/

Happy birthday

352 vizualizări
Citiți în 27 de minute

1.

Ociuc a împlinit azi zece ani. Are aceeași zi de naștere cu mama. În sfârșit, a ajuns-o din urmă: acum sunt amândoi la fel de bătrâni. 

În punga de cadou am pus, copiată de mână, o rugăciune din Pateric, o poză alb-negru înrămată (mama pe când era foarte tânără, aproape fericită), un os de plastic cumpărat în ultima clipă de la Pepco-ul din Rodna. De la marginea liniei ferate am cules un buchet de flori de câmp.

A fost o zi călduroasă. Când am ajuns acasă, bișonul stătea, ca de obicei, lungit lângă mama, pe pat. Amândoi cu ochii deschiși, amândoi cu respirațiile șuierătoare, cu privirea aruncată la întâmplare, în gol. N-au făcut nicio mișcare – nici când am intrat în cameră și i-am salutat, nici când i-am mângâiat, rând pe rând, pe cap.

Am pus florile-n vază, am lăsat punga cu cadouri pe masa din bucătărie. Mi-am desfăcut o bere și m-am apucat să pregătesc un tort din felii groase de parizer. Am prăjit pâinea, am deschis fereastra să se aerisească. 

Happy birthday, Ociuc. Happy birthday, dear mama.

Mi-am strecurat de două ori capul în camera întunecoasă: câinele a dat din coadă, mama a oftat.

Am ridicat-o cu grijă și am luat-o de braț. I-am aranjat năframa, am așteptat să-și recapete suflul după efort. Am făcut mai bine de cinci minute până la bucătărie. Mama a rămas în picioare – nu s-a așezat pe colțarul de lângă geam până când nu i-am adus câinele și l-am pus lângă ea. A trebuit s-o apăs pe umeri ca să se așeze. A trebuit să împing puțin câinele ca să aibă loc.

La mulți ani, mama! La mulți ani, Ociuc!

Am tăiat trei bucăți de parizer și le-am așezat frumos pe farfurii, lângă feliile de pâine prăjită. Trebuie să mănânci ceva, mama. Lui Ociuc i-am deschis gura cu forța și i-am strecurat câteva bucățele printre dinții strâmbi. Când l-a auzit plescăind, mama s-a aplecat și a mușcat din pâine.

Cine să trăiască, cine să trăiascăăăăă, la muuuulți ani!

Am sărutat-o pe frunte. I-am arătat florile, apoi i-am prins fața în palme: La mulți ani, mamă! Mi-am lipit fruntea de fruntea ei și am rămas așa câteva secunde. Când m-am desprins, i-am văzut privirea inexpresivă ieșindu-i din ochi, căzând imediat în gol, la nici 2 cm de pleoape. Ociuc s-a lins pe bot, apoi și-a așezat botul pe genunchii mamei. L-am luat sub braț, am ridicat-o pe mama și am început să ne mișcăm toți trei, lent, spre camera lor, cu câte o scurtă oprire la fiecare al doilea pas. I-am ajutat să se întindă pe pat, apoi am ieșit din casă și m-am așezat pe trepte.

Mesajul de la Maria a intrat imediat ce mi-am aprins țigara: ascult folk, sunt deprimată și mă gândesc la fragilitate. Mi-am ridicat capul: de-a lungul uliței pustii, aerul pocnise ca un parbriz și stătea gata-gata să cadă.

2.

Nu mi-au plăcut niciodată animalele.

Cu atât mai puțin animalele de companie.

Nu mai vorbesc despre câini. De când mă știu mi-a fost frică de câini. I-am urât mereu, din toată inima.

            3.

Cu mult timp înainte să apară primele semne ale bolii (eram doar un copil, iar ea era încă tânără și plină de viață), mama râdea întruna de frica asta a mea. Domnișorucule, mă ironiza. Vai, domnișorucule, vezi să nu-ți pape cățeii puța. Uită-te la el cum tresare, zicea ori de câte ori treceam cu căruțul plin de haine spre râu și auzeam câinii lătrând în spatele gardurilor – parcă ai fi din cur de ministru, domnișorucule. Ham-ham, lătra brusc, pe drumul de întoarcere, ciupindu-mă de braț sau de coapse, râzând mai apoi în hohote.

Cel mai frică îmi era seara, când mama mă trimitea pe ulița Gării, după lapte. Portița pocăiților și poarta de fier a preotului erau mereu deschise iar câinii lor – mereu dezlegați.

