/

Mersul încetinit al motoarelor cu ardere internă

fragment

98 vizualizări
Citiți în 18 de minute

Dimineața, Alex Stănoiu mergea la baie și urina îndelung, încă adormit pe jumătate, și îi plăcea senzația de plutire pe care i-o oferea alunecarea în lateral a picioarelor, mișcarea abia perceptibilă a papucilor de cauciuc pe gresia portocalie, unghiul dintre picioarele sale se mărea atât de lent, încât o ciudată senzație de abandon îl cuprindea, ca și cum ar fi trăit la ralanti un moment acrobatic de o maximă virtuozitate, conștiința funcționându-i însă la viteză normală. Se gândea uneori la astfel de trăiri stranii, la astfel de întâmplări neștiute din viața oamenilor și se întreba cum de nu avusese nimeni ideea să cartografieze acest bizar peisaj uman. Desigur, pare neimportant, dar psihologic ar avea foarte multe lucruri de spus. Toată coregrafia micilor ritualuri secrete ar putea oferi accesul către sursele primare ale comportamentului, către latura instinctuală a individului, acea latură acoperită cu un număr, diferit de la caz la caz, de straturi de glazură civilizațională. Raționamentul său îi mirosea a freudism de mâna a zecea, dar știa prea puțin despre Freud și nici nu îl interesa să afle mai mult. Îl găsea bolnăvicios, lucru cu atât mai ciudat cu cât el însuși manifesta porniri analitice similare într-o oarecare măsură.

Lui Alex nu-i păsa de nimic, nu-i mai păsa, un soi de lene atavică se ridicase în el, devenise tot mai vizibilă de la an la an, spre indignarea apropiaților, a rudelor. Se alesese praful de toate reușitele lui de până atunci, de tot ce încă promitea. „Păcat de el, era un băiat bun!”, așa ziceau sau gândeau toți, iar el știa acest lucru și nu-i păsa, chiar nu-i mai păsa de nimic. Ce sens are?! se întreba. Tocmai starea aceasta de amorțire îi crescuse, în mod paradoxal, acuitatea față de acele gesturi și trăiri care în mod normal subzistă undeva în subsolul conștiinței. Devenise un expert în comportamentul rezidual. Fărâma lui de curiozitate în fața vieții se ocupa cu aceste zvâcniri pe care le găsea mai autentice decât tot eșafodajul rațional folosit de oameni pentru a-și clădi imaginea. Era interesat de trăirile primare, nu primitive, de acele acțiuni născute prematur din găoacea cogniției, de acele pulsiuni care nu se ridicau în lumina orbitoare a lucidității bine calibrată la normele sociale. Și nu mai suporta zgomotul, nu mai suporta ființele zgomotoase, vorbăreții, oamenii care gesticulau ca niște marionete îndrăcite. Prefera liniștea, căci liniștea limpezea lumea, făcea aerul mai transparent, obiectele și ființele începeau să se vadă, iar sunetele cele mai discrete căpătau în sfârșit importanța cuvenită. E de la sine înțeles că și-a pierdut toți prietenii. Soția l-a părăsit, scoasă din minți de muțenia lui, de apatia lui, de timiditatea lui, de lipsa lui de voință, de ambiție. „O să te mănânce păduchii!” i-a strigat. Era adevărat, nu-i prea mai păsa nici de igienă, se spăla numai atunci când începea să pută. Mulți i-au spus că are nevoie de un psiholog, că e ros de o depresie dură ca un cancer, dar el se uita la gurile lor vulgare, la buzele unse cu salivă, și se mira cum de toți indivizii ăia nu înțeleg că tocmai ei sunt cei care au nevoie de psiholog, dar de un psiholog care să le spună că tot ce știm despre viață este profund greșit înțeles. Nu, nu se considera buricul lumii, nu avea orgoliul de a se gândi la el, nici măcar nu se întreba dacă mai există oameni ca el, lui, așa cum spuneam, pur și simplu nu-i mai păsa de nimic. Și în acel context atât de aparent nefavorabil, a cunoscut-o pe Maria. Fără talie, cu sâni mici, depărtați, cu fundul îngust, de băiat și cu picioare fibroase, ea nu putea fi considerată atrăgătoare, în ciuda chipului plăcut, poate chiar frumos. Mișcările îi erau leneșe, ceva îngrijorător te izbea din mecanica trupului, reflexia unui bagaj emoțional gata oricând să cedeze. Și totuși, lui i-a plăcut. Unindu-se în prăbușirea lor iminentă, păreau să capete astfel ceva interesant, o forță pe care numai dezastrul asumat o poate avea.

La început i-a fost teamă să nu apară zgomotul, dar Maria tăcea și zâmbea atât de rar și de plăcut. O privea în ochi, iar ea înțelegea că nu e nevoie de cuvinte, de parole, de îndemnuri, că limbajul e pentru a regla lucruri, a stabili granițe, că un cuvânt rostit poate omorî ceea ce crește-ncet în tăcere, ca un uriaș reflector aprins brusc, orbitor, arzător, într-o noapte luminată blând până atunci doar de lună și stele.

