Jimmy mă sunase cu o oră în urmă și mă chemase la o cafea:
— Vreau să-ți povestesc o chestie, a spus.
Asta era ceva! De obicei, eu eram ăla care îl căuta. Mă obișnuisem și nu mă mai deranja. Îl sunam o dată la câteva săptămâni, uneori ca să-i spun ce mă frământă și să-i cer părerea, alteori aiurea, două-trei minute de întreținere. Nici nu mai știam când mă sunase ultima oară. Demult, după ce a dispărut Derry-labraderry. N-am putut să-i spun mare lucru atunci. I-am zis că sigur o s-o găsească cineva. Că știe ea drumul spre casă. Că lipesc eu afișe prin cartier. Și alte chestii stupide.
Acum, din tonul lui, nu părea că s-a-ntâmplat nimic grav. Aveam, totuși, o mică strângere de inimă. Altfel, mă simțeam flatat. Poate chiar o să conteze părerea mea, mi-am spus și am acceptat pe loc să ne vedem. Din obișnuință, am mulțumit.
— N-ai de ce, a spus Jimmy. Unde ne-ntâlnim?
Nu mă așteptam nici la asta, el alegea mereu locul.
— La Emotion? am întrebat timid.
— Pff, a făcut Jimmy, acolo e full tot timpu’.
M-am grăbit să-i spun că poate să aleagă el, că nu mă deranjează, dar mi-a tăiat-o:
— E bine la Emotion. Hai, te-am pupat, ne vedem acolo la doișpe.
Am ajuns cu vreo cinci minute înainte de ora stabilită. Jimmy era deja la terasă. Până să mă așez, l-a certat pe chelner:
— Hei, frumosule, cât îți ia să aduci cafelele alea?
— Imediat, a rânjit tinerelul, Irishu’ durează mai mult.
— Nu că imediat, acuma! s-a răstit Jimmy și a bătut cu palma în masă.
Apoi, către mine:
— P-ăștia tre’ să-i iei tare. Altfel, ți se urcă-n cap. Hai, stai jos. Ți-am luat cappuccino și apă. Ce mai faci? Ce-i cu freza asta?
— Binișor, am spus și m-am așezat. Vine vara, mă rad în cap, să par mai dur. Așa, ca tine.
— He. Io, cu biznisu’, cu apartamentele, a zis el. Stai să ne-aducă ăsta cafelele și-ți povestesc. Nu te grăbești, nu? Mai zi-mi de tine. Maică-ta, bunică-ta? Aha, mă bucur. Și câinele? Fetiță, nu? Mai știi când am vrut să ți-o dau pe Alice de ziua ta? Ai luat-o și mi-ai adus-o înapoi după o oră. Da, frate, eram copii, da’ tot ai fi putut să faci ceva, nu trebuia s-o lași pe maică-ta să decidă în locul tău. Slab. Câine ca Alice nu mai prinzi, îți spun io. Nici când a murit bună-mea n-am plâns așa. Poate numa’ când am pierdut-o pe Derry…
Chelnerul a apărut cu cafelele. Mi-am tras scaunul puțin în spate, îi cam tremurau mâinile. A mutat ceștile pe masă cu încetinitorul. S-a descurcat cu Irishu’ lu’ Jimmy, dar a vărsat un sfert de cappuccino pe farfurie. Apoi și-a cerut sec scuze.
— Nu-i nimic, am spus.
— Cum nu-i nimic?! a strigat Jimmy.
— Scuze, a spus chelnerul, mai tăios.
— Ce scuze? Să-i aduci altu’! Și altu’, și altu’, până nu mai verși niciun strop. Să-l servești toată viața!
Era cam țăran la faza asta, exagera și mă făcea să mă simt prost. I-am zâmbit băiatului, voiam să-l liniștesc. El ne-a întors spatele și s-a strecurat printre mese.
— Zici că-i căprioară, a spus Jimmy și mi-a arătat că i s-a făcut pielea de găină. De la Irish. Bagă! a strigat.
— Ce? am întrebat.
— Știu io? O fază de pe la tine de la lucru. Distrează-mă!
— Hai că încerc, am spus. Nu de mult am avut o zi aiurea, nu mă puteam concentra deloc. Și a trebuit să-i dau unui șef mail, să-i cer un laptop nou. Și știi cum e cu urările de la sfârșit de mail, zici și tu de bine, mai ales când ești la mâna cuiva. Am vrut să scriu “o zi faină” și ghici ce mi-a ieșit?
Jimmy butona pe telefon.
— Aud, aud, a spus.
— O ai faină.
— O ai…? Cum adică?
— Da, mă, o ai faină. Z e deasupra lu’ A.
El a aruncat telefonul pe masă și a izbucnit în râs. Din când în când se oprea și mă privea cu simpatie. Mă bucuram că râde așa cu poftă.
— Na, ce mă sfătuiești? am întrebat.
— Păi, depinde. What do you really want? a râs el.
Așa zicea mereu când îi ceream părerea. Mă ajuta să-mi limpezesc mintea.