Cel mai frică îmi era seara, când mama mă trimitea pe ulița Gării, după lapte. Portița pocăiților și poarta de fier a preotului erau mereu deschise iar câinii lor – mereu dezlegați. Nu-ți fac nimic, domnișorucule – o auzisem pe mama de sute de ori zicând asta. Oricât mă rugam (fac orice altceva, orice!, numai nu mă trimite acolo!), nu ceda niciodată. N-aveam de ales.

4.

Normal c-am avut mereu câini. Îi țineam legați în lanț, în fundul grădinii. Lăbuș, Rita, Azor, Rex. Corcituri. Potăi slabe și urâte pe care le păstram doar de gura lumii – nu ne-om face de minune-n sat, să n-avem câine-n ocol. Ursu, Lady, Pușa – câini de toate mărimile și culorile, cărora mama uita zile în șir să le dea de mâncare și care lătrau ca descreierații la vrăbii și la porumbei. Boby, Lucky, Leo – tata le încurca mereu numele. Mama nu le zicea nicicum. Pentru mine era mult mai simplu: Ociuc. Ociuc, așa le-am spus mereu, tuturor.

Rând pe rând au murit călcați de tren. Niște proști. Se desprindeau din lanț și hălăduiau toată noaptea, iar dimineața îi găseam lângă tunel, turtiți de personalul de Rodna ca niște muște uriașe, cu mațele ieșite prin blană, cu sângele uscat colorând la întâmplare iarba prăfuită de la marginea liniei ferate.

După ce-i puneam cu lopata în roabă și-i aruncam în râu, în ziua imediat următoare, când se întorcea de la mină, tata aducea un alt câine. Pușa, Corbu, Lăbuș. Ne spunea numele, îl lega în lanț și din clipa aceea câinele nu-l mai interesa absolut deloc. Domnișorucule, dă-i ceva de mâncare, zicea mama. Luam un colț de pâine sau o felie groasă de parizer și mergeam în grădină. Ociuuuuc, fluieram, Ociuuuuuc! și când câinele se apropia de mâncarea din vas – zbaaaang, îi trăgeam câteva șuturi, să-mi știe de frică.

5.

În dimineața-n care vestea legată de cei cinci mineri prinși de explozie în subteran s-a răspândit prin sat, am știut imediat că tata era printre ei. Cu o noapte în urmă, Ociuc urlase întruna, exact ca un lup. O tânguire nesfârșită care n-a încetat nici când am ieșit în târnaț și am strigat la el, nici când am aruncat cu lemne spre cușcă, nici când, în zori, a trecut trenul de Rodna. Ca de obicei, mama dormea tun. Ca de obicei, am ieșit și am deschis găinile, i-am tras un șpiț lui Ociuc, m-am pitit în spatele gardului și am fumat pe ascuns o țigară.

6.

Primele semne ale bolii au apărut după moartea tatei.

Veneam de la școală și o găseam tot mai des pe mama așezată pe un scăunel, în fața porții. Stătea și se uita lung de-a lungul drumului. Ea, care era super energică și găsea mereu câte ceva de făcut prin casă, nu mai mișca din fața porții. Nu gătea, nu făcea curățenie, nu-și schimba hainele. Trebuia s-o iau de braț și s-o duc în casă, trebuia s-o forțez să mănânce. Ajunsesem să o schimb ca pe un copil. S-o spăl. Să lipsesc de la școală ca să stau cu ea. Mă urma peste tot – dacă mergeam să închid găinile sau să-i arunc o felie de parizer lui Ociuc sau să întind rufele pe sârma din curte, mă urma în tăcere, la un pas în urma mea, tăcută ca o umbră.

Într-o zi n-am mai găsit-o pe scăunel. Am intrat în casă și am văzut-o stând în fund pe marginea patului, uitându-se la televizor, la un concert simfonic. Mama, care nu ascultase-n viața ei decât muzica populară de la Radio Someș, stătea acum nemișcată și asculta muzică clasică. Cu sonorul dat la maxim. Am luat telecomanda și am dat volumul mai încet – ce faci, mamă, cum de te uiți la așa ceva? Săracii, a zis (vocea ei slabă rostea tot mai lent cuvintele, ducând rar până la capăt propozițiile). Trebuie să se uite cineva și la ei. Am râs – i se făcuse milă, convinsă fiind că oamenii ăia cântă în zadar, fără ca cineva să-i urmărească – cine să asculte așa ceva? Am râs – era excelent că i se făcuse milă, putea fi primul semn că-și revine pentru că era primul sentiment pe care-l exprima în ultima jumătate de an, de când se prăpădise tata. Trebuie să se uite cineva și la ei. Au fost ultimele cuvinte pe care le-a rostit.

