/

Case goale, străzi arse

Fragment din volumul de proză scurtă O mie nouă sute optzeci și șase

936 vizualizări
Citiți în 47 de minute
1

Sincer, n-aveam absolut niciun chef să merg la nuntă. Afară erau un milion de grade pentru a șasea zi la rând, cu o seară înainte mă certasem cu soția din cauza unor bani prost gestionați și trebuia să ne mai și cărăm până în alt județ.

Dar solicitarea venise de la cea mai înaltă autoritate posibilă – bunică-mea, așa că n-am prea avut de ales. Tot clanul era invitat, așa că ne-am adunat, cu cățel, cu purcel, cu puradel, în fața clădirii bisericii vechi din satul în care am petrecut cei mai mulți ani ai copilăriei.

Rectificare: nu era o nuntă per se, era aniversarea unei nunți care avusese loc cu cincizeci de ani înainte și ai cărei protagoniști încă mai trăgeau aer în piept și erau bine-mersi. O nuntă de aur. Când mi-a zis bunică-mea așa ceva, a trebuit să stau puțin și să diger informația, mi s-a părut ceva enorm. Să trăiești o viață de om și aproape pe toată lângă aceeași persoană. Cincizeci de ani împreună, trezit zi de zi, culcat zi de zi, mâncat, pișat, căcat, futut zi de zi cu aceeași persoană timp de o jumătate de secol. De când sunt pe planeta asta n-am avut parte de un asemenea eveniment. Bunicii mi i-am pierdut devreme, când eram încă adolescent: pe cel din partea mamei în brațele cancerului de plămâni, iar pe cei din partea tatălui mi i-au luat, în ordinea asta, un cancer de stomac și edemul pulmonar cauzat de paralizie. Toți trei într-un interval de trei ani, și toți în jurul vârstei de șaizeci. Bunica din partea mamei a rămas singură și a mai tras încă două decenii după aceea, văzând cu ochii cum noua generație – strănepoții – o împinge spre moarte și nemurire. Anyway, când am auzit „nuntă de aur” a bătut în mine un clopot medieval care mi-a dat de înțeles că e ceva ce probabil nu voi vedea prea des. Sigur, evenimentul în sine nu mă așteptam să fie mare lucru. Slujbă la biserică, felicitări transpirate, mâncare bună și grasă făcută la țară, de o suită de babe cu prea puține considerente pentru igienă, muzică live de un band local, dulciuri de proastă calitate, revederea acelorași fețe pe care le știam de aproape treizeci de ani din satul nostru și aceleași întrebări de care m-am săturat dinainte să le aud, ce mai faci?, pe unde stai?, ce muncești?, te-ai căsătorit?, ai copii?, chestii de-astea elementare ca răsăritul soarelui. Pe cele mai enervante aveam să le evit prin prezența soției și a copilului (yesss!), restul erau oricum irelevante.

Ne-am întâlnit în fața bisericii. Privind clădirea albă, am simțit un val de nostalgie prăbușindu-se peste mine, dar în același timp și dezamăgire. În urmă cu douăzeci de ani, când ridicam ochii spre turn, parcă priveam o catedrală gotică a cărei cruce străpungea cerul de deasupra și care mă strivea prin simpla ei prezență, dar acum mi se părea a fi ceva de-a dreptul meschin. Ferestrele cu vitralii din lateral erau de fapt atât de joase încât mi se părea că puteam să le ating pervazurile dacă ridicam mâna. Am făcut câțiva pași și am testat ipoteza asta, și da, puteam atinge pervazurile fierbinți de tablă. M-am întors la ceilalți ușor abătut de revelația asta. Nu-s un tip prea înalt. Una dintre mătuși a râs și avea în privire înțelegerea necesară să știe ce trăiam. Mai era acolo o altă mătușă, maică-mea și gagiul ei, bunică-mea și bastonul ei (în ultimul an a început să-l folosească brusc, parcă trecerea peste pragul de optzeci de ani a trebuit marcată de schimbarea asta pragmatică), soția mea, Laura, și băiatul. Restul urmau să vină la un moment dat în viitorul apropiat. Pe la colțurile străzilor adiacente erau deja strânse câteva ciorchine de femei și copii de toate vârstele, în anticiparea momentului ieșirii din biserică. Ca și în urmă cu treizeci de ani, satul a rămas o comunitate foarte strânsă în care toți se cunosc și absolut nimic nu scapă neobservat.