— Vreau să… Habar n-am! A, Z, aș putea să-i explic lu’ ăla.
Jimmy a tras câteva fumuri și a tușit sec. A stins țigara cu dușmănie.
— Mă las, a spus. Am fost la raze săptămâna trecută și nu-i bine. Acum, domnu’ Jimmy, că mâine e târziu, mi-a zis doctorița.
Fuck, să nu intre în chestii de sănătate, m-am gândit! Ce-aș putea să-i spun, că-mi pare rău? Să-l lovesc ușor cu pumnul în umăr? Să-l îmbrățișez? Am început să mă foiesc și m-am uitat spre pachetul de Dunhill. Îmi venea să iau o țigară, deși mă lăsasem de un an, două săptămâni și patru zile.
Jimmy a dat cafeaua la o parte și mi-a făcut semn să mă apropii. M-am aplecat deasupra mesei.
— Așa, a zis. Să nu ne-audă ăștia. Nu dorm de trei nopți, a adăugat.
Și a tăcut.
Mi-am făcut curaj:
— De la?
Și am arătat cu degetul către scrumieră.
— A, nu, a spus el. Sau, poate o fi și asta. Da’ nu cred.
Scăpasem de o grijă, așa că am zâmbit. M-a văzut și s-a rățoit:
— Ce? Ți se pare amuzant că nu dorm?
— Deloc, știu cum e.
Mă relaxasem, îmi venea să-l întreb ce vrea, dar nu se potrivea. Ar fi zis că vrea să doarmă. Și-apoi? Ce-l mai întrebam?
— Auzi, a spus el hotărât, am cumpărat anul trecut un apartament cu trei camere și l-am dat în chirie. Acum o lună s-au cărat chiriașii vechi și a trebuit să găsesc alții. Așa nu-mi plac chestiile astea!
M-am însuflețit:
— Știu cum e, nici mie nu-mi place când vin toți și comen…
— Na. Am dat anunțul zilele trecute, pe la 9 seara. Am făcut un duș prelungit, apoi mi-am pus un fucking whisky. Îmi intraseră deja vreo patru-cinci mesaje, m-am gândit s-o rezolv atunci, să știu o treabă. L-am ales pe unu’ Gelu, era singurul care scria politicos, fără greșeli, impecabil. Tu mă știi, țin la chestiile astea, mai ales când fac biznis. Na, și am vorbit cu ăla prin mesaje, l-am întrebat câte persoane, a zis că patru, a întrebat dacă e în regulă, cum ziceam, era un tip cumsecade, în stilul tău, parcă cu tine făceam afaceri, pe cuvântu’ meu. Poate de aia i-am și lăsat vreo douăzeci de euro, he. N-aveam chef s-o lungesc, am stabilit că ne întâlnim a doua zi la apartament, să vadă și el ce și cum, să ne cunoaștem și să batem palma oficial.
Am mers mai devreme la apartament, am dat un ochi să nu fie ceva în neregulă, n-aveam chef să-l pierd pe tip. Am pus o pătură pe canapea (…) am mai luat niște pânze de păianjen din colțuri, niște praf de pe mobilă, de-astea.
Jimmy s-a oprit. A luat o gură de cafea, a aprins o țigară și a tras două-trei fumuri legate. Apoi a tușit și i-a venit să vomite. A stins țigara în timp ce tușea.
Am așteptat să se liniștească și am zis:
— Super-tare!
— Ce super-tare?
— Faza. Cu omu’ ăsta. Rar găsești oameni de cali…
— Na, a zis Jimmy. Și m-am dus a doua zi să mă văd cu el.
— Gelu?
— Da, mă, doar ți-am zis.
— Știu, știu, mă gândeam că nu prea cunosc oameni cu numele ăsta. Am avut un coleg de facultă Gelu, râdeam de el că avea capu’ turtit.
— Și ce treabă are Cap-turtit cu apartamentul meu?
— Doar ziceam. Ca să mai…
— Lasă prostiile! Am mers mai devreme la apartament, am dat un ochi să nu fie ceva în neregulă, n-aveam chef să-l pierd pe tip. Am pus o pătură pe canapea, avea o gaură de dimensiunea unui cur, de parcă chiriașii dinainte și-o trăgeau numa’-n locu-ăla. În fine, am mai luat niște pânze de păianjen din colțuri, niște praf de pe mobilă, de-astea.
Jimmy s-a oprit și s-a uitat împrejur:
— Băi, mi se pare mie sau Căprioară se tot plimbă printre mese și trage cu urechea? Să nu-i lași niciun leu, ai înțeles?
M-am speriat că o să facă iar show.
— Stai că vin mai aproape, am spus și m-am mutat pe scaunul de lângă el.
— Ț, a zis Jimmy.
M-am uitat lung.
— Gelu. Era ț.
— Ț?
