Fiesta

Totul pornise de la o vorbă spusă de soție mai mult așa, într-o doară. „De ce nu-ți închiriezi o garsonieră în care să scrii?” „Păi, ce, nu pot să scriu și acasă? Să mai dau bani și pe garsonieră acum? După ce că oricum…” „Faci și tu un experiment. O închiriezi pentru o lună sau două la-nceput. Vezi cum merge. Dacă nu merge, asta e. Măcar nu poți spune că n-ai încercat. Dar dacă merge, poate banii pe care îi dai pe chirie nu vor fi chiar atât de prost investiți, nu?” La-nceput i se păru straniu. O garsonieră numai pentru el, un loc în care soția lui nu avea să intre vreodată. Un spațiu destinat exclusiv scrisului. Un privilegiu, aproape. Garsoniera, pentru care nici măcar nu căutase mai multe oferte, știuse practic de la-nceput unde ar fi vrut să se mute, se găsea într-un bloc nou, micuț, un bloc care, spunea el, ar fi putut exista în orice colț de lume civilizată. Două, maxim trei apartamente dacă mai fuseseră cumpărate acolo, iar pe palier, la etajul I, nu mai locuia nimeni în afară de el. Era clar că avea să se bucure de liniște. „M-aș muta și eu aici”, spusese soția în glumă, dar fu suficient ca el să se simtă din nou vinovat, ca și cum i s-ar fi făcut un favor pe care nu-l merita. De fapt, chiar așa și era. I se făcea un favor pe care nu-l merita. Nu numai că nu și-ar fi permis să cumpere un apartament într-o astfel de zonă, nu fără un împrumut considerabil la bancă, dar nu făcuse nimic ca să merite un astfel de refugiu, o astfel de recompensă. Bineînțeles, tocmai asta și era ideea, să beneficieze de toate condițiile necesare scrisului ca să producă ceva, ceva important, ceva care să-i aducă prestigiu și care să acopere costurile investiției. Poate chiar să-i aducă un mic profit. Dar oare nu era cam târziu pentru asta? Nu era ca și cum ar mai fi avut douăzeci de ani, sau măcar treizeci. Trecuse de curând și de patruzeci și cinci, iar succesul, atât cât exista el într-o țară ca a lui, unde literatura nu era văzută oricum ca având vreo miză, întârzia să apară. Și totuși, până la urmă acceptase să facă și mutarea asta, mutarea la propriu și la figurat, și nu fără o oarecare curiozitate, dacă nu entuziasm. Era ca și cum ar fi fost din nou student și ar fi stat cu chirie. Ca și cum, pentru măcar câteva ore pe zi, viața ar fi dobândit din nou potențial, s-ar fi umplut iarăși de toate promisiunile acelea vagi, dar atât de seducătoare, pe care le simți când ești la-nceput de drum, când încă mai crezi, când ești îndreptățit să crezi că vei ajunge departe. Da, își spunea după nici două săptămâni de când făcea naveta între o viață și alta, deși nu îndrăznise să-i spună același lucru și soției, pentru ea mesajul fusese unul mult mai rezervat, nu voia s-o facă geloasă, da, meritase! Sau mai bine zis, avea să merite, sigur avea să merite, atâta timp cât deja se simțea diferit, mai optimist, mai încrezător în sine și în talentul său, cu siguranță avea să scrie romanul pe care sperase în tot timpul ăsta că-l va scrie și cu toate acestea nu reușise s-o facă, deși de scris, scrisese, o da, scrisese, numai el știa cât timp investise în scrisul lui, sperând, tot sperând, de fiecare dată sperând tot mai puțin, dar continuând să spere în ciuda tuturor evidențelor contrare. Dar gata cu gândurile negre, de-ajuns cu pesimismul, făcuse în sfârșit mutarea corectă, soția parcă-i citise gândurile când venise la el cu propunerea, pentru că și lui îi trecuse prin minte ceva asemănător, nu să se mute într-o garsonieră pentru câteva ore pe zi, ci să plece o jumătate de an, sau poate chiar mai mult, undeva, nu-i era clar nici lui unde, în altă parte, atât știa, să plece în altă parte, poate chiar undeva în străinătate, într-o țară cu climă caldă tot anul, să-și închirieze acolo o cămăruță și să scrie, să scrie non-stop, zi și noapte, vară și iarnă, până ce avea să termine CARTEA, apoi să se întoarcă victorios ca un general roman dintr-o campanie de cucerire, doar că în loc de trofee și prăzi de război el să aibă cu el un manuscris, un singur manuscris, dar mai valoros decât orice trofeu sau pradă de război pentru că, spre deosebire de prada de război, romanul ar fi fost al lui, nu furat, ci creat. Doar că n-avusese curajul să-i spună și soției ce-i trecuse prin minte, se temea că i-ar fi putut cataloga ideea drept una nesăbuită, și nu ar fi învinovățit-o, el însuși își cataloga ideea ca fiind una nesăbuită, nerealistă, prostească, juvenilă, și totuși, și totuși, asta era ce simțea nevoia să facă, să plece, să fugă, să nu se mai uite o clipă în urmă. În acele momente, de fapt nu chiar atunci, ci când își revenea din asemenea transe, se-ntreba dacă nu cumva voia să fugă de ea, și că scrisul era doar un pretext, și poate de aceea nici nu-ndrăznea să-i împărtășească ce-i trecuse prin minte, această fantezie, această fantasmă, el din nou singur, numai el cu el, fără nicio obligație, fără niciun angajament, free as a bird, liber să facă ce voia cu viața lui, cu timpul lui, cu el însuși.