— Unde-i toată lumea?

— Uite, cred că-s la cămin.

— Păi hai și noi acolo, că mor în soarele ăsta! a spus maică-mea, și ne-am grăbit să ne adăpostim.

Căminul cultural e locul în care s-au ținut majoritatea evenimentelor din sat, mai ales după dezasamblarea colectivului, în urmă cu vreo douăzeci de ani. O clădire simplă cu vreo două anexe și o curte mare în spate, unde există și o scenă cu platformă de beton pentru scaune în mijlocul unui teren neîntreținut, năpădit de iarbă ce pare albastră în lumina soarelui. Am intrat în sala principală – o cameră de șapte pe treizeci – și acolo era toată lumea, la adăpostul celor trei aparate de aer condiționat. Mirii, amândoi trecuți de șaptezeci, rumeni în obraji și înfășurați în cele mai bune haine ale lor, se aflau în mijlocul unui grup de oameni. S-au schimbat pupături, îmbrățișări, flori, zâmbete, bătăi pe spate și apoi ne-am căutat o masă dintre cele șapte sau opt aliniate pe lângă pereți. Banchetele de lemn cu picioare pliabile, cum vezi pe la festivalurile de bere, erau acoperite cu pături. Pe mese, câte un buchet de flori înfipt într-o vază – vazele erau diferite de la o masă la alta –, farfurii și tacâmuri înfășurate în șervețele, un balon cu numărul „50”, umflat cu heliu și ancorat pe tăblia mesei de un alt balon mai mic, umplut cu apă, câte o sticlă de apă minerală, cola și încă un soi de suc care îmi aducea aminte de zemurile sintetice pe care le îngurgitam în cantitați industriale pe vremea copilăriei, și nelipsitele sărățele cu untură, drapate în cașcaval. Am luat două, erau bune și proaspete, evident făcute în casă. De tavan spânzurau ghirlande lungi cu baloane marcate similar cu numărul „50”, iar în capătul sălii, în spatele zonei de instrumente muzicale, două baloane aurii, un 5 și un 0 de câte un metru înălțime, răstignite pe perete cu piuneze de tablă. Prezidiul mirilor era la o masă distanță, pe partea noastră de sală. Deasupra lor, pe perete, cineva a atârnat o poză cu cei doi din anul căsătoriei, 1971, presupun, și era genul ăla de poză în care amândoi stau cumva obraz în obraz și privesc în depărtare, zâmbete vagi pe fețele lor, parcă erau fericiți, dar parcă nu prea știau exact de ce, oricum, ce o fi, o fi, or să vadă ei. Și iată-i, abia au clipit, jumătate de secol mai târziu, încă vii, încă oameni, doi copii, un nepot, ea ușor gârbovită, el ușor pierdut, pregătiți pentru încă zece ani împreună, și apoi direct groapa.

Când mi-a zis bunică-mea așa ceva, a trebuit să stau puțin și să diger informația. (…) Cincizeci de ani împreună, trezit zi de zi, culcat zi de zi, mâncat, pișat, căcat, futut zi de zi cu aceeași persoană timp de o jumătate de secol. De când sunt pe planeta asta n-am avut parte de un asemenea eveniment.

