Florin se apropie de banca mea și-mi zice:
— Tu n-ai niciun talent.
Se uită de sus la mine. E mai înalt cu două capete, poartă haine largi și are tenul mai închis la culoare decât toți din clasă. Dar el zice că nu-i țigan. Se crede negru.
— Cum adică? îl întreb, ridicând privirea din caiet.
E pauza mare, mă chinui să copiez tema la română.
Florin soarbe din doza de cola și-și mângâie lanțul de aluminiu. Aș vrea să-i cer o gură de suc, dar el îmi zice:
— La școală ești praf, nici nu știu cum o să treci la engleză cu doi de patru și-un cinci, la Dota stai mai mult mort, iar fotbal joci ca o cizmă.
Parcă prezintă rubrica de știri meteo. Așa vorbește.
Oscilez între un „marș mă în pula mea de aici” și o tăcere demnă. Nu mai apuc să-i zic ceva pentru că soneria ce anunță începerea celei mai de căcat ore ne perforează timpanele.
Doamna Gulea e profa noastră de română. Obișnuiește să poarte inele cu piatră. Țeasta celor slabi la învățătură e familiară cu toate colțurile ei.
Asta e Gulea. O hoașcă de șaizeci de ani care în timpul pauzelor fumează trei Marlboro roșu scurt. Se îmbracă în veste crem, își pune la gât toate mărgele pe care le găsește prin casă, iar dacă nu știi lecția pe lângă nota trei mai primești și trei scatoalce zdravene cu inelul de piatră.
Profa intră în clasă și pune catalogul pe catedră. Își pune mâinile în sân și începe să ne scaneze pe toți cu privirea.
— Florine, hai să vedem ce știi.
Mumia îl strigă pe țigan fără să deschidă catalogul! Sigur are ceva cu el.
Mă tot gândesc cum căcat o să-l pocnească pe Florin, ăsta e mai înalt decât toți. Cred că o să-l pună să se aplece ca să-i spună ceva la ureche. Și apoi ZBANG! Direct în căpățână. Știu de la văr-miu că așa a făcut la el în clasă cu un tip la fel de înalt.
Realizez brusc că viața poate să fie frumoasă chiar dacă n-ai niciun talent.
Există un Dumnezeu al oamenilor nu prea deștepți, iar în El cred cel mai mult.
Soarele sfârâie pe cer ca gălbenușul de ou în tigaia încinsă. Îmi chiorăie mațele și-mi vine să mă piș.
N-am niciun chef de sport, dar când îl aud pe Sebi că strigă „Crenvurști, hai încoa’!” mă simt de parcă tocmai am luat o gură de Cola rece.
E prima dată în viață când la fotbal nu-s ales ultimul.
Sunt ales penultimul.
Florin, de când a venit la noi în clasă, e ales tot timpul al doilea sau al treilea.
Acum îl văd cum mustăcește, e în echipa lui Costin.
Rugămințile nu mi-au fost ascultate, prostul a picat pe subiect, iar Gulea a fost nevoită să-i dea nouă.
N-am luat niciodată nouă. La nimic.
La fotbal Sebi și Costin sunt numiți de domn profesor să facă echipele. Sunt singurii băieți din clasă înscriși „la antrenamente”. Adică fac parte din echipa de juniori a orașului.
Sebi e aproape cu jumătate de cap mai scund decât mine, parcă e făcut numai din oase. Eu nu-s gras, nici slab. Însă am carnea pe mine de zici că-i pluș, iar degetele de la mâini zici că-s niște crenvurști fierți mai mult decât trebuie.
Sebi e tot numai fibră. Când are mingea la picior, parcă dansează cu ea. Parcă e lipită de picioarele lui. Nimeni nu i-o poate lua. Cu excepția lui Costin. Tocmai de asta fac ei echipele.
Eu și Sebi ne știm din clasa întâi. Am fost colegi de bancă până într-a cincea. Când eram în clasa întâi, am ieșit în pauza mare să ne luăm ceva de la chioșc.
