, groapa s-a umplut. Privită de sus, semăna cu un uriaș ochi lăptos, pătat de umbre. La suprafața apei, două cadavre umflate plutind ca niște momâi în timp ce ploaia le spăla creștetele. Privite de pe fundul gropii, trupurile păreau prinse într-un dans lent.

 În a opta zi, în timpul dimineții, un braț scheletic a apărut din groapă și degetele subțiri au scormonit nămolul. Apoi brațul a dispărut. În clipa următoare, un trup ca o umbră a țâșnit din apă și capul micuț al unui copil s-a înălțat la marginea gropii. În tăcere, cu o disperare lentă, s-a târât peste buzele umede și a rămas pe burtă, mângâind pământul moale. După o vreme, s-a răsucit pe spate și a privit lung cerul. S-a ridicat și a mers împleticit printre cadavre. S-a aplecat și a cules din noroi o nucă de cocos. Era spartă și tot laptele se scursese. La fel și a doua. A treia era doar crăpată. Pe suprafața maronie se zăreau pete ruginii. A lovit nuca de o piatră, cu grijă, după care a ridicat piatra și a ciocănit nuca până când a spart-o. A sorbit laptele acrișor cu lăcomie. A găsit alte câteva nuci întregi și le-a spart, înghițindu-le pe dată conținutul. Apoi s-a lăsat în fund și a privit către groapă. Înălțându-se mut, capul umflat al bărbatului părea că îl cheamă. Băiatul și-a șters ochii cu pumnii, frecându-i cu îndârjire, de parcă ar fi încercat să îi scoată din orbite, după care s-a ridicat și a plecat spre pădure. În câteva clipe s-a pierdut printre copaci.

 În a șaptea zi, băiatul a privit neîncetat cerul, dar acolo, printre norii plumburii, nu a aflat niciun răspuns. Din când în când închidea ochii, ascultând ploaia, și simțea picăturile pișcându-i pleoapele. Deschidea gura și apa i se prelingea pe gâtlej. Stomacul i se strângea ca un pumn și durerile erau groaznice. Membrele începuseră să îi amorțească și știa că în scurtă vreme epuizarea îi va copleși dorința de a trăi. De câteva ori urlase ca un animal, prelung, fără nicio reținere, și strigătele ascuțite se pierduseră printre stropii de ploaie. Când nu mai putea, se agăța de trupul lui umflat. Îi privea ceafa lată și uneori își pleca fruntea pe ea, însă de fiecare dată atingerea pielii îl înfiora și își înălța iar ochii spre cer. 

Privită de sus, [groapa] semăna cu un uriaș ochi lăptos, pătat de umbre. La suprafața apei, două cadavre umflate plutind ca niște momâi în timp ce ploaia le spăla creștetele.

 Când primele umbre ale înserării au străpuns norii, un duh al nopții și-a făcut apariția. Copilul a auzit ceva furișându-se, apoi a văzut un bot imens desenându-se la baza gropii, și la început a crezut că era un leu sau o panteră, dar mai apoi i-a zărit ochii scăpărând și a înțeles că era spiritul morții. Duhul întrupat în fiară l-a privit vreme îndelungată, însă băiatul i-a susținut privirea. Respirația grea a morții se întindea spre urechile și mai apoi spre simțurile lui, înlănțuindu-le și încetinindu-le, însă de fiecare dată băiatul tresărea și plasa se rupea. Într-un sfârșit, moartea a înțeles că nu avea nimic de luat din groapă în acea noapte. Botul uriaș s-a mișcat imperceptibil, apoi animalul și-a dezvelit colții. Băiatul a văzut că erau plini de sânge închegat, căci se hrănise din plin zilele trecute, și a înțeles că acum îi era iar foame și că avea să se întoarcă în noaptea ce urma, și a mai înțeles că la următoarea confruntare va fi înfrânt. Ca și când i-ar fi simțit frica, ochii spiritului au scăpărat mai intens ca oricând, iar pentru o clipă noaptea a devenit zi, și atunci copilul a văzut buza gropii la o atingere de palmă. A întins brațul, însă întunericul s-a lăsat pe dată și degetele lui au pipăit doar peretele rece. Printre stropii de ploaie a răzbit un râset subțire și hain, care apoi s-a pierdut încet, în vreme ce copilul bâjbâia prin apă după trupul tatălui său. L-a îmbrățișat strâns și a plâns, apoi și-a amintit brusc imaginea buzei gropii. Trebuia să reziste până dimineață.