Băiatul vrea în brațe, o să fie una dintre zilele alea, îmi zic, pentru că e între străini și când e între străini mereu vrea în brațe, acolo se simte el în siguranță, dar măcar e bine că mă solicită pe mine și nu pe Laura, că ea are probleme cu spatele și căratul unui prunc de treisprezece kile în brațe din punctul A în punctul Z, trecând prin toate celelalte intermediare n-o să-i facă prea bine. Partea bună e că avem toate rudele astea în jur, majoritatea femei în putere, care abia așteaptă să-l distreze pe cel mic, așa că încerc să îl pasez, și merge (yesss!). Îl ia maică-mea și cu asta, basta. Dar după ce îl ia, mă trage deoparte:

— Ai un plic?

— Pentru?

— Păi, pentru cadou.

— Am un plic.

— Adică, ai unul în plus?

Mă gândesc, am adus eu unul de acasă, l-am pus în torpedou, și apoi am mai primit unul de la bunică-mea, în caz că n-am. Zic:

— Am și unul în plus.

— Am nevoie de el.

— OK. Acuma?

— Nu chiar acuma, mai încolo.

— Bine, mai încolo mergem și ți-l dau.

Mă uit la ceas, e aproape ora șase seara. Aproape vremea să intrăm la slujbă. Cureaua de piele mi s-a lipit de încheietură, o desfac și mut dintele într-o altă gaură, e mai lejer așa, dar bălăngăneala ceasului mă deranjează, așa că mut la loc dintele în gaura originală și mișc un pic încheietura, niciodată n-o să pot să-i înțeleg pe cei care își atârnă ceasurile atât de larg pe încheietură că, privindu-le, ai mereu impresia că or să alunece și or să se spargă de podea.

Mirii trec pe lângă noi, trec și copiii lor, Csabi, băiatul – „băiatul” are cincizeci de ani, că veni vorba, am fost la nunta lui de argint acum patru ani, jesus, ce trece timpul! – împreună cu soția lui, Katia, rotundă și scundă ca o butelcuță, simpatică tipă, apoi vine fata mirilor, Csila, în scaunul cu rotile, din naștere în scaunul cu rotile, patruzeci și trei de ani în scaunul cu rotile, o salut din priviri și îi fac cu ochiul, trebuie să stăm la o palavră, că nu ne-am mai văzut de la nunta de argint a lui frate-su, apoi mai trec niște cupluri în vârstă, apoi alte cupluri în vârstă, toți sunt antici, și în final îi spun Laurei, hai și noi, strecoară-te acolo. Mă uit după maică-mea, copilul e încă la ea, ochii îi strălucesc ca mercurul, capul i se învârte ca un girofar, nu se satură să tot vadă lume în jur, arată cu degetul și întreabă mereu „ce-i aia?”, bunică-sa îi explică și după tot a treia „ce-i aia?” îi apucă degețelul lui de doi anișori și i-l pupă zgomotos, în fine, se mobilizează încet, totul e OK. Facem un alai și trecem strada, soarele arde ca un laser, și ne urcăm pe trotuarul care înconjoară bisericuța. La colțuri s-au adunat și mai mulți oameni, exclusiv femei de toate vârstele, nimic cu testicule, și încep să aud melodia aia dulce a strigătelor de nuntă maghiare, înjurături despre cine poa’ să fută iepurele sau capra, sau chiar pe nașă, dacă își permite să râdă de nuntași. Lumea râde, nuntașii râd, nașa e moartă de vreo douăzeci de ani, că altfel ar râde și ea, Laura mă strânge ușor de mână, ce zic oamenii ăștia? Îi explic, face o grimasă, not quite her tempo, mergem mai departe. În fața bisericii ne oprim câteva clipe, ca și cum ar fi nevoie de rostirea în gând a unei parole magice, apoi mirii pășesc înăuntru, și noi restul îi urmăm. Interiorul e așa cum mi-l aduc aminte, simplu, pereții înalți – dar nu atât de înalți cum țineam minte, cred că dacă m-aș ridica din nou pe vârfuri aș atinge candelabrul, dar nu mai repet faza, mi-e efectiv teamă –, fără picturi și zorzoanele kitsch ale ortodocșilor, pentru că asta e biserică de catolici pursânge. Pronaosul e flancat de doi stâlpi groși, pătrați, și fiecare are atașat de el o mică scoică de marmură, în care se află apă sfințită. Babele își înmoaie degetele și își fac cruci interminabile. Lumea o ia spre naos, unde văd aceleași două rânduri de bănci din lemn masiv, lăcuite și lăsate în plata domnului. Același mozaic de marmură pe jos, care și acum arată destul de bine. Stranele sunt ocupate de câte o vitrină din lemn vopsit în alb, ambele populate cu câte o versiune a fecioarei cu pruncul, iar nimburile lor sunt leduri care licăresc de parcă chiar ar fi de foc. Mereu am admirat sculpturile astea două. Deși multă vreme culoarea acestei biserici a fost un stacojiu rău-prevestitor, descopăr cu surprindere că materialele decorative sunt de un verde iridiscent, de parcă ar sărbători St. Patricks Day.