Îi studia la nesfârșit corpul gol și găsea fascinante particularitățile pe care le depista. Lua camera foto și încerca să capteze cât mai fidel fiecare detaliu neinseriabil care-i stârnise interesul.

Ascultau Mahler și admirau de la fereastră leagănul gol din fața blocului. Iarna, luminat de razele albastre care cădeau oblic peste el, parcă desenate, asemenea unor lamele de sticlă ce se subțiau către cer până ce deveneau subțiri ca niște fire de ață, dispărând apoi cu totul, era cel mai frumos.

Se plimbau pe la periferii, pe căi ferate abandonate, prin mahalale pline de indivizi periculoși, se urcau la întâmplare în autobuze și tramvaie și străbăteau de la un capăt la altul orașul, se așezau pe malul râului și citeau poezii de Baudelaire, cumpărau fructe de care nu mai auziseră până atunci, dar nu le mâncau, atât li se păreau de extravagante și de frumoase.

Nu se putea spune, de când apăruse Maria, că se schimbase ceva fundamental în filosofia lui de a trăi, ci doar că își găsise un camarad. Avea pe cineva care-l înțelegea, care simțea ca el. Nu un discipol, el nu propovăduia nimic, nu încerca să convingă pe nimeni de nimic, voia ca fiecare să facă ce vrea, dar fără să-i agaseze pe ceilalți. E o filosofie simplistă, poate fi auzită la crâșmă, pe marginea șanțului sau la stână, dar complicat e să ajungi să simți ceva care face diferența. Să simți acea emoție pe care o ai când un lucru cu adevărat important ți se dezvăluie. Alex nu trăise un soi de iluminare, ci doar se descoperise pe sine. Nu era vorba despre egolatrie, dimpotrivă. Scutit de efortul de a se impune în viață, de a presta acel comportament așteptat de la un om responsabil, bine integrat în societate, ajunsese să se liniștească și să se identifice ca parte a acelei lumi în decorul căreia ambițioșii dau din coate. O gândire falimentară? Încă nu știa, dar un lucru care suna la fel de simplist ca filosofia pe care o practica era cert: mai devreme sau mai târziu toți oamenii mor.

Mariei îi plăcea când o fotografia, iar el simțea asta și nu scăpa nicio ocazie să-și folosească bătrâna cameră Canon. Pe urmă mergea la magazinul turcului din piață și printa pozele. Turcul zâmbea, iar mustața lui neagră și deasă se înălța ușor. „Frumos, frumos”, zicea. Nu-i păsa că mustăciosul o vedea în acele ipostaze intime pe Maria. Indiferentă, ea ieșea uneori goală pe balcon, stârnind indignarea unora dintre vecini, în vreme ce alții fluierau și făceau comentarii porcoase. Îi plăcea când vântul îi mângâia corpul, răsfirându-i pletele negre și întărindu-i sfârcurile, îi plăcea să simtă hăul celor 7 etaje care o despărțeau de pământ, închidea ochii și un fior îi curenta sexul și creierul.

Toți pereții apartamentului, până și tavanul, au fost umpluți până la refuz cu părticele din corpul Mariei, un călcâi lovea o claviculă, un genunchi se odihnea pe Muntele lui Venus, o șuviță mângâia o coapsă, un ochi privea în gropița unui obraz, construindu-se astfel un puzzle haotic, o creatură nemaiîntâlnită, un fel de pisică de mare gigantică, învelindu-i ca o placentă.