Era bine și-așa, însă. Era foarte bine și-așa. Cu atât mai mult cu cât propunerea, inițiativa, fusese a ei. Nu putea fi învinovățit că ar fi avut cine știe ce gânduri ascunse. Pentru că n-avea. Cel mult, poate soția avusese ceva gânduri ascunse. Poate voia să aibă un pic de timp la dispoziție numai pentru ea, de ce nu la o adică? Nu era nimic rău în asta, era chiar un lucru firesc. Fiecare om are nevoie de câte un moment din acesta. Și poate mai era ceva. Poate se plictisise să-l tot vadă și audă plângându-se despre cum trăiau într-o societate unde scriitorii nu erau apreciați, ba mai rău, erau marginalizați, desconsiderați sau de-a dreptul ignorați, scriitorii însemnând îndeosebi el, pentru că erau suficiente exemple de scriitori care nu erau nici ignorați, nici desconsiderați, și nici marginalizați. Poate voia și ea să mai ia o pauză de la atâta văicăreală, pentru că asta era ce făcea el, se văicărea, își plângea de milă, și era păcat, cu o asemenea atitudine erai practic condamnat la stagnare, asta dacă nu cumva îi plăcea să se victimizeze, ceea ce era, desigur, o posibilitate.

Trecuse mai bine de-o lună de la momentul închirierii garsonierei, pe care o vizita acum zilnic, uneori dimineață, alteori după-amiază, când cineva sună la ușă. Primul gând care-i trecu prin minte fu că era soția lui. Dar ce să caute ea aici? Nu conveniseră că era mai bine ca ea să nu treacă niciodată pe-acolo? Poate se-ntâmplase ceva, dar atunci ar fi putut să-l sune pe mobil, nu fusese atât de fanatic încât să nu-și ia mobilul cu el. Apoi, în timp ce se gândea dacă să răspundă sau nu, își zise că poate era administratorul blocului, sau chiar constructorul (închiriase direct de la el) care voia să se asigure că totul e în regulă sau, dimpotrivă, care voia să-l înștiințeze că ceva nu e și pentru asta trebuie să-i intre în casă. Sau poate erau cei de la gaze sau de la firma furnizoare de energie electrică, poate ar fi fost mai bine să deschidă, dacă tot îl găsiseră „acasă”.

Dintr-o veche obișnuință dobândită în copilărie, când rămânea singur acasă cu orele și fusese instruit să nu deschidă ușa la oricine, se uită mai întâi pe vizor, dar nu văzu pe nimeni. Asta chiar era ciudat. Descuie ușa cu gesturi repezite, nervoase, ca și cum s-ar fi aflat în întârziere și se grăbea să iasă cât mai repede din casă. Dacă era vreun copil din vecini care se plictisea și suna pe la uși, ei bine, nu intenționa să-i treacă obrăznicia cu vederea numai pentru că era chiriaș, că se afla tranzitoriu aici. N-avea îngăduință pentru copii, nici el nu-și dădea seama prea bine de ce, întotdeauna îi tratase ca pe niște adulți iresponsabili, și dacă se dovedea că…

— Mă scuzați, eu v-am deranjat, auzi o voce de femeie, apoi lipăitul pașilor, urmați în cele din urmă și de apariția ei propriu-zisă. Vorbea pe limba lui, dar avea un accent ciudat. Eu am sunat, am crezut că nu sunteți acasă…

Era o femeie tânără, de vreo douăzeci și cinci de ani, brunetă, cu părul lung, și tenul măsliniu, slabă, îmbrăcată într-o pereche de blugi și un tricou. Fu surprins să constate că n-avea nimic în picioare, nici măcar șosete. În aer se simțea un miros discret de parfum.

— Sunt, doar că… „scriam”, dădu să spună, dar se cenzură. Aveam niște treabă.

— Îmi cer scuze pentru deranj. Nu prea știu cui să mă adresez. Eu trebuie să plec urgent, a apărut ceva neprevăzut la mine acasă și câteva zile ar trebui ca cineva să aibă grijă de pisica mea… N-am cu cine s-o las, m-am mutat de curând aici. Eu sunt din Spania…

— Din Spania? făcu el mirat, de parcă i-ar fi spus că e de pe Lună.

— Da, din Pamplona.

— Și vreți să am grijă de pisica dumneavoastră?

— Aș avea nevoie ca cineva să aibă grijă de ea cât sunt eu plecată…

— Bine, dar eu nu locuiesc aici, zise el aproape ofensat, deși nu intenționase să fie.

— Nu locuiți aici?

— Locuiesc doar pentru câteva ore pe zi. E o poveste mai lungă, n-are rost să intru acum în amănunte.

— Dar e suficient. Nici nu-i nevoie de mai mult. Doar să fie cineva care să-i dea de mâncare și să-i pună apă și să-i schimbe nisipul. E doar pentru câteva zile. O săptămână, maxim. V-aș fi tare recunoscătoare. Chiar n-am cu cine s-o las și vestea asta nu putea să vină într-un moment mai nepotrivit.

„Ce veste?” vru s-o-ntrebe, dar se abținu. Un deces, probabil. Ceva serios, oricum.

— Nu știu ce să zic. N-am experiență cu pisicile, eu vin aici doar pentru câteva ore… „Și cât vin, aș vrea să fiu lăsat în pace.” Nu-i zise nici asta. Nu voia să pară un ciudat.

— Veniți cu mine?

— Poftim?