Femeile și cuplurile în vârstă o iau înainte, Laura și maică-mea, și copilul, și mătușile, și bunică-mea, toți ocupă primele două bănci de pe partea stângă. Mirii și familia ocupă primele două bănci de pe partea dreaptă. Mă uit în jur și imediat lângă intrare, pe partea stângă, văd scara care duce în pod. Pod e impropriu spus, e un balcon imens în care se află orga bisericii și încă vreo două bănci, locul în care stăteau de obicei bărbații. Scara e atât de abruptă – au lăcuit-o recent, să fie lucrurile și mai complicate – încât urci aproape vertical. Dar urc, și când ajung sus constat că am făcut o greșeală enormă.

În biserică, unde de obicei era destul de răcoare, deși amintirea asta pare sever depășită, pentru că e veche de un sfert de secol, înainte ca încălzirea globală și schimbarea climatică să fie o chestie validă, sunt vreo patruzeci de grade. Iar în balcon, cincizeci. Încep să transpir instant, simt cum cămașa mi se lipește de corp și când încerc s-o îndepărtez de pe spate, aud sunetul acela de sucțiune, ca atunci când bei ultimele picături dintr-o sticlă de plastic. Înjur încet și mă uit în jur. Mă mir să-l descopăr stând chiar lângă mine pe Cristi Stanciu, un tip pe care nu l-am mai văzut de vreo cel puțin cincisprezece ani. Era unul dintre derbedeii de la bloc, la dracu’, era șeful derbedeilor de la bloc. Cu un an mai mare decât mine, mereu ras în cap și cu mandibula lui pătrată, în care avea înfipți niște dinți stricați, prefera să dea palme în stânga și în dreapta, și nu prea-i plăceau discuțiile. Era mega-prieten cu un tip pe nume Andrei, poreclit Șclepț, pentru că avea vreo douăzeci de kile cu haine umede cu tot, și ăștia doi făceau scandal pe la blocuri mereu. De Șclepț n-am mai auzit nimic de foarte multă vreme, dar uite-l pe Cristi, viu și nevătămat, aici în fața mea. Îmi aduc aminte de două faze, când vine vorba de el. Prima, că o dată a venit la mine la ușă, în absența mea, și s-a dat prieten cu mine, și i-a cerut maică-mii Cartea Recordurilor (ediția aia albastră din 2001). Când am ajuns acasă din oraș, Cristi și încă vreo câțiva puleți stăteau pe banca din fața blocului și răsfoiau cartea mea. N-am zis nimic, că nu știam că era a mea, dar am recunoscut paginile și m-a mirat de unde dracu’ aveau ei așa ceva. Ajuns sus, aflu de la maică-mea toată faza, schimb câteva culori, apoi cobor în fața blocului. Cristi mă vede, închide volumul și se apropie și mi-l întinde:

— Fain.

Apoi se ia și pleacă.

