Avraam nu e mare, la început nu e deloc important. Când s-a născut, tatăl său l-a visat probabil pe o altă traiectorie, dar ne mulțumim să ne imaginăm pentru el o viață ca oricare alta. O viață în care toată lumea are ce mânca, preferă sosul verde, bucătăria italiană cea de toate zilele și se plânge fără multă convingere că, după cum se spune, crima organizată pare să fi invadat întreg pământul. Asta pentru că lumea crede că lumea suntem noi. Pentru Avraam, viața pe care o trăim nu iese așa, ca din burtă. Viața asta pe care mai târziu o numim existență se ivește de la început ostenită și idioată, pândind plăcerea, dulceața trăirii, odată cu laptele luminii și amorul ușuratic al fetelor. Avraam crede că totul are un început. Un început pentru dorința noastră de-a debuta, de-a întreprinde ceva, ca și pentru dorința de-a ne pierde. El spune a face înseamnă a te îneca. Iar noi credem că e mereu atât de bătrân de parcă n-ar fi ieșit niciodată din pântecul unei femei. Viețuitorii uită că au ieșit dintr-un pântece, ei nu-și mai aduc aminte că s-au născut într-o bună zi. Avraam a venit pe lume în anotimpul ploilor, într-un oraș plin de porticuri, de vrăjitori, de vechi temple. În acest loc în lume, mic și palid își începe el viața. E mic. N-ai cum să fii mare de la început. Avraam nu crede că ar fi putut să se nască în altă parte decât în acest loc precis. Chiar dacă se îndoiește că ar exista și alte locuri în lume probabil la fel de numeroase și de exacte precum minutele de tăcere în spațiu. A te naște nu seamănă cu nimic. Se gândește Avraam – așa e lumea. Vede o pasăre și întreabă ce e asta. Arată cu degetul perimetrul pământului săpat pe unde merge și valurile spre care nu se duce. Zăpadă, vânt, spumă – nu se duce într-acolo. Arată cerul mișcător de deasupra capului. Cerul albastru căscat ca un coș cu păstrugi. Nici acolo. Lumea e blândă și liniștită, plină de zei geloși, de orașe inexpugnabile, de inimi de gheață. Preferă să creadă că ne naștem cu toții în același loc pe pământ, printre ceilalți care sunt mereu aceiași. N-ar pleca de-acolo pentru nimic în lume. Astăzi totuși îi cunoaștem pe toți cei care pleacă, pe cei care crescând încearcă în diferite feluri să plece. Diferite feluri mai mult sau mai puțin îndrăznețe de-a părăsi acest locșor precis al lumii. De-a face o bucată de drum pe undeva. Ba unii iau și trenul sau vaporul. Alții fac tot parcursul pe jos și le vorbesc picioarelor când îi dor picioarele. Li se întâmplă să naufragieze, urcă pe munți înzăpeziți și au urechile și picioarele înghețate. Se opresc epuizați în văile industriale și dorm pe sub poduri nu departe de căile ferate. Au văzut strâmtoarea Gibraltar și vedetele ultrarapide ale Gărzii civile. Alții au escaladat în mintea lor Everestul sau Anapuma. Bineînțeles, nu toți dorm. Noaptea, vechile lor pături seamănă cu pieile de lup uzate de ploaie și de frig. Se gândesc atunci cu angoasă că înzestrați ca și el, cu mai puțin curaj și mai puțină forță, ar fi abandonat ideea de-a vedea dacă ar putea trăi mai bine în altă parte într-o lume smintită și printre străini. Avraam e ca ei, un om foarte, foarte blând și la început fără istorie. Mult timp Avraam a rămas fecior și stupid. Sângele nu i se urca niciodată la cap. Își ținea mâinile cuminte în buzunare. Te întrebi oare ce l-ar putea întrista. Oare credea în căsnicie, în nefericire. Credea oare în puritate, în suferință. În alte orizonturi. Lui Avraam îi plăceau filmele de aventuri. Îi plăcea profilul cam uzat, tremurat, al eroului singuratic jucat de același actor alcoolic care a murit într-o noapte de vară la volanul unei mașini decapotabile