— Ca să vedeți pisica? Poate dacă o vedeți… nu știu…

Își aminti brusc cum în urmă cu câțiva ani, pe aeroport, o femeie îl rugase să-i țină copilul în brațe pentru câteva secunde, ca ea să poată scotoci prin bagaj după ceva. Erau la coadă pentru a face check-in-ul, el și soția, iar femeia era chiar în fața lor, o femeie tânără, ca și asta, și, cine știe, poate tot spanioloaică, cel puțin la prima vedere așa-i păruse, habar n-avea, îi vorbise în engleză, dar nu era englezoaică, de atâta lucru măcar putea fi sigur. Can you hold her for me for a second, please? Îi vorbise firesc, de parcă îi ceruse să-i țină o sticlă cu apă, ceva lipsit de importanță oricum, ceva ce oricine ar fi putut face fără nici cel mai mic efort. Se trezi că ia copilul în brațe, o fetiță de vreo doi ani, femeia aproape că i-o ceruse, nu fusese o rugăminte, ci mai degrabă un ordin, și fu surprins de cât de grea putea să mai fie, în brațele mamei nu părea să cântărească atât, era grea și caldă, fierbinte chiar, și emana un miros aparte, mirosul unei ființe care încă nu transpiră, și pentru o clipă fu conștient că probabil ăsta era singurul moment din viața lui când avea să țină în brațe un copil și i se păru bizar, greșit chiar, ca tocmai el să facă asta, dar și cumva înduioșător, de parcă cuiva i s-ar fi făcut milă de el și-ar fi zis, „hai să-i oferim și lui experiența asta, măcar pentru un minut sau două”, sau, dimpotrivă, l-ar fi încercat, „ia să vedem, e în stare?”. I se păruse straniu că deși era și soția lui acolo, femeia îi dăduse copilul lui și nu ei, ceea ce o făcuse poate puțin geloasă pe soție, sau poate nu, cert e că ea se arătase îngrijorată, „dacă pleacă acum? Dacă dispare și se pierde în mulțime?”, ceea ce era o absurditate având în vedere cât de aglomerat era aeroportul, toate cozile acelea lungi de oameni, și-n dreapta și-n stânga, fiecare individ conectat la propriu-i destin, prins în problemele și (ne)mulțumirile sale, dar care luați împreună formau o singură entitate, o singură formă de energie, a tuturor călătorilor care așteptau să se îmbarce spre o destinație care nu era țara lor. Totuși, spaima ei, dacă asta fusese, și nu gelozie, îl făcu să se imagineze rămas cu fetița în brațe, neștiind prea bine ce să facă cu ea, în timp ce autoritățile îl asigurau că îi va fi luată de pe cap, deși nimeni nu se grăbea s-o facă, până ce, cumva, nu-i mai contacta nimeni, copilul fusese trecut pe șestache pe numele lor, iar de-acum aveau să rămână cu el pentru totdeauna, o victimă nevinovată, ca și noii lui părinți adoptivi, a lașității unei străine care dispăruse în mulțime de parcă nici n-ar fi existat vreodată.

— Copilul era al nostru! spuse cu voce tare, luându-se și pe el prin surprindere.

— Poftiți?

— Nu, nimic. Mi-am amintit de ceva…

Tot căutând-o, se trezi că începe să se uite prin sertarele Mariei, iată locul desuurilor, iată unde-și ținea prosoapele, puloverele de iarnă, blugii, tricourile, simțea un miros plăcut venind din sertarele ei, asemănător cu mirosul din sertarele maică-sii prin care cotrobăia când era mic.

Intră în apartamentul ei, un apartament cu două camere, nu garsonieră ca a lui, iar pisica, o pisică obișnuită, albă cu pete negre, stătea pe pat, în dormitorul femeii. I se păru ciudat și necuviincios să intre în dormitorul unei femei la nici cinci minute după ce o cunoscuse, deși nici măcar asta nu era sigur că se întâmplase.

— Ea e Matilde, îi spuse femeia, și pronunță numele cu un foarte vădit accent spaniolesc, la care pisica ciuli urechile și se uită la ea. E foarte blândă. Nici nu are nevoie de prea multă atenție. Pur și simplu îi place să fie lăsată în pace. Uneori uit că o am. Dar n-o pot lăsa nici singură. Nu pentru atâtea zile.

— Dar despre câte zile vorbim? Ați spus „nu mai mult de o săptămână”.

— Exact, cel mult o săptămână. Trebuie să fiu acasă. E o chestiune de familie…

— Bine, am să am grijă de ea! spuse el, neștiind prea bine de ce. Jenă? Sentimentul că era prea târziu să mai dea înapoi?

— Vă mulțumesc din suflet! exclamă femeia pe un ton ușurat și recunoscător și-i zâmbi, un zâmbet alb, imaculat, iar el avu impresia că ar mai fi vrut să facă ceva, ca de exemplu să-l îmbrățișeze sau să-l pupe scurt pe obraz, doar că ceva din comportamentul lui o făcuse să se abțină. Poate tonul cu care acceptase, sobru, solemn, poate chiar puțin împovărat. Ura chestia asta la el, dar îi era imposibil s-o controleze, pur și simplu așa era de câțiva ani încoace. „Să nu credeți că… doar că eu…” Nu, n-avea rost. Mai bine tăcea.

— N-aveți pentru ce.

— Eu mâine plec, dis-de-dimineață. Am să vă las acum un rând de chei, am două.

— Sigur.

— Doar să vă asigurați că are apă și mâncare. Atâta tot. Și litiera, bineînțeles.

— Ok.

— Matilde, ai să rămâi cu domnul. Să fii cuminte și să nu-l superi. Pisica ciuli urechile și se uită la el, de parcă ar fi vrut să se asigure că el era domnul.

— Vă mulțumesc încă o dată. A, și numele meu e Maria.

— Sebastian.

A doua zi aproape că uită de pisică. Avusese o zi bună, productivă și rămăsese concentrat până la final, de aceea fu la un pas să plece acasă fără să mai treacă și pe la apartamentul vecinei ca să se-ngrijească de bietul animal. Dar tocmai când se pregătea să încuie ușa și să iasă din bloc, avu sentimentul că mai trebuia să facă ceva și atunci își aminti de noua lui responsabilitate. Găsi pisica tot pe patul din dormitor, de parcă nu s-ar fi mișcat de-acolo de când o văzuse cu o zi-nainte. Maria îi spusese că-i va lăsa mâncarea la vedere, și într-adevăr o găsi pusă într-un borcan pe masă, în bucătărie. Tot în bucătărie era și bolul cu mâncare care însă părea neatins. Îi schimbă apa din celălalt vas, se mai uită o dată la pisică, se gândi dacă ar fi cazul să se joace cu ea sau măcar să-i țină puțin companie, decise că n-avea timp pentru așa ceva și era oricum mai bine dacă n-o stârnea, așa că trase ușa după el și plecă. Abia mai târziu, când deja era acasă, își dădu seama că uitase cu totul de litieră.