A doua fază s-a întâmplat la vreo lună după asta cu cartea, eram pe terenul de fotbal eu, Cristi, Dodi și Alexa. Ăștia din urmă s-au luat la bătaie dintr-un motiv aiurea, și Alexa îl caftea pe Dodi. Am vrut să intervin, dar Cristi m-a prins într-un headlock și mi-a șoptit:

— Stai pe curu’ tău, nu te băga.

— Păi Dodi și-o ia pe coajă!

— Ce treabă ai tu de acolo? a râs Cristi, în timp ce continua să mă țină cu brațul de gât.

Atunci am făcut o chestie care nu numai că i-a oprit pe Dodi și pe Alexa din mijlocul încăierării, ci a mai adunat și altă lume din jur: mi-am plantat bine picioarele în pământ și l-am aruncat pe Cristi peste cap, a aterizat direct pe spate cu o bufnitură și i-au trebuit vreo zece secunde să își revină și să își dea seama ce s-a întâmplat.

S-a ridicat, era nervos, mi-am zis gata, mi-a sunat ceasul, dar s-a apropiat de mine și și-a lipit fruntea de a mea, m-a împins așa vreo doi pași în spate, doar cu fruntea, fără să mă atingă cu brațele, până când l-am oprit și l-am împins înapoi un pas. Se făcuse deja cerc în jurul nostru și Cristi a observat asta, dar momentul trecuse, a simțit și el, așa că s-a mulțumit să scrâșnească doar:

— Ce faci, bă, fraiere?

M-a pocnit apoi scurt cu fruntea, dar n-a fost dureros, și s-a cărat.

Anyway, uite-l aici, îmi zâmbește, m-a recunoscut și îmi întinde mâna. I-o strâng ferm, ne batem pe umeri. E ușor burtos, cu o barbă de viking și un manbun care nu-i stă deloc rău, îmbrăcat în pantaloni de stofă și o cămașă maronie, și sincer tot look­-ul ăsta al lui mă cam surprinde, e destul de chic, deși mereu a fost un cocalar, și dacă m-aș fi așteptat să îl întâlnesc aici, mi l-aș fi imaginat în trening și adidași. Ca și mine, transpiră abundent și îmi zice că-și bagă pula în clima românească, n-o suportă, abia așteaptă să se întoarcă înapoi.

— Unde-i „înapoi”?

— UK.

— UK?

— Mda.

Se afla în balconul bisericii doar din întâmplare, nu cunoștea actorii principali și secundari ai acestui eveniment. Nevastă-sa, Anca – o tipă cu care am copilărit –, și familia ei fuseseră invitați, ca prieteni de familie ai mirilor, iar el, luat cu valul și importat în țara de baștină pe care evident n-o mai iubea ca pe vremuri.

Ne luăm fiecare locul pe una dintre băncile de pe margine și așteptăm să înceapă slujba. Trei preoți îmbrăcați în robe albe și purtând draperii verzi intră din partea stângă a altarului. În urma lor, un băiat blond de vreo doisprezece sau treisprezece ani, trebuie să aibă măcar atât ca să poată fi acolo, alături de popi. Figura lui ovală îmi atrage atenția. Are ochii migdalați, de un albastru spălăcit și mi se pare că i-am mai văzut undeva, dar nu-mi dau seama unde. E evident băiatul cuiva care locuiește în sat, așa că îmi bag niște degete imaginare în mâlul memoriei și încep să răscolesc, să tulbur tot. Nimic.

Pe jos călcai direct pe pământ bătătorit, dar nu-ți închipui că era perfect neted și nivelat la zero grade, nu, era plin de gâlme, așa cum face magma atunci când se răcește și se întărește. Am primit un pahar cu suc și după prima gură – era cald și răsuflat – l-am așezat pe un scaun ce ținea loc de măsuță, și am privit cum lichidul galben stătea oblic față de pereții paharului.