pe înălțimile albastre ale Los Angeles-ului, cu nările îmbuibate de cola. Cu uimire a aflat Avraam din ziare că tipul nu era câtuși de puțin un justițiar în viața reală, în viața nebună a actorilor de cinema. Viața trecea peste Avraam ca vântul peste apa adâncă, dar transparentă, a unui iaz. Pur și simplu viața nu-l punea niciodată la încercare. Și cine poate să ne pună la încercare? întreba rabinul. Oare viața. Sau tu însuți. Poate că altcineva. Ai fi zis că viața se așezase pe el ca o insectă efemeră pe tija subțire a unui spic. Rareori se întâmplă să se încrucișeze cu propriile sale întâmplări. Literatura a avut rolul acesta obscur de-a reaminti existenței noastre toate întâmplările prin care ar fi putut trece, dar nu trecuse decât foarte rar. Avraam se gândea la tatăl său și își spunea: nu seamăn deloc cu el, nu cred, nu seamăn cu el. Se gândea: nu știu nimic, nu cunosc povestea tatălui meu. Avraam nu-și imagina nicio răscruce de drumuri, nicio încrucișare posibilă.
Avraam a visat. Avraam nu și-a interpretat niciodată visele. Visele sale sunt și ale altora. Visele lumii întregi de când lumea e lume, iar Avraam e Avraam. Când Avraam visează, el nu știe niciodată dacă e mort sau viu. Te întrebi când a murit Avraam. Nimeni nu știe exact. Avraam nu moare. Am vrea mereu să știm totul despre trecutul care nu există. Pe Avraam îl amuză naivitatea asta. El a devenit atât de bătrân acum. Povestim tot felul de istorii ca să uităm că nu știm, că nu știm nimic din tot ce ar fi putut să se întâmple. Construim morminte care nu există. Dacă Avraam are o șansă să existe cât de cât, cu siguranță că numai în istorie e posibil. Ca și mama, eu cred că Avraam trăiește în continuare. Anytime, anywhere. Din subterana acestei oboseli fără de sfârșit despre care credem că e trecutul și care nu e altceva decât oboseala noastră. Avraam cunoaște flăcăruia asta, ușoară cutremurare pe care o numim plictis. Avraam e convins că păsările cântă pentru el foarte scurte melodii inimitabile. Oameni ca el locuiesc toți în același oraș de câmpie unde bogățiile de odinioară s-au volatilizat pe măsură ce negoțuri de necrezut s-au dezvoltat și odată cu acestea roluri noi au apărut. Avraam nu-și poate închipui că ne putem schimba rolul pe scenă. Oamenii învață povești pentru că nu există un mijloc mai omenesc pentru a deveni cineva. Chiar dacă cineva nu e niciodată cineva. Chiar dacă cineva nu e niciodată singurul care se crede cineva. Oamenii care se gândesc să devină cineva își dau repede seama că putem trece peste munți și frontiere, munți tot mai înalți și frontiere invizibile sau doar desenate la repezeală pe o hartă mototolită în buzunarul istovit al ghidului – același omuleț tăcut, agasat, pentru că nu mergem niciodată destul de repede și suntem mereu tot mai mulți. Povești legate mai mult sau mai puțin de mântuire, în care traficăm zile și nopți, mai ales nopți, portbagajul automobilelor pentru a ascunde femei și copii. Povești cu naufragii programate când cârduri de oameni fug în noapte pe fluviu, agățându-se de un vechi cauciuc de camion. În apa rece ca gheața, cauciucul alunecă din mâini. În deșertul unduios sub soare, a fost ridicat un zid de tablă și beton în fața căruia poate lua sfârșit fuga aceea dezordonată, la picioarele lui se poate, de asemenea, muri.
Neonul scânteia. Unele litere se aprindeau. Altele erau stinse ori smulse. După ce dansa, fata se cățăra pe un fals pat din lemn, acoperit cu o murdară pătură roșie, în fundul barului. Se dezbrăca și-și arăta tot ce are, râzând atroce și fără nicio vorbă.