— Băi, ce dracu’. Concentrează-te, că nu pot să zbier. Mai fac io pe grozavu’, da’ la astea-s atent. Sună soneria, mă duc la ușă, pun fața de gazdă primitoare, mă pregătesc de salutări și strângeri de mână, totul ca la carte, deschid ușa, și ce văd? Un ț. Eu sunt Gelu, zice. Se bucură, ce noroc a avut, îi place zona, abia așteaptă! I-am zis să mă aștepte un minut. M-am dus la baie, am dat drumul la apă, m-am pus pe budă și m-am gândit. Degeaba, nu-mi venea nimic. Mi-am amintit cum mi-am luat-o odată de la doi de-ăștia când eram mic, găsisem un cățel pe stradă, i-am pus și nume, iar ăia, puradeii, s-au trezit peste o săptămână că-i al lor și că-l vor înapoi. Eu m-am pus peste cățel, să nu mi-l ia. Mi-au dat câteva picioare-n cap și aia a fost. Bullshit din copilărie. Io n-am nimic cu țiganii.
— Taci! am zis și l-am strâns pe Jimmy de mână.
— Ce?
— Vorbești prea tare. Ai băut Irish.
A luat o gură de apă și s-a liniștit.
— Și ce-ai făcut cu Gelu?
— He, l-am luat la o tură de apartament. Am dat pătura la o parte, i-am arătat gaura din canapea, apoi niște pete de igrasie, o bucată de faianță spartă. El a zis că nu-l deranjează. Mă așteptam. Da’ asta era strategia, să trag de timp ca să-mi revin. După câteva minute, l-am luat la interviu, unde lucrează, de ce apartamentul meu și nu altul, ce-o să facă dacă n-o să mai poată plăti, și dacă se răzgândește peste câteva luni? El a dat răspunsuri scurte și corecte și a zâmbit întruna. N-aveam ce să-i reproșez. I-am spus că trebuie să mă consult cu nevastă-mea. A râs, de parcă ar fi auzit chestia asta de doișpe mii de ori. M-a strâns de umăr și mi-a spus că o să mă sune. Nu m-a mai sunat. Asta mă îngrijorează. Și mai e ceva. După ce s-a cărat, l-am urmărit pe geam. S-a urcat într-o KIA Sportage, nimic special, da’ știi ce număr de înmatriculare avea?
— GEL? am încercat.
— RUP. RUP! M-am tot gândit, nu există număr mai dubios decât ăsta. N-am mai rezistat și i-am dat mesaj. L-am mințit că am dat apartamentul unor prieteni, bla, și, apropo, îmi place RUP, de unde vine numărul?
— Sigur nu era PUR?
— PUR?!
— PUR, da. N-ai auzit de clanu’ lu’ Puri? Toți ăștia cresc iepuri și au PUR la mașină. O mai știi pe Ruxi? Creața. Mi-a povestit că a ieșit cu unu’ din clan și ăla i-a făcut cadou un iepure, s-o impresioneze. Uite că nu-mi aduc aminte ce culoare avea, alb sau negru? Tre’ s-o mai sun pe Ruxi. E cu un englez acum. După Puri, io, după mine, englezoiu’!
— Gura, a zis Jimmy. Ești obositor. Era RUP, nu PUR! Nu-i totuna!
Avea dreptate, nu era totuna. Mi-a venit o idee:
— What do you really want? am zis.
Simțeam că-l ajut cu adevărat pe Jimmy și mi-au dat lacrimile de bucurie.
— Să mă duc o lună în Brazilia, a răspuns el pe loc.
— În Brazilia?! Ce să faci tu acolo?
— Să dorm. Și să mă tratez. Cu a, cu b, cu c, cu de toate. Să nu mă mai prefac, știi ce zic?
Am zâmbit.
— Poate chiar anu’ ăsta merg. Hai cu mine dacă vrei. Fugim în secret. Noi doi, he.
— Poate vin.
— Ai grijă de tine, a zis Jimmy. Și să nu-i lași niciun leu lu’ Căprioară, e măgar.
Am râs.
El m-a pupat pe frunte și a plecat. L-am privit vreo jumate de minut. Nu știa încotro s-o apuce. S-a învârtit o vreme prin piațetă, a dat un telefon și a găsit o direcție.
I-am făcut semn chelnerului să facă nota. S-a uitat urât și a intrat în cafenea. Probabil mă văzuse. A ieșit după cinci minute cu o tavă plină-ochi. Limonade, fresh-uri, cafele, note de plată. Tremura. Poate ascultase tâmpeniile lui Jimmy, care îl făcuse în toate felurile, iar acum venea să-mi arunce mie tava plină în brațe.
Eu nu zisesem nimic de rău!
Dimpotrivă, calmasem spiritele.
Eram un tip cumsecade, nu?
Nu?!
Am scos o sută de lei și i-am pus sub scrumieră. Mai aveam zece lei în portofel, i-am lăsat și pe ăia și am plecat. M-am învârtit prin piațetă, m-am prefăcut că vorbesc la telefon și l-am pândit pe Căprioară. Așteptam să se bucure de bacșiș, chestia asta mi-ar fi făcut ziua mai bună.
Bucură-te, bă, te rog io! am zis.
