3856 vizualizări
Citiți în 13 de minute

Să vă zic… Nu trecusem pe la tata de mai bine de jumătate de an. Multe proiecte, mici, urâte, frustrante, de scris câte ceva pentru diverși, ei înșiși oameni cu idei bune, mai ales atunci când trebuie să le pui tu în operă. Mă rog, n-am ajuns pe la el. Nu-mi reproșa, vorbeam la telefon de două, trei ori pe săptămână, analizam meciurile Craiovei etapă de etapă, îmi povestea ce planuri are pentru iarnă și își descoperise o nouă preocupare: ura frizerii. Nu-și imagina cum acceptase această șarlatanie atât de ieftină toată viața: să dai cuiva bani ca să-ți taie părul.

— Înțeleg, spunea el, dacă ești handicapat, nu ai mâini, atunci da. Dar nici atunci, că ai familie, vecini, nu ești singur pe lume.

M-am urcat în mașină cu Laura, era vineri seara, a zis că sunt nebun, și am plecat spre tata. Am ieșit de pe A2 la Drajna și de acolo am mai făcut o oră. Ce surpriză, se însera, Brațul Borcea strălucea liniștit, tata a zis:

— Hai, lasă-mă, că nu m-aș fi așteptat la una ca asta.

— M-a luat pe sus, hai la tata, că cine știe când mai ajungem, i-a confirmat Laura precipitarea.

I-am lăsat să vorbească în curte, tata îi prezenta pomii, își trecea în revistă efectivele. Am mers în colțul străzii, unde era pe-atunci un butic scund și lung, acoperit cu tablă. „Roșu”, scria la intrare cu vopsea galbenă. Am salutat două babe care ieșeau cu pâine, eram grăbit, voiam să iau niște beri, să stăm în curte, să spargem semințe și să bem, tata să ne povestească despre cauciucurile de iarnă de la Renault și despre hoția de la servisul auto. Cu fiecare an de bătrânețe, tata descoperea o nouă hoție în mersul lumii. I-am zis Laurei: „La un moment dat va încheia ciclul hoției, va declara că viața cu totul e o hoție și Adio!” Când am ieșit din butic, aplecat, să nu mă lovesc cu capul de tavan, am dat nas în nas cu Diana. Încălțată în niște papuci de plastic maronii, cu o pereche de pantaloni scurți verzi și un tricou alb larg. Am vrut… nu știu ce am vrut, dar cert e că am luat-o de braț și am tras-o în lumină, doi metri mai spre stânga, unde se găseau și două mese de plastic. S-a împotrivit puțin.

— Diana? am întrebat-o.

Ea a râs și s-a înroșit toată, și-a dat cu mâna prin păr, să-l aranjeze și a spus ceva, însă nu am înțeles ce. Avea părul tuns scurt și vopsit roșcat, cam așa.

— Am auzit că ești jurnalist, a spus ea, și a pus punga mare și albă pe care scria Lidl în dreptul picioarelor.

Să vă zic… În vara lui ’95 mi-era poftă să fiu vehement fără motiv, cum mi-era poftă de Coca-Cola atunci când nu băusem Coca-Cola. Era vară, aveam 16 ani, nu știam ce să fac, nu aveam chef de nimic din ce-mi trecea prin minte. În capul străzii, țigăncile stăteau pe marginea drumului toată ziua, rezemate de câțiva corcoduși, mâncau semințe și când treceam încrezut pe-acolo, își depărtau picioare și-mi arătau pizda. Trei surori, se puneau pe râs, și pentru mine râsul ăla se amesteca cu pizdele lor și noaptea, până să adorm, așa vehement cum eram, mi se părea că aveau pizde vii.

Nu știți cum e să te ardă soarele în bărăgan ca o monedă incandescentă în vârful capului, într-un oraș cum era Feteștiul atunci.

Zilele treceau în vacanța aia ca marfarele pe calea ferată: încet, interminabil, monoton. Dura o veșnicie până fierbeam în ibric două ouă, până le mâncam, până venea tata de la depoul CFR și mă întreba absent dacă am dat de mâncare la găini. Dădeam, nu dădeam, nu aveam multe opțiuni totuși.

Noaptea, când stăteam în curte și mă uitam spre stelele de pe cer, aveam impresia că noi, feteștenii, nu le merităm.