Avraam își spune: suntem la două mii de ani după nașterea lui Cristos (ce înseamnă o mie de ani? se întreba odinioară vocea răgușită și puțin falsă a lui Bossuet), dar am putea fi cu două mii de ani înainte. Înainte de Moise și de frica de-a muri în deșert, înainte de imperiile antice, înainte de crema de ciocolată, de cancerul la ficat, înainte de industria automobilului, și câteva războaie și câteva invenții mai puțin, scriitura alfabetică, electricitatea, atomul, arta contemporană, Războiul de 100 de Ani, Jeanne d’Arc și cinematograful, înainte de poezia lui Guillaume Apollinaire ori sinuciderea Annei Karenina. Rămân doar băltoace goale în care ne murdărim când călcăm. Avraam spune că era înainte de sărăcia lumii industrializate, înainte de marile voci virile și celibatare sub imensele bolți de piatră ale bazilicilor, înainte de iaurturile industriale. Avraam spune: prima mea nevastă a pretins mult timp asta, de atunci e peste tot în lume în existența fiecăruia aceeași acuzație care niciodată nu-și găsește drumul drept, ceva întortocheat plin de pietriș, și pe urmă imensa oboseală pe umerii bărbaților, crima nedusă până la capăt care cântărește mai mult decât crima însăși. Avraam mai spune că prima oară când m-am supus să plec eram în doliu după mama, purtam deja aceleași încălțări, o enormă pereche de culoare albastră, cât se poate de îngălată. Avraam s-a dus la tropice și a făcut dragoste cu o doică africană. La întoarcere, a mers încolo și încoace. Nu sunt în stare să merg până la capăt, a zis într-o zi Avraam. Avraam n-avea dreptul la Securitatea socială. Avraam nu știa să scrie și nici să citească. Nu ești bun de nimic, a țipat la el prima lui nevastă într-o zi când nu aveau ce să mănânce. Și totuși, Avraam a trăit în palatele regale din Egipt. Avraam a călătorit într-un pick-up. Cânta de mama focului și ofta. Zicea: vreau să trăiesc ca un aventurier. Vreau ca realitatea să-mi apară ca un vis și să trăiesc într-o lume de viziuni.
Avraam a spus: când m-am supus pentru a doua oară poruncii de-a pleca, viața mi-a fost dată peste cap. Nevastă-mea n-a vrut niciodată să priceapă de ce. De ce am făcut-o fără s-o fac, de ce m-am simțit capabil să merg până la capăt în ceea ce aveam de gând să fac și până la urmă am fost cruțat fără să înțeleg de ce. De ce m-am supus. Scrupulos până la sfârșit. Avraam a spus: de astă dată mi-am auzit numele. N-am visat. Nevastă-mea a zis: tu vei fi întotdeana omul în stare s-o facă. Omul care se visează pe el însuși. Omul care la capăt de drum se vede împiedicat să facă ce voia după ce-a mers trei zile și trei nopți pentru asta și pentru care și-a dat – și-ar fi dat – viața. Tu vei fi omul pradă evenimentului. Avraam e totdeauna prezent când evenimentul se năpustește asupra omului și-l doboară. Omul de sticlă mic și imens în același timp, care fără să vrea își aruncă pe jos cuțitul. Își dă seama că nu înțelege nimic din ceea ce se întâmplă. Rămâne în picioare inofensiv, epuizat. A fost cruțat. Aerul nopții fâsâie. Zorii se revarsă ca o pudră acidulată. Un berbec era captiv în mărăciniș. Ești sigur, chiar ești sigur că ai fost cruțat? Îl întreabă navasta. Ești sigur că ai scăpat teafăr? Unde-i deosebirea? Niciunde. Nu trebuie să caute. Negrul e negru peste tot. Avraam a spus: nevastă-mea, în gândul ei, în ceea ce ai vrut să faci, ai eșuat. Astrele au aflat și-o murmură la urechea nopții care i-o murmură pământului care i-o murmură focului din vulcani. Nevastă-mea a zis: ai tărăgănat și te-ai rătăcit. Biet idiot. Atunci tu ai răspuns că nu așteptai niciun răspuns. Ea a spus să nu crezi că putem privi îndărăt, că putem schimba ceva din ceea ce s-a întâmplat. Nu știm nimic din faptul