Preoții stau cu spatele la noi, se închină și se roagă în șoaptă maicii și fiului, apoi se întorc și unul dintre ei face un pas înainte, spre microfonul așezat pe masa din mijloc. Începe să vorbească în maghiară, kedves barátaim, ma összegyűltünk itt ünnepelni, o ține așa vreo cinci minute, eu m-am deconectat și tot încerc să îmi dau seama cine naiba e puștiul, și dintr-odată mă pocnește, e băiatul unei tipe pe care o cheamă Melinda, fuck!, e leit Melinda. Sigur, ar putea fi al surorii ei, dar nu al lui frate-su, că ăla nu semăna deloc cu ele. Dar nu, sigur e al Melindei. Frații ăștia trei trăiau acum douăzeci de ani într-o casă dărăpănată, la vreo câteva sute de metri distanță de biserică, pe strada principală. Erau, cum ai spune, săracii satului. OK, poate nu cei mai săraci, dar categoric intrau în top cinci cele mai sărace familii din sat. Casa lor în formă de vagon de tren avea o singură fereastră la stradă, îngustă și joasă, cu tocul acoperit de vopsea crăpată de un verde turbat și cu ochiurile mereu murdare de nu puteai vedea prin ele nici dacă îți lipeai fața de sticlă. Casa era construită din pământ și fundația proastă – sau poate doar lipsa de întreținere, pater familias era un bețivan fără pereche, nu l-am văzut niciodată treaz – o făcuse să se încline și să se aplece amenințător de mult peste trotuarul de la stradă, și el crăpat doar în dreptul acestei locuințe, de ți-era mereu teamă că o să cadă peste tine când treceai pe acolo. Poarta lor, sprijinită de casă, luase și ea direcția oblică, arăta ca o caricatură dintr-un film de Tim Burton. Am intrat în curtea lor o singură dată, într-o vară, nu mai țin minte exact cu ce treabă. Nu aveau deloc iarbă în bătătură, doar pământ ars și gol, populat din loc în loc cu câte-o baltă plină de noroi fierbinte în care se bălăceau rațe murdare. Totuși, din ce țin minte, asta se întâmpla pe vremea când majoritatea populației din sat tânjea după curți betonate. Stârpeau iarba și pământul dezgolit cu o viteză fenomenală, am văzut curți de sute de metri pătrați betonate de pe o zi pe alta, era absolut incredibil. Probabil oamenii se săturaseră de noroaiele atroce pe care le aduceau ploile săptămânale. Veranda Melindei era lungă, joasă și extrem de întunecoasă, ca o monosprânceană satanică, și fiecare stâlp de susținere avea înfășurat în jurul lui câte un vrej de viță de vie ce producea struguri cu bob mic și acru. Nu aveau gard de delimitare a curții din față de cea din spate, așa că animalele, puține câte erau, se aventurau des chiar până în tocul ușii de la intrare în încăperi. Mai țin minte că aveau undeva în fundul curții o căpiță imensă de fân ce părea inepuizabilă, trona mereu cu vreo doi sau trei metri deasupra muchiei acoperișului casei. Am fost și înăuntru, în camerele de locuit. Pe jos călcai direct pe pământ bătătorit, dar nu-ți închipui că era perfect neted și nivelat la zero grade, nu, era plin de gâlme, așa cum face magma atunci când se răcește și se întărește. Am primit un pahar cu suc și după prima gură – era cald și răsuflat – l-am așezat pe un scaun ce ținea loc de măsuță, și am privit cum lichidul galben stătea oblic față de pereții paharului. Aerul era fiert și stătut, mirosea a brânză, a capră sau a picioare nespălate, ori poate a toate trei și încă ceva în plus. Tavanul era atât de jos că am dat cu capul de candelabru, și crea o senzație și mai apăsătoare. Ferestrele minuscule și puține, pe lângă faptul că erau absolut mizerabile, purtau draperii murdare, așa că lumina care ajungea înăuntru era aproape zero. Camera fetelor avea un pat imens, cu o saltea ce făcea valuri, un dulap din lemn masiv care se clătina groaznic atunci când Melinda a deschis ușile să își ia haine din el, și o masă mare pe care, alături de un televizor care vedea cu pureci, am văzut vreo două farfurii cu resturi de mâncare și firimituri de pâine.