Noaptea, când stăteam în curte și mă uitam spre stelele de pe cer, aveam impresia că noi, feteștenii, nu le merităm. Mama, când trăia, avea insomnii, umbla noaptea prin curte, însă tata dormea bine, neîntors. În ’95 însă eram doar eu cu tata de mai bine de trei ani deja.

Uneori mă apucam să scriu poezie sau citeam Descartes, aveam Discursul… împrumutat de un an de zile de la biblioteca de la Fetești-sat. Poeziile erau despre cum toți oamenii din oraș sunt oameni obișnuiți, iar eu nu suportam asta. La sfârșitul zilei aruncam totul la coș, deși rămâneam cu gustul unor înmormântări inutile. Puneam mâna pe Descartes și, în loc să citesc, mă gândeam la epoca în care a trăit, încercam să-mi imaginez camera în care locuia.

Și când să se termine vara, să răsuflu ușurat, s-a mutat pe stradă Diana. De vârsta mea, cu niște ochi adormiți și cu niște sâni imenși. S-a mutat cu maică-sa și cu taică-su în casa bătrânei Catinca. O bătrână crăcănată, îmbrăcată în negru de când o știam, purtând un doliu infinit. Îmi dădea gogoși, o femeie bună, dar a murit și copiii ei s-au certat o vreme pe casă, apoi s-a lăsat liniștea în curtea ei și au început să crească bălăriile. M-am tot plimbat arogant prin fața curții Dianei, până când am intrat în vorbă.

— Tu ai văzut-o, tată, pe Diana? Ce s-a întâmplat cu ea?

— Aa, ai văzut-o? m-a întrebat și el, cumva încântat. E cât mă-sa, mai mare ca mă-sa. Că așa e și aia.

M-am întors cu berile, am aprins sub masa din curte două spirale parfumate împotriva țânțarilor, Laura a spus, ca de fiecare dată când mai trecea pe acolo, că ea nu ar fi în stare să se ocupe așa de o grădină, oricât de tare i-ar plăcea asta. Tata a pufnit pe nas, confirmându-i.

Eu am insistat:

— Dar știi, totuși, ce s-a întâmplat cu ea? Oare e bolnavă? Mi s-a părut mie sau îi lipsesc dinții din față, de sus.

— Hai, mă, tată, ce dracu’, crezi că stau să mă uit la dinții ăstora?

— Și ce are? a întrebat Laura în timp ce-mi arăta pe Instagram un video cu doi husky. Eram înnebuniți după husky în perioada aia, cum „vorbesc” ei cu stăpânii, cum protestează, mă rog, am râs și m-am înduioșat la ce mi-a arătat.

— Mă mai ajută prin curte, a zis tata.

— Cum adică?

— Îi dau 50 de lei pe zi, dacă mă ajută toată ziua. De obicei când am de tăiat pomii și de smuls iarbă în solar.

Am mai stat în tăcere, Laura mi-a mai arătat niște căței care săreau pe o trambulină în apă, tata ne-a întrebat dacă vrem sarmale. N-am vrut. Și tot el a continuat, avea obiceiul ăsta:

— A venit odată, eu lucram la mașină, la portieră. Că nea Toma, sărut-mâna, că dacă ai două baterii nu știu de care. I-am dat și cam asta a fost. Dup-aia m-a întrebat de muncă, dacă știu eu. Fata mea, i-am zis, nu știu.

— Și nu știi de ce s-a mutat?

— Cine e? a întrebat Laura care se uita în telefon.

— Prima mea iubită, i-am zis.

— Gagica lui, a zis și tata.

Am intrat târziu în casă, după miezul nopții, Laura s-a înviorat, mi-a spus că se simte  vinovată că în anii din urmă nu a mers cu mine la cimitir, unde e îngropată mama. Ne-am uitat pe telefon la un episod din Clanul Soprano – ăla în care Tony îi repară mașina terapeutei sale – și când să adorm, m-am gândit că pe Diana o trimite probabil tata să îngrijească de mormântul mamei.

O fi fost plecată în străinătate, căsătorită, divorțată, bătută? Uitasem s-o întreb dacă are copii. Sigur avea.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Box Office”

Zece zile

În a zecea zi, ploaia s-a oprit. Norii cenușii s-au răsfirat și soarele a văzut din

Fiesta

Totul pornise de la o vorbă spusă de soție mai mult așa, într-o doară. „De ce

Happy birthday

1. Ociuc a împlinit azi zece ani. Are aceeași zi de naștere cu mama. În sfârșit,