petrecut. Faptul petrecut ești tu. Avraam și-a repetat în barbă mult timp vorbele ei. Faptul petrecut ești tu. Prima nevastă a lui Avraam era proaspătă, rece ca gheața, ca apa neagră din scobitura dintre pietre. Avraam se gândise: mai am timp să fac un tur și să mă întorc, să-mi limpezesc puțin ideile. Nevasta i-a spus: ce s-a petrecut a fost uitat, dar va rămâne mereu ceva din ce-ar fi fost dacă ai fi făcut-o, vreau să spun, a adăugat ea, ceva din ce-ar fi fost dacă într-adevăr o făceai. Îți va rămâne pentru totdeauna în fundul sufletului ceea ce nu s-a întâmplat, dar care se va păstra mai adevărat, mai just decât ce s-a petrecut și-a fost uitat. Avraam a privit-o o clipă, ea era acum conștiința teribilă a ceea ce ar fi fost dacă el ar fi făcut-o într-adevăr. Ea a împrăștiat totul printr-o mișcare a mâinii în aer. A întrebat dacă era mai rău decât dacă ai fi fost lăsat să mergi până la capăt cu ce îți imaginai că faci. Avraam și-a reaminit: nevastă-mea a zis: ați plecat amândoi, am rămas singură, ce e de mirare?, am așteptat toată noaptea, eram doar cu arborii, cu animalele fără glas, n-aveam cum să știu unde erați plecați, orișicât e prea de tot!, ce v-a apucat?, nu, nu răspunde! a țipat ea, care murise de frică singură cu strigoii. Și-a amintit Avraam, eu n-am spus nimic, îmi pierise glasul. A avut noaptea cu ea. Și cu Avraam fusese cineva. Respirația lui. Nici urmă de dumnezeu nicăieri. Și barba care ți-a crescut în trei zile, a zis femeia. Absența stârnește valuri de tăcere, mișcări gigantice spintecătoare, absența face să crească barba și părul unui om bătrân ca mine. Avraam se întorsese clătinându-se. Beat, dar din ce cauză. Umilit sau ușuratic. Avraam s-a întors la tinerii care îl așteptau la poalele muntelui. Unii au crezut că e singur la coborâre. Alții au văzut că își ținea de braț fiul. Avraam a spus: eram murdari. Ajuns în fața nevestei, am început să țip, dar ea mi-a întors spatele. A rămas indiferentă. N-o mai interesa. N-avea nimic de citit în ochii mei. Am vrut să-mi dau importanță în fața ei, să-i explic gravitatea celor întâmplate. Voiam să-i văd lacrimile curgându-i pe obraji. Nevasta nu plângea niciodată. A râs, da, pe vremuri râdea, dar nu plângea. Mi-a spus: ai plecat cu fiul nostru fără să-mi spui nimic, era în picioare în fața noastră ca o mică înotătoare care tocmai ieșise din apa rece a bazinului de competiție. Și vorbea, vorbea, ai fi zis că sporovăia ca să câștige timp față de explicațiile care oricum urmau, pentru a întârzia clipa când va fi cu adevărat singură cu propriile sale mărturisiri. Avraam a spus: nevastă-mea n-a făcut niciodată efortul să înțeleagă asta. Nimic nu e mai urgent decât să nu știi mai mult, decât să ignori toate astea. Când m-am întors cu dragul meu fiu, nevastă-mea a spus: mi-e frică să nu găsesc fie și o bucățică de rațiune, oricât ar fi de mică, în răspunsul tău afirmativ. Ceva, o nimica toată, care ar putea să te justifice. Oricât ar părea de ciudat, nu mi-e teamă de tine, de tot ce-ai fi în stare să faci, dar mi-e frică, da, mi-e frică, începu ea să țipe, să mă gândesc fie și o clipă cât de mică, o fracțiune de secundă, să mă gândesc, da, de ce nu la urma urmei, să mă gândesc, da, ca și tine, mi-e frică până la urmă să nu înțeleg de ce te-ai dus și ce să faci acolo cu el. Teamă că ea însăși ar fi putut consimți. Teamă de nebunia consimțământului pe care l-a simțit cum urcă în ea ca laptele ce urcă în mame. Printre arbori, în liniștea arborilor, ea a spus: nu vreau să aud așa ceva, a urlat: cum să fii de acord cu așa ceva, să abandonezi totul fără să ai vreun motiv evident. Pentru ea numai