Melinda era cea mai mică dintre frați, cu un an sau doi mai în vârstă decât mine, dacă bine țin minte. Frate-su ieșise înaintea ei, iar cealaltă soră era cea mai în vârstă dintre toți. Maică-sa era o femeie bătucită de muncă și sărăcie, multă vreme am crezut că era bunica lor, părea că-i făcuse pe toți după cincizeci de ani. Erau genul de oameni care nu avuseseră niciodată nimic bun, durabil sau frumos, și nici nu părea că vor avea vreodată. Dar nu simțeai asta pe umerii lor. Băiatul era tăcut și harnic, de mic trimis la muncă, să ciupească ce putea, să cârpească ce putea, rareori îl vedeai la joacă, mai venea sâmbătă seara la fotbal și duminica la baltă, la o baie, și niciodată nu l-am văzut râzând. Sora cea mare, am uitat cum o cheamă, era deja majoră când noi încă n-aveam buletine, așa că o ardea prin altă ligă, nu-și bătea capul cu puțoi ca noi. Stăteam vinerea și sâmbătă seara pe bancă în fața școlii sau a dispensarului și o vedeam cum trecea pe trotuarul opus, bocănind trotuarul cu tocurile pantofilor de lac, trăgând în jos de o fustă mini care nu reușea să-i acopere prea bine chiloții. Când ajungea în fața bisericii se oprea și fuma vreo două țigări până când venea mașina – un BMW ciuruit de abțibilduri tâmpești – și o lua. Mergeau la discotecă într-unul dintre satele vecine, unde întâlnirile de gen erau mai vaste, mai organizate, mai zgomotoase. De fapt, până când îți primeai buletinul erai condamnat să nu poți ieși din sat. În celelalte discoteci, cele de oameni mari, nu te primeau dacă nu te cunoșteau sau nu aveai act de identitate. Pruncimea stătea acasă, sau lipită de partea exterioară a gardului, încercând să prindă câte o frântură din ceea ce se întâmpla în interior, și de cele mai multe ori trebuia să ne mulțumim cu poveștile nerealiste pe care ni le spuneau cei mai mari a doua zi. Despre ce și cât au băut, câți bani au spart, ce muzică a bubuit, ce au futut. Știam că erau vrăjeli, mă rog, nu știam, nu puteam ști, dar bănuiam în sufletul nostru că paradisul nu putea fi chiar atât de aproape și noi să nu-l putem atinge, ar fi fost crud și necinstit, dar tăceam și le savuram, uneori cu gurile căscate, și cred că ideea de a spune minciuni în halul ăla, de a părea zei în fața unor puțoi neștiutori, ne făcea să absorbim toate tehnicile și chichițele narative folosite de cei mari pentru a crea starea aceea de tensiune și expectativă ca bureții uscați de sete. Cândva o să ajungem și noi să spunem poveștile astea într-o după-masă de mahmureală, cerând în eter câte o sticlă de cola ca să ne mai răcorim, să ne mai revenim, și cineva avea să aducă sticla aia de cola fără să ne ceară bani, că ăsta era prețul poveștilor. O să povestim cum melodia perfectă a început și atunci, chiar atunci, am văzut lumina țâșnind din globul disco exact pe fața și pe pieptul tipei perfecte, o să povestim cum ne-am dus la ea și am știut exact ce să spunem, iar ea a acceptat băutura și dansul, iar acolo, pe ring, într-un spațiu personal nerezonabil de generos, de parcă toată lumea s-a dat ușor la o parte pentru momentul acela cinematografic, acolo, pe ring, am sărutat-o pe tipa perfectă, avea buzele moi și dulci, ochii ușor închiși și obrazul neted, și apoi ne-a luat de mână și am ieșit afară, în aerul răcoros al nopții trecute de miez, și ne-am îndepărtat în tăcere, știam exact ce urma, dar nimeni n-a dat înapoi.