„Eu cred că te pot bate pe tine”, i-am zis cu gura plină de ciocolată.
Aveam un văr cu un an mai mare pe care-l puneam jos cu ușurință. Îi imobilizam mâinile cu genunchii și lăsam o dâră lungă de salivă amestecată cu muci să se scurgă aproape de fruntea lui. Văr-miu se strâmba.
Îmi retrăgeam tot timpul arma înapoi în gură, nu voiam să-l umplu de flegme. Voiam doar să-i fie frică. O dată s-a întâmplat ca firul verzui să se rupă. Așa a ajuns fața lui să arate de parcă ar fi mers pe întuneric prin podul casei plin de pânze de păianjen.
Nu voiam să-l bat pe Sebi. Deja ne împrieteniserăm, înainte de asta vorbisem să merg pe la el să-mi arate ce jucării are. Nu era corect din partea mea să-l cotonogesc.
„Hai azi după ore”, a zis Sebi.
„Bine, ne batem”, am zis și mi-am șters ciocolata din colțul gurii cu mâneca albă a cămășii.
Când s-a sunat, am ieșit cu Sebi în curtea școlii. Unii se stropeau cu apă de la pompă, alții aruncau cu sendvișuri pe jumătate mușcate în cine apucau. La sfârșitul zilei era o atmosferă mișto, până la urmă cui îi plăcea la școală?
Ne-am strecurat prin mulțime și am ajuns în spatele sălii de sport. A trebuit să traversăm cu atenție terenul de fotbal unde deja cei de-a opta schimbau pase. Când îi vedeau pe ăștia mai mici, șutau tare. Odată l-am văzut pe-un puști de la altă clasă cum a fost secerat de-o torpilă de-a unuia de-a opta. N-a mai dat pe la școală vreo două luni.
În cele din urmă am ajuns. Sala de sport era o cutie de tablă imensă, de vreo cinci etaje. Fusese construită recent și, de obicei, în spatele ei fumau ăștia de la liceu. Însă în după-amiaza aia nu era nimeni acolo.
„Am ajuns”, a zis Sebi.
„Începem?” am întrebat.
Zăvo nu e atât de netalentat ca mine, dar are un dezavantaj vizibil. E scund, are un metru și-o flegmă. Când vede că Sebi mă alege primul, parcă aud cum se frânge ceva în el. Sunt în sfârșit urât de cineva.
Sebi și-a dat și el sacoul și ghiozdanul jos. Într-o fracțiune de secundă, Sebi s-a lăsat jos și m-a secerat cu piciorul. O mișcare de breakdance. Nici n-am apucat bine să-mi ridic mâinile în gardă, că deja eram la pământ. Acum Sebi stătea cu genunchii pe brațele mele. La fel cum făcusem și eu cu văr-miu.
Mă dureau brațele de nu mai puteam. Genunchii lui Sebi parcă erau făcuți din sticlă tăioasă. Până la urmă m-a eliberat, mi-a întins o mână și m-a ajutat să mă ridic. Îmi cam venea să plâng și de durere, și de umilință.
„Vrei să vii pe la mine să-ți arăt jucăriile?” a zis el.
„Da, hai să mergem”, am spus.
***
Altă zi de joi, altă oră de sport.
Ultimul ales la fotbal e Zăvoianu.
Zăvo nu e atât de netalentat ca mine, dar are un dezavantaj vizibil. E scund, are un metru și-o flegmă. Când vede că Sebi mă alege primul, parcă aud cum se frânge ceva în el. Sunt în sfârșit urât de cineva. Trebuie să recunosc că-mi place sentimentul ăsta. Îmi vine să-i arăt muie lui Zăvo, dar de când m-am bătut cu Sebi ultima dată în clasa întâi nu prea mai am încredere în talentul meu la bătaie.