Avu un vis ciudat în noaptea aia. Se făcea că se trezea din somn și pe piept îi stătea pisica care torcea înfundat și se uita la el cu niște ochi mari și negri ca două luciuri de apă mâloasă și cu cât se uita mai mult în ochii ei cu atât parcă se făceau și mai mari, până ce era absorbit cu totul în ei, ca într-un ocean dens și uleios, un ocean de cerneală neagră, pentru ca apoi să iasă la suprafață într-o altă lume, unde deși era tot noapte, putea vedea lucrurile clar, întocmai ca o pisică. La un moment dat se-ntâlni cu Maria, care avea ochii negri și migdalați ai pisicii și când se uită în ei, se văzu pe sine, dormind la ea în pat, singur, în timp ce o pisică i se tolănise pe piept și torcea de parcă torsul însuși ar fi zămislit visul.

În dimineața următoare se hotărî să se ducă la garsonieră mai devreme, ca și cum ar fi vrut să-și repare greșeala pe care o făcuse cu o zi înainte. Stăpâna lăsase două litiere pline cu nisip pe balcon, care fuseseră folosite din plin, ceea ce-l determină să se apuce imediat de treabă. De-abia apoi se uită și după pisică, care nu mai era pe pat, și nici pe covor, și nici pe canapeaua din living, și nici în bucătărie, ceea ce-l făcu să intre în panică gândindu-se că poate a reușit să se strecoare cumva afară și n-a mai știut să se întoarcă sau a fost atacată de vreun câine, iar când va veni stăpâna ei, în loc să-i poată spune că totul a fost ok cât a fost ea plecată, va fi pus în fața neplăcutei situații de a recunoaște că din cauza lui pisica dispăruse, poate chiar nici nu mai era în viață. Dar n-avea cum să se fi pierdut, își spuse, nu lăsase niciun geam deschis și nici n-o văzuse strecurându-se pe ușă afară. Tot căutând-o, se trezi că începe să se uite prin sertarele Mariei, iată locul desuurilor, iată unde-și ținea prosoapele, puloverele de iarnă, blugii, tricourile, simțea un miros plăcut venind din sertarele ei, asemănător cu mirosul din sertarele maică-sii prin care cotrobăia când era mic, miros de săpun combinat cu miros de proaspăt spălat, și deși știa că nu era bine ce face, îi era imposibil să se oprească. Deschizând unul dintre sertare, dădu peste un plic doldora cu ceva. Bani oare? Nu se putu abține și-l deschise, mai ales că nu era sigilat. Înăuntru erau niște fotografii, mai întâi cu pisica, fotografii mai vechi, cu ea când era pui, apoi, ascunse parcă de primele, niște fotografii alb-negru cu o femeie care poza goală sau aproape goală în tot felul de ipostaze, provocatoare cel mai adesea, dar fără să fie vulgare, o femeie despre care în primă instanță crezu că-i chiar stăpâna pisicii, dar apoi, uitându-se mai cu atenție, nu puteai să nu vrei să te uiți mai cu atenție, își dădu seama că nu era ea, deși semăna totuși, fotografii făcute artistic, profesionist, fotografii pe care să le expui într-o galerie, nu să le dosești prin sertare, se gândi el. Oare cine i le făcuse? Maria? Oare asta era meseria ei, așa-și câștiga existența? Și cine era femeia din fotografii? Un model oarecare sau între cele două exista o relație mai apropiată, poate chiar de familie, caz în care erau poate surori? Își aminti de colega lui de bancă din liceu și de prietenia lor din perioada aceea, o prietenie la care el ținuse, tocmai pentru că fusese ceva special, o fată și un băiat care se plăceau reciproc, dar fără să devină iubiți, pentru ca apoi, într-o zi, când deja era la facultate, să dea peste niște poze cu ea într-o revistă pentru bărbați, și nu doar ea era acolo, goală, în poziții indecente, ci și un bărbat cu care se împreuna în fața camerei de filmat, cameră care le imortalizase partida de sex, făcută cel mai probabil pentru bani, sau pentru cine știe ce motiv numai de ea știut. Fusese șocat pe moment, aproape dezgustat (deși față de celelalte femei pe care le văzuse până atunci, dar pe care nu le cunoștea personal, nu simțise nimic asemănător) și o perioadă fusese convins că dacă ea l-ar fi sunat, n-ar fi putut să se prefacă că nu știe și ar fi luat-o la rost. Sau, tocmai ca să n-o ia la rost, pur și simplu ar fi ales să nu-i răspundă. Hmm, uitase cu totul de episodul ăsta, tipa plecase în Statele Unite de ceva vreme, se căsătorise acolo, avea și-un copil, se reîntâlniseră pe Facebook între timp, dar reîntâlnirea fusese de scurtă durată. Se uită din nou la poze. Femeia care poza nu-l excita, fotografiile nici nu aveau menirea asta, nu fuseseră făcute pentru gustul bărbaților, păreau, își spuse, fotografii făcute pentru plăcerea fotografului, erau sexy, dar intime, și dintr-odată avu sentimentul comiterii unei uriașe indiscreții, cenzorul lui intern, care adormise în post ca un paznic de noapte, se trezise și venea acum țipând înspre el,  ceea ce-l făcu să bage pozele înapoi în plic și să închidă sertarul cu gesturi bruște de parcă Maria era în spatele lui și-l prinsese asupra faptului.