7.

Când l-am găsit pe Ociuc călcat de tren, mama m-a urmat în spatele roabei până la râu. Domnișorucule, am zis, vezi să nu-ți mănânce câinele puța. Ham-ham, am lătrat la întoarcere, ciupind-o de brat. Nici măcar n-a zâmbit.

8.

Mi-am dat seama că nu mai era acolo. Nu mai era decât un corp pe care, la sfaturile medicului, am început să-l plimb tot mai des de-a lungul și de-a latul grădinii. Vorbeam. Îi vorbeam întruna, povestindu-i despre Maria, promițându-i că o s-o aduc acasă, s-o cunoască, despre cât de bine o să-i facă pastilele pe care e musai să le înghită, despre cum am terminat școala și am luat bacalaureatul, despre cum inginerul de la Rodna, prietenul tatei, mi-a promis că de la toamnă o să mă angajeze la mină, despre bișonul pe care i l-am adus cadou tocmai de ziua ei (pune mâna să vezi ce blană pufoasă are), un pui de câine pe care n-o să-l mai legăm în lanț și n-o să-l mai batem și care va sta cu tine cât o să fiu eu plecat la muncă și care, sunt convins de asta, mama, o să vezi că am dreptate, te va ajuta să-ți revii.

Ociuc, mama, îl cheamă Ociuc – uite, ține-l puțin în brațe, așa, vezi ce drăguț e?  

9.

Maria mi-a fost colegă de bancă în toți anii de liceu. Nu înțeleg de ce-și bat joc oamenii de animale, zicea. Pisici, hamsteri, porcușori de guineea. Câini. Studenți, pițipoance, antreprenori, bătrâne damblagite, universitari. Toți mi se par nebuni de legat. Mai ales ăștia de la oraș. Zici c-au înnebunit cu toții deodată. Uită-te și tu: cheltuie enorm de mult timp și energie și bani pe hăinuțe și pe păpică și pe distracție pentru animalele lor de rahat – ba chiar își duc mâțele la psiholog și-și lasă câinii în hoteluri de lux și cumpără jucărioare non-invazive pentru tarantule, puii mei! În plus, nu te mai poți plimba liniștit printr-un parc – tot la câțiva pași dai de un nebun dintr-ăsta care-și plimbă, extrem de solemn, câinele. Și nu e doar atât. Dacă animalul se apropie, tu trebuie imediat să-i lauzi frumusețea, să fii fericit că-l poți mângâia, să te simți un ales atunci când vine împuțitul de câine și-și bagă botul in cafeaua ta cu lapte. Și toate astea sub privirea autoritară, superioară, a stăpânului. Vai de curu tău dacă nu dai onorul, dacă te ridici enervat și pleci – ești imediat taxat și pus la zid. Ce să-ți spun, fratele meu! O porcărie, asta e.

Am iubit-o din prima clipă.

10.

Știam că mama nu avea să-și mai revină. Doctorul îmi confirmase lucrul ăsta. Maria a încercat să mă convingă s-o duc la spital. Sau la azil. Azilurile din ziua de azi sunt curate și sigure, mi-a zis. Trebuie să vii la facultate, nu poți renunța așa, brusc, la viața ta.

Nici nu se punea problema. N-o puteam duce acolo. N-o să ne facem noi de minune-n sat, domnișorico, stai liniștită.

Mama mânca numai dacă mânca Ociuc, iar Ociuc mânca numai dacă-i dădea mama. Îl lua în brațe, se așeza la masă și mai întâi îi mesteca ea carnea și cartofii, apoi, cu două degete scotea pasta aceea din gură și i-o dădea câinelui ca unui bebeluș.

Mama nu reacționa. Făcea sute de ture prin cameră, cu Ociuc în brațe sau cu Ociuc alunecând ca o umbră albă în urma ei. Ieșeau împreună în curte și se plimbau amândoi prin grădină ore în șir, fără să scoată vreun sunet. Nu l-am auzit niciodată pe Ociuc lătrând. N-am mai auzit-o pe mama rostind niciun cuvânt.

Când venea Maria la noi, n-o băgau niciunul în seamă. Privirea mamei nu ajungea niciodată până la ea – cădea imediat ce ieșea din ochi și se oprea în blana albă a bișonului. Nu te înțeleg, zicea Maria. Nici n-avea cum.

Când ea a plecat la facultate, eu am început lucrul în mină. Dragostea noastră a crescut, s-a dezvoltat și a început să scadă aproape exclusiv în mesageria WhatsApp.