Popa și-a terminat discursul și începe slujba.

Bla bla bla… și, oh fuck!, n-are cum să fie el, dar… mă aplec ușor peste marginea balustradei și chiar atunci își întoarce fața din profil și, da, el e. Zoli. Am uitat complet de el, deși era evident că va fi și el prezent, n-avea cum să nu fie, că doar ai lui formează 20% din numărul invitaților. Fratele mai mic al Ancăi, cumnatul lui Cristi, Zoli e un tip gras și mereu transpirat, cu un impediment de vorbire pe care nu știu cum să-l descriu. Nu stâlcește cuvintele, dar pare că pune cumva accentele greșit pe silabe. Nu știu cum îi zice chestiei ăsteia, dar nu asta e problema lui cea mai mare. Zoli e genul de om care nu citește prea bine semnalele sociale și crede că fiecare întrebare, oricât de banală și pasageră, are musai nevoie de un răspuns cât se poate de elaborat, să fie interlocutorul curios lămurit pe viață, atâta cât îi mai rămâne după ce termină Zoli de vorbit.

Nu m-a văzut, dar o să dăm unul peste altul mai târziu. E inevitabil.

COSMIN LEUCUȚA (n. 1986, Arad) a început să scrie povești la vârsta de 14 ani. La 23 de ani a scris romanul Laptele negru al mamei, câștigător al primului concurs de debut organizat de editura Adenium. În 2013, romanul Statele Unite ale lui Dumnezeu a fost nominalizat la Concursul de Debut Literar UniCredit, organizat de Editura Humanitas. În ianuarie 2015 a devenit invitat permanent al site-ului cultural Semne Bune, unde contribuie cu articole, recenzii și editoriale. Din 2017 face parte din echipa editorială a revistei digitale LiterNautica. În 2017 a publicat volumul de proză scurtă Numele altora (CDPL). A primit de două ori premiul Tânărul Prozator al Anului, pentru romanul Hoodoo (Polirom; 2018) și pentru volumul de proză scurtă Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii? (CDPL; 2021). Este prezent în antologiile Treisprezece și Dragostea când te doare, coordonate de Doina Ruști. Locuiește lângă Timișoara, împreună cu cele patru pisici ale sale.

1 Comment

  1. În primul rând FELICITĂRI SINCERE pentru această scriere obiectivă și cronologic narată.
    În al doilea rând FELICITĂRI SINCERE pentru modul narativ captivant, ce duce implicit la a te instiga să citești până la capăt.
    În al treilea rând (există și un al treilea rând), observ “conflictul dintre generații” care sincer nu-mi provoacă decât distracție (zic asta la modul cel mai dur) și consider că nu ar trebui să existe într-o astfel de, frumos expusă, narație.
    Sunt multe de spus însă datorită faptului că nu am calitate de critic literar consider că e suficient tot ce am spus (impresii sincere, obiective) și încă o dată FELICITĂRI SINCERE pentru scriere alături de o urare sinceră : LA CÂT MAI MULTE SCRIERI!
    MULTĂ SĂNĂTATE SCRIITORULUI ȘI ÎNTREGII LUI FAMILII 🙋‍♂️

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Box Office”

Zece zile

În a zecea zi, ploaia s-a oprit. Norii cenușii s-au răsfirat și soarele a văzut din

’95

Să vă zic… Nu trecusem pe la tata de mai bine de jumătate de an. Multe

Fiesta

Totul pornise de la o vorbă spusă de soție mai mult așa, într-o doară. „De ce

Happy birthday

1. Ociuc a împlinit azi zece ani. Are aceeași zi de naștere cu mama. În sfârșit,