motivele evidente contau în ochii celor în viață, numai cele capabile să-i salveze pe cei vii de nebunia de-a trăi, motive vizibile și pe care nu voia niciodată să le vadă, le ținea deoparte, rațiunile care sunt salvarea lumii vii. Avraam era un bloc de praf. Cenușă rece. Mumie ridicolă. Simțea greutatea crimei neduse până la capăt, a clipei în suspensie. Dorință monstruoasă de justiție. Fără să mai zică nimic, femeia a luat cu ea veșmintele lor murdare. Le-a dat să bea și să mănânce. Semănau cu doi bieți asasini cărora victima le scăpase din mâini. Femeia le-a spus doar: e nemaipomenit cât timp v-a trebuit. Mâncarea le ardea buzele și gura. S-au privit unul pe altul. Ar fi putut să facă ceva împreună. Să se ducă la cinema. Se făcuse noapte atât de repede. Se auzea pasul lent al cuiva care se îndepărta, cineva pe care nu-l vor mai vedea niciodată atât de bine, dar căruia îi vor fi auzit pentru totdeauna pașii care îl duceau încetul cu încetul departe de noi. Avraam și-a amintit: nevastă-mea mi-a zis: ești un idiot. Strângea masa. Nevastă-mea a zis: ce-a fost a fost. Ce anume? Ideea că s-ar fi putut întâmpla, ideea asta a fost de-ajuns. S-a întâmplat în tine. Aici – a arătat ea brațul noduros al lui Avraam. Timpul nu mai e același acum, a gândit ea. Timpul e scurt, ghemuit ca o jivină gata să sară și care nu se va mai clinti. Timpul ești tu, i-a spus femeia. Ai fi putut s-o faci. Ai fi fost în stare s-o duci până la capăt. Arborii rămân nemișcați. N-a fost o întrerupere ca la cinema. Avraam spune: mi-a fost reținut brațul, am urlat, am văzut. Am văzut mai întâi că s-a înnoptat și m-am mirat. Mă întreb și-acum de ce, a spus Avraam. Cum de-am putut să fiu atât de uluit. Ai înțeles? a întrebat femeia. Ce să înțeleg? Ea s-a gândit că nu trebuia să afle vreodată ce forță poate împinge un bărbat ca el să facă asta, să afle care era această forță în stare să acționeze în inima și în brațul unui om ca el, la urma urmei aici nu mai contează dacă brațul acționează până la capăt. Fapta cea rea a fost făcută. Ideea, a spus ea, simpla idee, neagră precum nămolul de pe fundul iazului. Ideea pește de noroi cu ochii la fel de mari ca ai mei. Ideea asta, i-a spus nevasta, n-o să te mai părăsească vreodată. Vei trăi în prezența insuportabilă a ideii acesteia negre și familiare. Avraam și-a amintit: nevastă-mea a zis: sper să nu aflu vreodată ce forță există în brațul omului pe care îl iubesc, ce fel de putere îl pune în mișcare, forța neomenească a acceptării, forța care îl face să se gândească pe un om ca tine că e în stare să facă, puterea care îl face să se bizuie pe propriile sale forțe. Ceea ce se plătește cu nebunia faptei. Fapta a fost întreruptă, ștearsă, dar nebunia rămâne atârnată de brațele noastre. Nu neapărat. Nu e greșeală, nu e nici vină. Nu e cu putință să te bizui pe propriile tale forțe, s-a gândit Avraam. Să-ți urmezi drumul și să faci ceea ce aș fi putut să fac. Poate că cineva m-a împins, a zis Avraam. Cineva m-a ajutat. Nevasta lui avea ochii sumbri, ca niște prune. Ar fi vrut să știe unde a târât-o, până unde a dus-o cu el. Ea a zis: ce eroare, și a gândit: ca să renunți, trebuie să fii puternic, să nu aștepți să ți se smulgă din mână cuțitul. Acum i s-a făcut frig, prostește Avraam i-a mulțumit cerului.