Scrise și nu prea. Îi venea greu să se concentreze, deși paradoxal, tocmai de asta se mutase aici, ca să se poată concentra. De vreo câteva ori fu pe cale să renunțe și să se întoarcă la el acasă, dar hotărâse totuși să mai stea. Se gândea mai puțin la fotografii, deși și la ele, cât mai ales la pisică. Scotocise peste tot și nu dăduse de ea. Totuși, trebuia să mai fi rămas un loc pe unde nu se uitase, altfel nu-și putea explica unde dispăruse. Nu se pricepea la pisici, el și soția lui n-avuseseră niciodată animale de casă, dar își amintea de pe vremea când era student și prietena lui de-atunci avea una, că se puteau strecura și ghemui prin cele mai bizare și mai de neînchipuit locuri, locuri în care nici nu te-ai fi gândit că ar fi putut să încapă.

Se-ntoarse în apartamentul Mariei hotărât s-o mai caute odată, să răscolească toată casa până ce avea s-o găsească, dar nu fu nevoie. Ca prin magie, pisica reapăruse pe patul din dormitor unde stătea în aceeași poziție în care o văzuse în ziua când dăduse pentru prima dată ochii cu ea. „Să nu-mi faci probleme!” se trezi că vorbește cu ea. „Am și așa suficiente pe cap!” Se asigură că avea tot ce-i trebuia și că litierele erau curate, după care, mulțumit, decise că poate pleca la el acasă.

În următoarele zile, vizitele deveniră o obișnuință, parte din rutina lui zilnică. Nu mai ținea minte care era numele pisicii, de fapt nici nu-l reținuse vreodată, dar dacă trebuia s-o strige, deși adesea nu trebuia, pisica fiind la vedere, o striga pâs-pâs-pâs și era suficient. Mai nou, n-o mai găsea stând pe pat, ci pe pervazul geamului, care dădea în spatele blocului unde erau câțiva copaci în care se adunau tot felul de păsări, vrăbii, porumbei, pițigoi, iar pisica le urmărea cu interes fiecare mișcare. Uneori se trezea că se uită și el la păsări, și urmărindu-le cădea ca într-un fel de visare, pentru că pierdea noțiunea timpului și când își revenea constata că se făcuse târziu și trebuia să se întoarcă acasă.

Fără să-și dea seama, începu să petreacă din ce în ce mai mult timp în apartamentul Mariei, pentru ca la sfârșitul primei săptămâni de când ea plecase lăsându-i în grijă micul locatar, în duminica în care, după spusele ei, ar fi trebuit să se-ntoarcă, să ia hotărârea să-și petreacă toată ziua acolo. Îi trecuse prin minte că era mai nimerit (și mai simplu) ca, la întoarcere, ea să-l găsească acolo, să schimbe câteva impresii despre călătorie și s-o asigure că totul fusese în ordine, decât să intre într-un apartament gol în care și pisica ar fi putut fi la momentul acela ascunsă, să trebuiască s-o caute eventual, și abia după aceea să treacă pe la el, să-i mulțumească și să-l asigure încă o dată de gratitudinea ei. În plus, constatase că scria mai bine când era și pisica acolo, care se obișnuise cu prezența lui încât acum nu se mai ascundea deloc, poate că și el, la rându-i, simțise nevoia unui suflet care să-i țină companie, poate chiar pisica era cea care-l inspira, nu avea cum să ignore cele câteva zeci de pagini care se adunaseră pe ecranul laptopului și pe care aproape nu-și amintea să le fi scris, ca și cum s-ar fi scris singure, în timp ce el se uitase la păsări, dar și la pozele pe care le găsise cotrobăind prin sertare.

În ziua aceea, însă, Maria nu se întoarse, așa cum sperase, și pentru că nu-i știa numărul de mobil, niciunul din ei n-având inspirația să i-l ceară celuilalt înainte de plecare, nu putea decât să spere că venirea femeii se va produce în ziua următoare, și când nu se produse nici atunci, în ziua următoare, și tot așa mai departe. Asta-l făcu să ia hotărârea să rămână acolo până la întoarcerea ei definitivă și cum, pe măsură ce zilele treceau, această întoarcere devenea iminentă, putând avea loc teoretic în orice moment, la sfârșitul celei de-a doua săptămâni fără Maria, Sebastian luă hotărârea să nu se mai întoarcă nici noaptea acasă. Petrecu astfel o săptămână întreagă dormind în apartamentul ei, nu pe canapea, unde ar fi fost mai indicat, ci chiar în patul mare din dormitor, ca un intrus, ca un Goldilocks masculin, în timp ce, alarmată, soția lui îi tot trimitea mesaje pe telefon, „unde ești?”, „de ce nu răspunzi?”, „sper doar că ești bine”, asta pentru că la cele câteva zeci de apeluri primite nu se simțise în stare să răspundă.

Dormea când Maria băgă cheia în ușă (era târziu, trecut de două noaptea), și deși venirea ei îl surprinsese pe tărâmul celălalt, sau, cum îi plăcea lui să spună, în lumea interioară a pisicii, visând în acel perpetuu semiobscur că se afla într-un pat asemănător celui în care-și visa visul și lângă el se găsea femeia goală din fotografii, care-l privea cu ochii ei verzi, migdalați, și torcea, un tors erotic, plin de plăcere și abandon, în momentul în care ea se vârî în pat, lângă el, și începu să-l atingă, șoptindu-i ceva de neînțeles în ureche, conștientiză că ceva diferit se-ntâmplă cu el, ceva poate chiar mai de neînchipuit față de ce se petrecea în lumea nebuloasă din somn (pentru că se petrecea în realitate), dar că, la fel ca în vis, lucrurile nu trebuiau nici înțelese și nici perturbate, așa că i se dărui cu pasiune până ce patosul fu epuizat, iar el adormi la loc, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

A doua zi se trezi târziu, înspre prânz, și primul lucru pe care-l văzu fu pisica care stătea în pat lângă el. O mângâie pe cap, apoi sub bărbie, apoi pe obraji, unul câte unul. Era moale, caldă și mătăsoasă. Vocea Mariei se auzea vorbind în spaniolă din camera alăturată. Se ridică din pat, constată că era dezbrăcat, își căută hainele, le găsi pe un scaun alăturat, se îmbrăcă și porni spre locul de unde se auzea vocea. O găsi în living, stând cu mobilul la ureche, ascultând ce-i spunea persoana cu care vorbea. Când și ea îl văzu, îi zâmbi, făcându-i un semn că nu mai durează mult, așa că se așeză pe canapea și o privi. Oare asta era femeia de care se îndrăgostea? Oare era posibil să se mai îndrăgostească? O auzi spunând ceva, ceva ce părea a fi o încheiere, apoi închise telefonul și veni înspre el.