— Crenvurști, să stai în fața mea tot timpul, îmi zice Sebi.
Simt că-mi fuge pământul de sub picioare. De obicei joc în poartă. Ies în teren doar atunci când nu se mai joacă fotbal, ci un fel de alergătură unde nu se ține cont de scor. Dar ăsta e un joc serios. E un joc în care echipele sunt făcute de Costin și Sebi.
Profu’ de sport ne lasă să jucăm fotbal, iar pe fete le pune să joace handbal. El se retrage în cârciuma din fața școlii.
Sebi și Costin fac din nou echipele.
— Crenvurști, hai încoa, zice Sebi.
Simt că am picioarele de gumă. Cum adică? Mă uit în stânga și-n dreapta. Băieții sunt toți aliniați.
SUNT ALES PRIMUL!
— Ce pula mea faci, mă? zice Costin către Sebi. N-ai chef să jucăm?
— Ba da. Crenvurști, vii azi aici? îmi zice Sebi.
Mă duc teleghidat în spatele lui Sebi.
Costin scuipă.
— Hai, alegi azi, zice Sebi.
— Coae, n-am chef să joc la caterincă, alege pe altcineva, zice Costin.
— Vă bat și cu Crenvurști în echipă, zice Sebi.
— Am văzut ce ne-ai bătut data trecută, zice Costin. Treaba ta. Florine, vii azi?
Pe Sebi îl cheamă de fapt Eusebio. După fotbalistul portughez. E una cu mingea pe teren. Îi driblează pe toți. Nimeni nu-l atinge. Nimeni, cu excepția lui Costin. Sunt față în față acum. Florin e în spatele lui Costin. Se apropie amândoi de Sebi. Eu sunt în cealaltă parte a terenului. Alerg cu limba scoasă. Mă doare-n partea stângă.
— Crenvurști, ține! strigă Sebi și șutează printre picioarele lui Florin.
Văd mingea în reluare. Îmi vine să mă piș și mai tare. Ce pula mea fac? Pun piciorul pe ea. Costin țâșnește spre mine. Mă simt curentat. Vine ca un taifun. Sebi e deja la poarta lor. Pasez cu latul.
— Bravo, grasule! zice Sebi și preia mingea.
Dar sunt deja pe jos. Costin mă doboară cu umărul. Pic și-mi zdrelesc genunchiul pe asfalt.
Sebi e singur cu portarul. Ar fi atât de ușor să șuteze și să înscrie, dar n-o face. Îl driblează pe Zăvo și lovește mingea ușor.
GOOOL!
— Bulan, zice Florin și zâmbește.
Costin e serios. N-are chef de glume. Jocul se reia rapid.
— Crenvurști, stai în apărare! țipă Sebi. Nu-l lăsa să treacă!
Florin vine cu viteză spre mine. Se pregătește să șuteze. Își ia avânt. Trage. Mingea se oprește-n fața mea. Mă clatin.
— Bine, bă! țipă Sebi.
Între timp vine profu’. E mai roșu la față decât mine. Își duce la gură fluierul prins cu lanț de aur și suflă.
— Gata, băieți. Cât e scoru’?
— Unu-zero pentru noi, zic.
— Crenvurști, tată, tu nu ești în poartă? Iar jucați la mișto? Sebi, Costin, am pretenții de la voi că sunteți la antrenament.
— Jucăm pe bune, domn profesor, zice Sebi. E unu-zero pentru noi. Crenvurști a dat pasă de gol.
— Hai, lasă vrăjeala. Toată lumea la alergat, două ture de bază!
Dar sunetul clopoțelului anunță sfârșitul orei. Fugim toți în clasă.
În timp ce-mi aranjez caietele și cărțile în ghiozdan, Florin vine la mine la bancă și-mi zice:
— Dacă vrei, te ajut la engleză.
— Pe bune? zic eu.
— Îți aduc și niște CD-uri cu filme porno, zice Florin. Le-am furat de la tata.