11.

Mă întorceam de la mină și culegeam câteva flori prăfuite de la marginea liniei ferate pe care le puneam în vaza din bucătărie. Deschideam larg ferestrele, să aerisesc. Îi schimbam mamei pampersul. Ștergeam cu mopul podelele, aspiram covorul plin de păr. Apoi găteam. Friptură cu piure, ciorbă de cartofi, chec. Mama mânca numai dacă mânca Ociuc, iar Ociuc mânca numai dacă-i dădea mama. Îl lua în brațe, se așeza la masă și mai întâi îi mesteca ea carnea și cartofii, apoi, cu două degete scotea pasta aceea din gură și i-o dădea câinelui ca unui bebeluș. După ce mâncau, se întindeau amândoi în pat, unul lângă altul, și dormeau. 

Din ziua-n care Ociuc a împlinit cinci ani, iar mama 68, n-au mai ieșit din casă.

Dimineața, înainte să plec la mină, porneam televizorul. Le lăsam micul dejun pe pat – o farfurie de tablă cu pâine prăjită, parizer și omletă. Cât eram eu la lucru, ei stăteau cuminți pe marginea patului și se uitau la televizor. Nu conta emisiunea, nu conta dacă e sau nu sonor. Își petreceau așa jumătate din zi, ca două muște tăcute, atrase de lumină.

După prânz – dormeau.

Seara aruncam florile din vază, deschideam fereastra și aeriseam. Apoi stăteam pe un scaun și mă uitam la ei cum se plimbă unul lângă altul, ore în șir, în jurul mesei din cameră. Cu trecerea timpului numărul de ture a scăzut, nu și durata plimbării. Lentoarea din mișcările mamei se transfera automat în mișcările lui Ociuc. Semănau tot mai bine – mai ales ochii, privirea pe care o aveau după ce își terminau plimbarea – modul acela atât de distant și străin cu care încercau să se sprijine de cel mai apropiat lucru – pătura sau cana cu apă sau un colț uscat de pâine, rămânând fixați pe obiectul acela, fără să-l recunoască, fără să-l poată folosi altfel decât ca un punct de sprijin până ce aveau să coboare pleoapele, să oprească lumina și să aducă odihna.

Mă simt ca o insectă în messengerul ăsta. O Mantis Religiosa blondă și sătulă care tocmai s-a aruncat în gol. Prinde-mă, dar fă-o cât mai târziu.

Citeam mesajele Mariei fără să-i mai răspund. Știu că ești acolo, scria. Nu știa nimic. Închideam telefonul și intram fără nicio plăcere în somn. 

12.

Happy birthday, mama. Mulți ani, Ociuc.

Peste un an n-o să mai aveți aceeași vârstă. Nici n-o să vă mai ridicați din pat. Niște umbre nemișcate, vizibile doar în dreptunghiul de lumină al televizorului. Ham-ham, o să latru eu. Domnișorucule, o să-ți mănânce câinele puța. Ham-ham, o să te ciupesc de braț, mama. Și n-o să-mi mai răspunzi. O să vă duc pe amândoi în roabă, la râu, mama și ham-ham-ham, o să mă arunc odată cu voi.

13.

Am aruncat țigara, m-am ridicat de pe trepte și m-am întors în casă. Am stins toate luminile. M-am întins pe pat.

S-a născut în 1975, în satul Gersa, județul Bistrița-Năsăud. A debutat editorial cu anul cîrtiței galbene, (Editura Timpul, Iaşi, 2003 - Premiul de debut al USR, Premiul Mihai Eminescu – Opera Prima). Au urmat volumele: ghinga (Editura Vinea, Bucureşti, 2005), Dicționarul Mara (ghidul tatălui, de la 0 la 2 ani) (Editura Cartier, Chişinău, 2009) și Insectarul Coman (Editura Charmides, 2017 - Premiul Cartea de poezie a anului 2017 – Gala tinerilor Scriitori, Premiul Radio România Cultural, Premiul Observator cultural). A mai publicat volumele de proză Irezistibil (Ed. Cartea Românească, 2010), Parohia (Ed. Cartea Românească, 2012), Căsnicie (Ed. Polirom, 2015) și aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată (Ed. Polirom, 2019).

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Box Office”

Zece zile

În a zecea zi, ploaia s-a oprit. Norii cenușii s-au răsfirat și soarele a văzut din

’95

Să vă zic… Nu trecusem pe la tata de mai bine de jumătate de an. Multe

Fiesta

Totul pornise de la o vorbă spusă de soție mai mult așa, într-o doară. „De ce