— Sebastian!

— Maria?

— Bine te-am găsit, îi spuse ea în spaniolă, și-i zâmbi. Cumva faptul că dormeai la mine în pat când am intrat pe ușă nu m-a luat prin surprindere.

— Îmi cer scuze. N-ar fi trebuit să fiu aici, sunt conștient de asta. Dar am circumstanțe atenuante. E o poveste lungă. Și în cea mai mare parte a ei are de-a face cu pisica. Dacă vrei să mă asculți, sunt mai mult decât dispus să ți-o spun.

— Sigur, abia aștept să mi-o spui la o cafea.

Se uită din nou la ea și deși n-apucase să memoreze prea bine figura Mariei, femeia aceasta totuși nu părea să fie ea. Semăna, da, fără îndoială, dar aducea și cu femeia din fotografii! Asta dacă nu cumva Maria era femeia din fotografii, dar poate altfel machiată, poate mai tânără. Era destul de bulversat.

— Ok. Dar înainte de asta, cred că ar trebui să vorbim puțin și despre ce s-a întâmplat ast-noapte.

— Despre ce s-a întâmplat ast-noapte? Dar ce s-a întâmplat ast-noapte?

— Păi…

— Eu am venit acum, dimineața, nici nu cred că sunt două ore de când am intrat în casă. Deci despre ce-i vorba?

Sebastian se îmbujoră. Deci totul fusese un vis. Bineînțeles că totul fusese un vis! Doar nu era ca și cum Maria, asta presupunând că era ea, proaspăt venită de pe drum, după o călătorie destul de lungă cu avionul, obosită, flămândă poate, odată ajunsă în apartament să se fi băgat în pat și, realizând că e și el acolo, să se repeadă să facă dragoste cu el. Numai în mintea lui lucrurile ar fi putut sta așa. I se făcuse rușine acum. Dar nu mai putea da înapoi. Și era prea obosit ca să ticluiască o minciună.

Ideea e că pe ea o visam ast-noapte, visam că făceam dragoste cu ea și apoi, dintr-odată senzațiile au devenit mult mai reale și atunci am avut impresia că nu mai eram în vis și că făceam dragoste cu tine…

— Am avut un vis… ciudat. Un fel de vis în vis, dacă pot spune așa. Am visat că ai venit acasă și te-ai băgat în pat lângă mine, și am început să facem dragoste, doar că înainte de asta, eu cumva visam deja că făceam dragoste cu…

— Cu cine?

— Înainte de asta cred că trebuie să-ți spun altceva. Cât timp ai fost plecată, am dat peste niște fotografii. Am dat, mă rog, nu-i cea mai potrivită exprimare. Căutam pisica care se făcuse nevăzută și, negăsind-o, am intrat în panică… în fine… ideea e că am început să deschid sertarele din dormitor unul după altul, fără nicio logică, pentru că știam că pisica n-avea ce să caute acolo, și totuși nu mă puteam controla. Și, la un moment dat, am găsit un plic gros, doldora cu fotografii. Bănuiesc că știi la ce mă refer. Și-am început să mă uit la ele și aproape c-am uitat de pisică tot uitându-mă, recunosc. Femeia de-acolo era, cum să zic, mai mult decât frumoasă, era tulburătoare, fascinantă. Cred că aproape am făcut o obsesie pentru ea. Ideea e că pe ea o visam ast-noapte, visam că făceam dragoste cu ea și apoi, dintr-odată senzațiile au devenit mult mai reale și atunci am avut impresia că nu mai eram în vis și că făceam dragoste cu tine…

— Numele ei e Juana, spuse femeia zâmbind. E soră-mea geamănă. Fața i se întunecă pentru o clipă, vru să mai spună ceva, ezită.

— Tu i-ai făcut pozele?

— Nu, eu doar sunt păstrătoarea lor.

— Sunt frumoase, oricum. Și semănați, deși bănuiesc că nu trebuie să-ți spun eu asta.

— Într-adevăr.

Știa că trebuie să schimbe subiectul, era evident că, dintr-un motiv anume, Maria nu părea dispusă să vrea să continue conversația, deși lui i-ar fi plăcut să afle mai multe despre Juana.

— Și unde ai fost plecată? În ce oraș? În Spania, mă refer. Am uitat să te-ntreb la plecare.

— În Pamplona. Dar cred că ți-am spus…

— În Pamplona?

— Întocmai.

— Acolo, la tauri?

— Da. Știu că suntem faimoși pentru asta, dar noi nu prea ne gândim la ei.

— Și cum e în Pamplona?

— Cum e în Pamplona? Păi, nu știu ce să-ți spun. E un oraș mic, pitoresc, îngrijit. Și liniștit, dacă nu pui la socoteală San Ferminul, când toată lumea o ia razna. Vrei să-ți arăt niște poze? Dacă tot suntem la capitolul ăsta? Zâmbi.

Nu pot fi la fel de frumoase, fu tentat să spună, dar se opri la timp.

— Sigur, cum să nu!

Cu telefonul deja în mână, Maria nu făcu decât să apese pe niște iconițe și pozele cu Pamplona se revărsară în toată splendoarea lor pe ecran. Străduțe înguste, clădiri înghesuite, colorate, dar și scuaruri cu câte o fântână șic în mijloc, grădini, o biserică.