În a șasea zi, trupul bărbatului s-a înălțat la suprafață. Copilul a privit îngrozit chipul tatălui său și o slăbiciune teribilă i-a cuprins trupul. Cu ultimele puteri s-a agățat de trupul umflat și a rămas așa, odihnindu-se. Chiar și dincolo de moarte, tatăl său găsise o cale de a-l salva. Gândul l-a făcut să zâmbească, un zâmbet firav, însă, dincolo de toate, după atâtea zile, un zâmbet adevărat, ca o rază palidă de speranță în mijlocul unei nopți nesfârșite.

În a cincea zi, femeia a simțit atingerea ușoară a apei pe bărbie și a tresărit. Continuând să bată apa mecanic, pentru o clipă nu a mai știut unde se afla, apoi copilul a șoptit ceva și ea și-a amintit totul, atât de brusc și intens încât, fără să vrea, a țipat. Un țipăt ascuțit care a străbătut noaptea. Copilul, speriat, a țipat și el, apoi a început să plângă. Femeia nu îi vedea chipul, doar suspinele lui înăbușite îi ajungeau la urechi. A scos o mână din apă și i-a atins brațul numai piele și os. Te iubesc, a șoptit, dar băiatul nu a răspuns. Și-a plecat bărbia și a aruncat o privire fugară spre fundul gropii. Pentru o clipă, și-a imaginat că bărbatul o privea de acolo de jos, și un surâs obosit i s-a desenat pe chip. L-a cuprins blând de brațul subțire și a șoptit ceva. Copilul s-a lăsat moale și ea l-a susținut să facă pluta, în timp ce bătea apa doar cu picioarele. Băiatul a privit un moment stelele, apoi a închis ochii. Picăturile de ploaie bătându-i ușor pleoapele. Atingerea ei blândă pe piele. Tunetele despicând cerul. Răsuflarea ei grea pe obraz. A adormit. În somn, tatăl său l-a ridicat spre soare. Bărbatul râdea. Băiatul a râs și el. Femeia a tresărit din nou. Picioarele i-au înțepenit brusc și apa i-a trecut peste cap. I-a dat drumul și a lovit apa cu putere, însă nici brațele nu o mai recunoșteau și după câteva clipe le-a simțit străine și moi. O moleșeală plăcută i-a invadat tâmplele. Cu un ultim efort, s-a întins și l-a scuturat pe băiat, apoi s-a lăsat moale spre fundul apei. Ar fi vrut să-i mai vadă chipul o dată, să îl privească în ochi și să îi audă vocea, dar era prea târziu. 

 În mijlocul nopții, băiatul s-a trezit speriat. A înghițit o gură zdravănă de apă și a început să se sufoce. S-a scufundat, a scos capul din apă, apoi s-a scufundat iar. S-a zbătut și a ieșit la suprafață. A tras aer adânc în piept. Brațul îl ustura. Totul era negru în jur. A chemat-o în șoaptă, dar ea nu a răspuns. A căutat-o cu mâinile. După o vreme s-a oprit. Era singur. Cerul se prăvălea cu toată forța asupra gropii. Din adâncul întunericului, un țipăt neomenesc a țâșnit spre cer.

 În a patra zi, mai multe jivine au intrat în sat și s-au înfruptat din trupurile care zăceau în ploaie. Femeia și copilul le-au auzit încă de la primele ore ale dimineții și au simțit fiori reci pe șira spinării. Animalele schelălăiau și se văitau de parcă ar fi plâns morții. După o vreme s-a făcut liniște, semn că se săturaseră și plecaseră. Femeia a spus că poate fuseseră spiritele rele, venite să le ia mințile și sufletele, dar că acum, odată plecate, ei doi erau în siguranță și semnele arătau că în curând aveau să scape din groapă. Băiatul a ascultat-o serios, fără să scoată o vorbă. O privea cu ochii lui mari și o întrebare nerostită plutea între ei. Cum rămâne cu tata? spuneau ochii lui, însă femeia se prefăcea că nu vede. Știa că trebuie să fie tare pentru el, cu toate că în sinea ei plângea fără oprire.