Avraam își amintește: într-o seară, prima sa nevastă muri. Era o noapte plină, cu puține stele, dar destule pentru a pune în evidență cerul negru sub care alunecau ca niște bărcuțe viețile oamenilor. Nu era un cer pictat. Era un cer viu. Nevastă-sa a mâncat o supă și apoi a murit. Avraam s-a gândit: nu mai am un prieten din copilărie pe care să-l chem pentru a-i spune: nevastă-mea a mâncat o supă și pe urmă a murit. Avraam s-a gândit: moartea aparține pașnicei enumerări de catalog sau de dicționar. Același muzician fără succes cântă aceleași întâlniri, aceleași despărțiri. Aceleași femei singure care se prefac că-și joacă viața, viața lumii întregi, aceleași obstacole care ne-au făcut să eșuăm cel puțin o dată. Aceleași lucruri fără importanță care cântăresc tone, tone întregi. Aceleași hoarde de inamici asaltând un mic Himalaya dur și înghețat, cunoscut și sub numele copleșitor de superficial de Viață – adică viața. Același front de luptă unde soldații fraternizează de oboseală și de groază. Și să înțelegi brusc într-o seară: eu sunt cerșetorul amândurora, căci eu rămân în viață. Același soldat învins care spune „vă iubesc, vă iubesc” dușmanilor celor mai aprigi. Pe unde se ducea Avraam, cerea un teren ca să-și îngroape nevasta. Nu i-a fost ușor. Nu era de-al locului. Avraam recunoștea: nu sunt decât un emigrant. Vorbărie fără sfârșit. Era epuizat și murdar. A izbutit să cadă la înțelegere făcând pe idiotul. I-a fost cedată o gaură într-o stâncă pentru care a fost silit să plătească scump după ce l-au făcut să creadă că făcuse o bună afacere. Avraam a spus: n-am unde în altă parte să-mi îngrop nevasta. Abia atunci a izbucnit în plâns. S-a gândit la existența lui legendară. Ca un copil care recită un catalog de vânzări prin corespondență, o listă făcută la întâmplare cu tot ce ar trebui făcut dacă. El a crezut din tot sufletul că tatăl său nu plecase atunci la New York cu o parte a familiei pentru a lucra mai târziu într-o întreprindere de import de produse orientale. Uleiuri, vinuri, creme și siropuri. În momentul acela, lui Avraam i-ar fi plăcut să verifice în cărțile de istorie câți emigranți au devenit gangsteri sau asasini. Un zgomot infernal izbucni în capul său. Lovituri joase, calcule sordide. Se gândi la mecanismul măcelurilor din filmele de acțiune, la violența nemaipomenită a gangsterilor. Explozii în serie. Racket. Dificultăți în dragoste. Dor de țară. N-ai cum să știi. Avraam văzu niște tipi înalți și cam zbanghii, care semănau cu tatăl său, invadând străzile unor orașe necunoscute. Chipul său s-a întristat. De ce ești atât de trist, bătrâne? Întrebau femeile din colț care sorbeau în fiecare seară două degete de vermut în așteptarea nopții, a ceasului morții. Totuși, avusese tot ce i-a trebuit, spuneau ele. Avraam se simți atât de bătrân și atât de singur. Voia să știe până la ce vârstă s-ar putea simți singur, atât de singur. El te făcea să te gândești la animalele acelea mici și inteligente pe care nimeni nu e în stare să le domesticească. Acum se deplasa cu lentoare, ca urșii din grădina zoologică. Iarăși urșii. Felul acesta idiot de-a se răsuci și de-a se prăbuși fără zgomot. Crapă toți de necaz în cușca lor. După ce a îngropat-o și a plâns-o pe prima lui nevastă, Avraam a fugit în America de Nord și s-a gândit: sunt pierdut într-un oraș străin. S-a dus s-o vadă pe blonda aceea înaltă și slabă care dansa seară de seară la barul Divine Dance. În partea de sus a scării abrupte ca o scară pliantă, Erotic bed pentru 20 de dolari (lap dance cinci dolari). Neonul scânteia. Unele litere se aprindeau. Altele erau stinse ori smulse. După ce dansa, fata se cățăra pe un fals pat din lemn, acoperit cu o murdară pătură roșie, în fundul barului. Se dezbrăca și-și arăta tot ce are, râzând atroce și fără nicio vorbă. Fata se întorcea și se așeza pe un scăunel de lemn lăcuit, cum exista pe vremuri în biserici pentru cei în întârziere. Ea avea grijă să acopere scaunul cu un ștergar de baie