— Iar asta este strada pe care locuiesc, casa, cartierul se numește…

— Am fost aici! o întrerupse Sebastian.

— Poftim?

— Am mai văzut imaginile astea!

— Unde? Pe internet?

— Nu, într-un vis.

— Tot într-un vis?

— Da. Am avut niște vise stranii de când m-am mutat aici și am impresia…

— …că totul se întâmpla în Pamplona?

— Da, numai că în visele mele Pamplona e mereu în penumbră. E un fel de Pamplonă în alb-negru…

— Ca-ntr-un film vechi…

— Da, exact. Cred că mă plimbam printr-un parc. Erau multe statui, monumente… Și grădini, grădini atent manichiurate.

În visul lui, femeia din poze era una dintre statui, o statuie despuiată de haine, dar asta era un detaliu pe care n-avea rost să i-l dezvăluie Mariei. Îi făcuse și-așa destule dezvăluiri.

— Grădinile Taconera, poate…

— Nu știu. Cert e c-am mai văzut imaginile astea. Sau oricum, ceva foarte asemănător. E ca și cum te-aș fi însoțit în excursia asta. Ca un spirit… Dar ce-i mai ciudat e că am impresia că toate visele astea mi-au fost date de pisică. Ca și cum ea le-ar fi făurit torcând.

De fapt, nu era deloc ciudat. Sigur, dintr-o anume perspectivă ar fi putut fi, dar așa totul ar fi putut fi catalogat drept ciudat. Faptul că se mutase în garsonieră, apariția și rugămintea ei de a sta cu pisica, mutarea lui în apartamentul Mariei, noaptea de dragoste care păruse atât de reală. Și totuși, nimic din tot ce i se întâmplase nu-i mai părea ciudat. Era pur și simplu noua lui existență.

— Hai mai bine să-ți povestesc cum a fost cu pisica. Din ziua aia când am crezut c-a fugit cred c-am devenit foarte buni prieteni. Acum suntem nedespărțiți…

În noaptea aceea, visul îl învălui din nou în mantia lui de mătase. Se uita la oraș de undeva de sus, de pe o culme, și lângă el erau ambele femei, Maria și Juana, îmbrăcate la fel, în niște rochii negre lungi și mulate pe corp, cu chipurile lor din realitate, dar având ochi verzi, de pisică, iar una din ele, Maria sau Juana, pentru că nu le putea deosebi, tocmai îl provocase să facă exact asta. „Dar n-am cum să-mi dau seama, amândouă semănați atât de bine”, se scuza el, „până și ochii vă sunt identici”. Ele râdeau amuzate, dar apoi una din ele îi spunea pe un ton foarte serios, „dacă nu ne poți deosebi, cum crezi c-ai să ne poți păstra?”

În luna care a urmat, a doua lună și ultima pe care o plătise pentru a avea garsoniera lui în care să scrie, Sebastian nu s-a mai dus acasă, și nici în garsonieră nu s-a mai întors. Locuia acum cu Maria și cu Matilde, ca și cum ar fi fost un cuplu vechi și pisica surogatul lor de copil. Diminețile și le petrecea scriind, adesea în compania pisicii, iar serile, când Maria se întorcea de unde pleca ea dimineața (nu știa și nici nu era curios să afle cu ce se ocupa), în compania amândurora. Femeia se arătase surprinsă de îndeletnicirea lui, dar surprinsă într-un mod plăcut, numindu-l odată, „mi Hemingway”. „Tu eres mi Hemingway”, îi spusese, „y yo soy tu Pamplona”. Dacă i-ar fi spus asta soția, s-ar fi înfuriat pe ea, considerând-o o trivialitate sau oricum ceva ce suna foarte anapoda, dar în gura Mariei (cu accentul ei autentic), cuvintele aveau sens, greutate. Se simțea din nou ca la douăzeci de ani, când încă nu începuse să scrie, dar când viața i se părea plină de posibilități și promisiuni care de care mai încântătoare. Uneori se întreba, deși nu zăbovea prea mult asupra gândului, cum se întâmplase totuși ca ei să ajungă amanți, să fi fost acel vis responsabil pentru asta? Totul părea să se fi petrecut prea repede, neverosimil de repede, ca și cum cineva ar fi făcut o vrajă, căci fără vreun act de magie la mijloc relația dintre ei nu s-ar fi putut închega într-un mod atât de firesc, atât de ușor, chiar dacă acum considera că era cel mai natural mod cu putință de a-și trăi viața. Nopțile continua să viseze mult, abundent și alb-negru, același vis, de fapt, care părea că se amplifică de la o noapte la alta, dezvăluindu-i puțin câte puțin, dar din ce în ce mai mult totuși, din orașul în care nu pusese în viața lui piciorul, dar pe care părea să-l cunoască în atât de multe detalii.

Într-una din nopți visă că era la o petrecere. Nu erau mulți oameni, și nici nu se dansa, chiar dacă de undeva se auzea muzică. Era una din petrecerile acelea în care invitații mai mult beau și vorbesc decât mănâncă sau dansează, și asta vedea și el, cupluri sau grupuri care stăteau în picioare, apropiați unii de ceilalți, conversând în surdină, ca și cum și-ar fi spus cine știe ce secrete. El nu vorbea cu nimeni, dar îi observa pe toți, se plimba printre invitați, interacționând mai degrabă de la distanță cu ei, un zâmbet aici, o mișcare scurtă din cap mai încolo, simțindu-se în tot acest timp în largul lui, ca acasă. Poate, îi trecu prin minte la un moment dat, poate că el era gazda și locul ăsta chiar era casa lui. Gândul că se afla în Pamplona, căci unde altundeva putea să fie, și deja dădea o petrecere la el acasă unde veneau atâția oameni, îl umplea de mândrie, un sentiment cum nu mai experimentase de mult și pe care-l conștientiza ca fiind neobișnuit chiar și acolo în vis.