A început apoi să facă poze și pe stradă, descărcând în computer nenumărate trupuri, chipuri, umbre, siluete, expresii, indivizi diverși, cerșetori, afaceriști, prostituate, bătrâni, vânzătoare de flori, vatmani, femei fatale, taximetriști, muncitori, copii, cântăreți stradali, adolescenți, rockeri, bodyguarzi, dar și câini, pisici și păsări, copaci, flori și nori, ziduri măcinate de igrasie sau scăldate în lumină, ziduri cu graffiti, manechine privind neliniștitor în gol, biciclete și motociclete, mașini și tramvaie, autobuze și troleibuze, tot ce într-un fel sau altul îi atrăgea atenția și voia să păstreze. Până la urmă ce e fotografia dacă nu felul prin care încercăm să luăm în stăpânire ceva care nu ni se datorează? Indiferent de nivelul de competență al fotografului, imaginea e captată de mecanism, de camera foto, pe când în artă, în literatură sau în muzică rezultatul vine din noi, oricât de mult am copia ceea ce ne înconjoară, căci mâna care ține pensula sau dalta, care scrie, care notează notele pe portativ e cea decisivă, pe când mâna care ține aparatul e doar un suport. Desigur, ochiul e foarte important, nu oricine are privirea ascuțită, dar camera foto e doar o undiță – pescarul priceput va prinde cei mai frumoși pești –, pe când pentru celelalte arte individul devine cu adevărat Creator, chiar și atunci când un pictor pictează paharul pe care îl are în fața sa, pentru că paharul de pe pânză nu va fi niciodată paharul real. În fotografie, copia se realizează exclusiv prin intermediul „lentilei”, în pictură ea trece întru totul prin filtrul uman, prin ochiul, mintea și mâna artistului, fiind, în fond, o recreere. În ideea primitivă că fotografia fură sufletul omului e un strop de adevăr, tocmai pentru că cel din fotografie e, deși copiat, cel adevărat, oricât de paradoxal ar suna acest lucru. Ea fură momente de realitate, încremenindu-le, așa cum filmul fură realități în mișcare. Evident, totul e un soi de scamatorie, dar iluzia e minunată. Asta încerca Alex să capteze spiritul locurilor și al oamenilor, acel ceva care îi conferă imaginii puterea de a vorbi și dincolo de ce se vede în ea. Nu conta că alegea un peisaj sau o clădire, voia să se simtă că viața e acolo, chiar și nevăzută. Uneori, situația propice dura numai o clipă și trebuia să fie mereu în alertă, cu ochiul mereu încordat. Indiferent câte poze bune ar fi făcut într-o zi, când ajungea acasă era încă măcinat de ratarea unui moment. Cum cel mai mult îi plăcea să fotografieze oameni, astfel de ratări nu erau rare. Și totuși, pentru un timid ca el, fotografia stradală a însemnat o mare provocare, o adevărată terapie. Camera foto i-a dat curajul de a privi în ochi oamenii, fie că îi fotografia, fie că nu. Înainte, privirea i se furișa printre trecători, țintind un punct neutru din spațiu, undeva dincolo de ei, astfel că vedea doar niște siluete, niște năluci, abia cu coada ochiului îndrăznind uneori să se uite la ei. Acum, străzile pe care mergea deveniseră pline de chipuri, de gesturi dintre cele mai diverse, de o expresivitate nesfârșită și se simțea eliberat.

Ciprian Măceșaru (n. 1976, Câmpina) este scriitor, muzician, ilustrator și jurnalist cultural. Dintre cărțile sale amintim: Despre nerăbdarea de a fi răbdător. Dan C. Mihăilescu și Ciprian Măceșaru în dialog epistolar (Editura Humanitas, 2014); Infrapaginal. Jurnal 2000-2018 (Editura Cartex, 2019); Trei sute de ceaușești liliputani (împreună cu Vladimir Tismăneanu și Mihail Coșulețu, Editura Humanitas, 2016); Și se făcu întuneric (Editura Next Page, 2018); Trecutul e întotdeauna cu un pas înaintea ta (Editura Cartea Românească, 2016); Alergătorul invizibil (Editura Paralela 45, 2019); Locul în care n-am ajuns niciodată (Editura Charmides, 2015); Numele meu este Bryan Ruiz (Editura Next Page, 2015); Super! Sunt un gândac! (Editura Humanitas, 2015, 2019)… A fost inclus în numeroase antologii: Cele mai frumoase poeme din 2010; Cele mai frumoase poeme din 2011; Cu fața la perete; Blue Max Review (Irlanda); Povești pe două roți; 1312 sirene. Proză românească din deceniul doi; #Rezist! Poezia; Tu, înainte de toate. O antologie a poeziei contemporane de dragoste; Testament. 400 de ani de poezie românească… I-au fost traduse poeme și/sau povestiri în italiană, cehă, maghiară, ebraică, idiș, engleză și bulgară. Este fondatorul revistei culturale Accente din București. A fost toboșarul formațiilor Hotel Fetish și Toulouse Lautrec. A scris libretul operei de cameră În trup, compoziția Dianei Rotaru. Compozitoarea irlandeză Gráinne Mulvey a compus, pe versurile sale, lucrarea Don’t walk. Premii: Diploma de Excelență pentru Jurnalism European, acordată de EUROLINK – House of Europe, 2010; Premiul „Tânărul scriitor al anului 2013” pentru roman în manuscris, acordat de Filiala București Proză a USR; Premiul ScurTiuk! 2014 acordat de revista Tiuk! pentru romanul Portbagaj; Premiul pentru proză – Zilele Rebreanu 2016.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Box Office”

Zece zile

În a zecea zi, ploaia s-a oprit. Norii cenușii s-au răsfirat și soarele a văzut din

’95

Să vă zic… Nu trecusem pe la tata de mai bine de jumătate de an. Multe

Fiesta

Totul pornise de la o vorbă spusă de soție mai mult așa, într-o doară. „De ce

Happy birthday

1. Ociuc a împlinit azi zece ani. Are aceeași zi de naștere cu mama. În sfârșit,