 În a treia zi, bărbatul a murit. Pierduse atât de mult sânge încât apa se înroșise. Femeia și copilul l-au privit stingându-se, fără să poată face nimic. Ochii bărbatului erau injectați și, în ultimele lui clipe, li s-a părut că în ei i se citeau o frică și o tristețe fără margini. Viața scurgându-se printre râurile subțiri de sânge. L-au susținut cum au putut la suprafața apei, până când trupul i s-a lăsat moale și bărbia i-a căzut în piept. După o vreme i-au dat drumul și trupul s-a dus la fund. Au continuat să bată apa în tăcere, privind silueta de sub ei. În mare parte ochii lor exprimau aceeași frică pe care o văzuseră în ultimele clipe în privirea bărbatului, însă uneori frica era înlocuită de o mirare de necuprins, ca și când nimic ce se întâmplase nu era aievea, iar moartea bărbatului fusese o halucinație, șoapta haină și mincinoasă a unui spirit răuvoitor.

Oamenii se strânseseră în jurul gropii, o groapă adâncă și lată, care se deschidea ca o gură imensă chiar în mijlocul satului.

 În a doua zi, la primele zbateri ale dimineții, au intrat în sat. Cu fețele vopsite în culori vii, teribile măști ale morții, strângând sulițe și topoare în mâini, urlând ca leii sau văitându-se ca hienele, au pătruns în casele în care oamenii încă dormeau și au început măcelul. Bărbați, femei sau copii au căzut deopotrivă. Apoi i-au strâns pe supraviețuitori în mijlocul satului, lângă groapă. Bărbatul, femeia și copilul stăteau chiar în margine, la câțiva pași de gura căscată în pământ. În brațele mamelor, pruncii urlau fără oprire. Căpetenia atacatorilor, un bărbat înalt și voinic, a bolborosit ceva și unul dintre oamenii săi și-a înălțat sulița în fața uneia dintre mame, însă bărbatul l-a oprit. A privit către nucile de cocos căzute în noroi și le-a făcut semn femeilor să-și lepede pruncii. Femeile au refuzat. Atunci, într-o mare de țipete, atacatorii le-au smuls copiii și i-au lăsat în noroi. Apoi, în timp ce își aținteau sulițele asupra mamelor înnebunite, căpetenia a luat o nucă de cocos și a început să le zdrobească țestele, una câte una. Când nuca se crăpa, o arunca și lua alta. Rând pe rând, mamele se aruncau spre copiii lor și erau pe dată străpunse de sulițe. Bărbatul a privit în tăcere masacrul. Lângă el, soția și băiatul său tremurau în ploaie. Brusc, s-a întors și le-a șoptit ceva, după care, ca și când și-ar fi pierdut mințile, s-a aruncat urlând asupra paznicului de lângă ei. L-a doborât și, ținându-l la pământ, a strigat către femeie, arătând spre groapă. Femeia a șovăit o clipă, apoi l-a tras pe băiat și împreună au sărit înăuntru. De parcă puterile l-ar fi părăsit dintr-odată, bărbatul s-a lăsat moale. Paznicul l-a azvârlit de pe el și și-a înălțat sulița, însă vocea tunătoare a șefului l-a oprit. Aruncând nuca din mână, războinicul s-a uitat în groapă. A privit cu luare-aminte femeia și băiatul, pe urmă s-a întors către bărbatul prăbușit în noroi. A râs. Râsetul său a sunat ca un gâlgâit înfundat. Apoi a luat o suliță și i-a străpuns pulpele. Bărbatul a urlat prelung și atunci au râs și ceilalți. Căpetenia s-a aplecat asupra bărbatului și l-a târât de păr până la marginea gropii. A arătat către femeie și copil și a șuierat o poruncă. Trei dintre oamenii săi și-au ațintit sulițele spre fundul gropii, gata să le arunce. Atunci bărbatul a urlat din nou. Un urlet plin de furie și disperare care a sfâșiat aerul ca un bici. Căpetenia a râs iar și l-a împins cu piciorul în groapă. Apoi i-au ucis pe cei care mai rămăseseră și au părăsit satul.