Îngrijorată când văzu că nu-i mai răspunde la mesaje, soția trecuse de mai multe ori pe la garsonieră, negăsindu-l însă niciodată acolo (și fiind absolut convinsă că el nu voia să-i deschidă), punându-i, disperată, pe alții să-l sune, prietenii lui vechi, câți mai avea. Lor le răspunsese, dar numai la primul apel, spunându-le întotdeauna cam același lucru, că scria, că nu voia să fie deranjat, că totul mergea bine, dar că nu le putea dezvălui locația în care se află deoarece dacă ar fi dezvăluit-o – „numiți-o superstiție, încăpățânare sau cum vreți voi” –, n-ar mai fi putut scrie, n-ar mai fi avut inspirație. Puțini îl credeau, era sigur de asta, dar, neavând încotro, îl lăsau în pace, în speranța că într-o zi va ieși din transă, sau ce era ea, va depăși această criză a vârstei mijlocii și se va întoarce la soție.

Apoi veni și ziua în care termină de scris cartea, motivul principal pentru care plecase de-acasă. În mod bizar, pe măsură ce-o scrisese, simțise tot mai puțin nevoia s-o publice, iar acum, când era, în sfârșit, gata, știa, era absolut convins, că n-o va publica niciodată. Era, de asemenea, convins că era cea mai bună carte a lui. Tot în ziua aceea, dar mai pe seară, Maria îl informă cu jumătate de gură, de parcă ar fi fost o fetiță care a luat o notă proastă la școală, că trebuia să plece din nou, doar că de data asta pentru totdeauna. „Cum pentru totdeauna? Ce vrei să spui? E imposibil, nu, refuz să ascult așa ceva.” „Nu, ascultă, te rog! Nu mai pot să stau aici. Trebuie să mă întorc la mine acasă!”„Acasă? Dar credeam că acum asta e casa ta! Casa noastră. Nu mi-ai spus niciodată că va veni o zi când va trebui să te întorci pentru totdeauna.” „Sebastian, trebuie să-ți mărturisesc ceva. Eu nu sunt Maria. Cred că ai bănuit și tu asta. Cred că ai bănuit de la bun început. Ce nu știi însă e că Maria e bolnavă. De-aia a și plecat. Și nu se va mai face bine niciodată. M-a rugat să mă întorc eu în locul ei, nimeni nu reușește să ne deosebească prea bine oricum, ca să-i lichidez afacerea, să pun ordine în lucruri. Doar că acum trebuie să plec, vreau să-i fiu alături, pentru că, sincer, nu mai are mult de trăit. Înțelegi?” „Vreau să vin și eu cu tine”, îi spuse el. „Unde? În Pamplona?” „Da, de ce nu? Vreau să trăiesc cu voi acolo, vreau să am grijă de Maria împreună cu tine, și după ce ea nu va mai fi, vreau să ne căsătorim.” Juana zâmbi trist. „Sebastian, nu știi ce vorbești. N-ai cum să vii, e un moment foarte delicat acum pentru familia noastră. Plus că tu ești căsătorit, și chiar dacă n-ai fi, eu nu mi-am propus să mă mărit cu tine. Nu, rămâi aici. Ai grijă de pisică. E rugămintea Mariei, cumva a știut că te vei atașa de ea.” „Și atunci? Ce-a fost asta?” „Un vis, să-i spunem. Un vis frumos, dar care e pe cale să se sfârșească.” „Dar în vis eram toți trei împreună”, vru să-i spună, dar dintr-odată i se păru irelevant.

În seara aceea, se retrase la el în garsonieră pentru prima dată de când se mutase în apartamentul Mariei. Luase o decizie majoră și voia să aibă parte de puțină liniște înainte de-a o pune în aplicare. Se gândi să-și sune soția, dar își dădu seama că n-ar fi știut exact ce să-i spună și nici cum să-i spună. Așa că îi scrise o scrisoare, o scrisoare în care îi explica tot, atât cât putuse el să înțeleagă acest tot.

„În ultima vreme mi-am trăit viața mai mult în întuneric, lăsând doar flăcăruia unei lumânări mici să lumineze în jur. Și totuși, în întunecimea asta aproape deplină mi-am văzut clar viitorul. Mai ții minte când am izbucnit în plâns în ziua aceea? Când am spus că eu pur și simplu nu mai pot să-mi duc zilele așa? Eram la Berlin, venisem cu tine, îmi plăcea enorm, dar eram atât de singur. Și am greșit atunci c-am plecat, ar fi trebuit să am mai multă răbdare, orașul îmi șoptise tot ce-aveam nevoie să știu, dar eu n-am vrut să-l ascult. Ei bine, am învățat din greșeli. De curând, am cunoscut o femeie, o străină venită aici tocmai din Spania, și cred că m-am îndrăgostit. Și pentru că trebuie să se-ntoarcă în țară acum, sunt hotărât să plec și eu cu ea. Exact ca atunci, situația e aproape trasă la indigo, numai că de data asta nu mă voi mai întoarce. Sper să nu te superi pe mine. Locul meu nu mai e de mult, n-a fost, de fapt, niciodată, aici.”

Apoi, la miezul nopții, plecă. Pisica, ca și cum ar fi vrut să nu-i stea în cale, se făcuse nevăzută.

În laptopul pe care-l lăsase deschis pe masă, „soția”, care oricum nu mai trăia de mult împreună cu el, nu mai trăia nici măcar în aceeași țară, darămite în același oraș, dar fusese nevoită să se întoarcă ca urmare a „deciziei” lui inopinate, găsi manuscrisul unui roman („a nu se publica niciodată” scria pe ultima pagină, imediat sub „Sfârșit”) și mai multe site-uri rămase deschise despre viața în Pamplona și un fotomodel spaniol pe nume Juana Maria Alvaro.

— „O, Maria, ne-am fi putut simți atât de bine împreună”, citi ea ultimele rânduri din carte.

— „Da, a zis ea. Nu-i așa că-i drăguț să crezi asta?”