alb. Avea, asemeni lui, surâsul acela încremenit al bieților emigranți din Est care încă mai cred în Dumnezeu și se prostituează în țările bogate. Cu părul spălăcit, unghiile roase și ochii verzi fără strălucire, Avraam a părăsit-o în prima seară, după ce i-a dat ultimii săi dolari. Când a sunat de ora două dimineața, s-a hotărât să mănânce câte ceva. Ospătarul din pizzerie i-a servit aceleași porțiuni de pizza grase, crocante, piperate, pe care le-a înghițit în picioare în fața lui. Avraam a mâncat pe săturate. Ospătarul era aceleși bărbat ostenit, taciturn, poate că prea înalt, cu ochii stinși îndărătul ochelarilor de fier. Avraam s-a gândit ușurat: e tatăl meu care lucrează toată noaptea în șorțul să alb. Care propune în plus sosul acela pigmentat, deja puțin alterat. Avraam deschise gura și rămase așa, cu gura căscată. A doua zi, Avraam și-a amintit de blonda aceea din Est cu picioare imense. O femeie foarte tânără. Sclipirea ochilor ei era mai mult decât fierbinte în lumina portocalie din Divine dance. Au cinat pe colțul unei mese. Nu le-a dat nimeni niciun fel de atenție. Bărbații plăteau și priveau fetele cum dansează. Avraam a povestit câteva firimituri din istoria lui, zâzâind. Iertazi-mă, unele le-am zuitat. Părea atât de bătrân. Își căuta fiul pierdut, un copil făcut cu o chelneriță întâlnită într-un alt bar. Ea l-a ascultat în tăcere, dar el a băgat de seamă că-și răsucea degetele. Avraam continua să spună tot felul de lucruri când ea și-a pus mâna pe locul sexului, sub imensul mantou de care el nu se despărțea niciodată. Avraam devenise friguros. Ei îi plăcu înfățișarea lui de veșnic emigrant, sclipirea aceea din privire a întoarcerii imposibile. Simți sub stofa mantoului cum i se învârtoșește sexul. Ieșiră în noapte. Când Avraam mergea, umbra lui era uluitoare. Mergea încet, cu sexul mereu învârtoșat. Avraam spuse: m-am recăsătorit la o sută șaptezeci și cinci de ani, căsătorie în toată regula, cu vin, dragoste și cântece. Iubire arzătoare. Nu i-au mai rămas în gură decât patru dinți. Avraam a luat-o spre sud. Ploua. Ploaia cădea blând dintr-un cer cenușiu de iarnă. Avraam era așezat în spate. Avraam avea la mâini cătușe. Paznicului așezat alături Avraam i-a spus: de ce l-ați luat cu voi pe tatăl meu. Avraam avea chipul unui miel repetând „de ce mi-ați luat tatăl?”. Când Avraam își mișca brațele, cătușele zăngăneau și îi răneau încheieturile. Iar Avraam era peste tot la el acasă, între cer și pământ. Nevestei celei noi, care dansa, i-a spus: noi toți am fost cândva mici copii. Pe urmă Avraam a plecat din nou pe mare. Pe cargoul pe care s-au îmbarcat, abia se ținea drept pe picioare agățat de brațul nevestei. Avraam i-a zis: spune-mi Avraam și imaginează-ți pentru început un bărbat nu foarte înalt, un personaj din Gertrude Stein, din Flaubert sau Chaplin, unul care nu există decât în literatura pentru idioți sau în filmul mut, un personaj biblic foarte sărac în sentimente, de-o pioșenie uscată. Mare stângăcie în toate. Sunt aruncat în stradă. E exilul pe dos. Părăsesc totul, casa, pământul, familia, ca să mă duc la mine acasă, pe pământul meu, cu familia. O voce l-a întrebat pe Avraam: nu ești așteptat și în altă parte uneori? Nu trebuie să iei un avion sau un tren? Oare în clipa asta nu trebuie să fii în celălalt capăt al lumii? Avraam gândea că nu: nimeni nu mă așteaptă nicăieri. Și ca să mă duc unde? Oricare ar fi locul pe lumea asta unde ne ducem, e deja plin de lume, e deja lume unde debarcăm în seara asta. Și cu toții ne prefacem când credem că suntem acasă. Inutil să mergem mai departe, inutil să scotocim mai mult în sufletul oamenilor.