 În prima zi, băiatul s-a trezit odată cu ivirea zorilor. A rămas culcat pe rogojină, ascultând răsuflarea ușoară a femeii care dormea la câțiva pași de el. Apoi s-a răsucit și i-a cercetat cu atenție chipul. Ca și când l-ar fi simțit, femeia a deschis ochii. S-a uitat la el și a zâmbit. Băiatul a zâmbit și el. 

 Au mâncat în liniște câteva turte, stând în fund pe rogojini. Apoi au băut apă pe săturate. Era dulce și bună. După aceea, femeia a luat câteva vase adânci și le-a scos afară lângă butoaie. Băiatul a urmat-o. Au privit spre cerul plumburiu. Femeia a spus ceva, arătând în sus, și băiatul a încuviințat. Apoi femeia s-a întors în casă, în timp ce băiatul a rămas afară. Câțiva copii ieșiseră în fața caselor. Au surâs și i-au făcut cu mâna. Băiatul a surâs și el. S-au fugărit până au obosit. Apoi s-au așezat pe pământ și au povestit. După o vreme, un cântec s-a auzit din pădure. Copii și femei s-au bulucit deopotrivă spre bărbații care ieșeau dintre copaci. Pe umeri cărau bârne lungi, de care erau legate leșurile animalelor vânate. La vederea lor, femeile și copiii au râs și au bătut din palme. Ospățul în cinstea ploilor ce urmau să vină avea să fie unul bogat. Băiatul l-a privit stăruitor pe bărbatul care pășea în frunte și bărbatul i-a zâmbit larg. Au lepădat pe pământul tare un animal, iar pe restul le-au dus la adăpost. Apoi bărbatul și-a primit bucata de carne cuvenită și a plecat împreună cu băiatul spre casă. Femeia, care îi urmărise din prag, a pus carnea la prăjit. În timp ce mâncau, bărbatul le-a povestit cum decursese vânătoarea. Din când în când râdea și bea vin. Femeia și băiatul îl ascultau în tăcere, urmărindu-l cu ochii mari. După ce a terminat de mâncat, bărbatul s-a culcat, iar ei s-au cuibărit lângă el, veghindu-i somnul. După o vreme, un bubuit teribil a sfâșiat tăcerea. Bărbatul a tresărit și au ieșit cu toții în fugă din casă. Cerul negru era brăzdat de limbi luminoase. Oamenii se strânseseră în jurul gropii, o groapă adâncă și lată, care se deschidea ca o gură imensă chiar în mijlocul satului. Au așteptat tăcuți, privind cerul și ascultând tunetele care se apropiau. Era ca și cum toți zeii ar fi urlat în același timp. Apoi cerul s-a rupt dintr-odată și șuvoaiele de apă s-au revărsat. Înălțându-și brațele, bărbați, femei și copii au început să râdă, să cânte și să danseze deopotrivă. Veniseră ploile.

Radu Găvan (n. 29 decembrie 1978) este autorul romanelor Exorcizat (2014), Neverland (2015), Diavoli fragili (2017) și Isus din întuneric (2021). A primit Premiul de Debut „Mircea Ciobanu” al Uniunii Scriitorilor din România, Premiul pentru cel mai bun roman la Festivalul „Alexandru Macedonski” (pentru Neverland) și a fost nominalizat la Festival du Premier Roman de Chambéry pentru roman de debut. În 2018, romanul Neverland a fost tradus în limba germană (la Pop Verlag, traducere Edith Konradt). În 2019 a publicat volumul de poezie Bestia obișnuinței. A publicat proză scurtă în Revista de Suspans, Revista de Cultură Familia, Apostrof și Iocan. A publicat poezie în EgoPHobia, Apostrof și Lichtungen (Austria, traducere în limba germană Alexandru Bulucz).

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Box Office”

’95

Să vă zic… Nu trecusem pe la tata de mai bine de jumătate de an. Multe

Fiesta

Totul pornise de la o vorbă spusă de soție mai mult așa, într-o doară. „De ce

Happy birthday

1. Ociuc a împlinit azi zece ani. Are aceeași zi de naștere cu mama. În sfârșit,