/

Ca să nu se aleagă praful de toate

(fragment de roman)

155 vizualizări
Citiți în 52 de minute

I. Gaterul

Spuneți-mi Samson. Așa îmi spune toată lumea, deși nu e numele meu. Lucrez la gater și aici mă simt bine. E aer curat și nu mă freacă nimeni la cap. Îmi văd de gândurile mele. Aș sta mereu la gater dacă aș putea. Îmi place mult mai mult decât la școală. Aici sunt doar cu tata și de cele mai multe ori el bea spirt și adoarme și rămân singur. Atunci e cel mai bine, chiar dacă trebuie să muncesc pentru doi. Suntem numai noi la gater, e gaterul nostru, din asta trăim. La școală trebuie să fiu atent ca să pot învăța și nu-mi iese. Nu pot sta într-un loc și nu înțeleg mare lucru. Ce-mi trebuie mie școală, când am gater? Problema e că, deși nimeni nu îndrăznește să-mi spună în față, știu că ceilalți mă cred prost. De asta nu-mi place la școală. Am fost mereu mai încet, dar nu sunt prost. Și pentru că știu că ei cred asta îmi vine să le rup capul. Și uneori chiar o fac.

Acum sunt exmatriculat temporar, a nu știu câta oară, l-am bătut pe proful de chimie, mi-a spus la oră, în fața tuturor, că sunt imbecil. Am intrat peste el la toaletă și i-am dat un capac. N-o să mă dea afară de tot. N-am eu norocul ăsta. Au nevoie de mine să le aduc medalii cu echipa de volei și la atletism. Și apoi știu că dacă mi-ar face rușinea asta i-aș vâna pe rând, pe toți, ca pe iepuri, le-aș da să ajungă să mănânce cu paiul. Nimeni nu mă face pe mine de râs.

Proful de sport mă tot bate la cap cu Facultatea de Educație Fizică, zice că am viitor mare. Când mă gândesc la viitor mi se pune așa, o ceață, pe ochi. Atunci vin la gater. Ridicând trunchiuri și bușteni, făcând cherestea totul e bine. Simt o căldură care trece dinspre piele și mușchi înspre interior. Nu știu cum să explic. Niciodată nu am fost prea bun la asta, cu vorbele, dar mă calmează. Asta e ce știu cel mai bine să fac, să tai, să car, să trag, să ridic, să iau coaja de pe copac și să fac la circular cherestea. Cea mai curată cherestea din oraș. Apoi o încarc în căruță și le-o vând la austrieci. Pe ei nu îi interesează de unde e lemnul. Nici eu nu știu exact al cui e lemnul, pădurile astea sunt toate ale noastre, ale tuturor. Din asta trăim.

Când se trezește tata din spirt e pus pe harță. Îl înțeleg, și eu sunt pus pe scandal de multe ori și nici nu beau spirt. Uneori ia un leț și mă altoiește cu el ca să îi treacă năduful. La început îl alerg un pic, mă prefac că mă tem și fug de el, îi face bine, scoate alcoolul. Când îl văd că obosește mă dau prins și îl las să dea. Cât vrea el. Până îi trece. Știu și eu și știe și el că nu simt nimic. Pe la 9 ani, tot aici, la gater, finisam o bucată de cherestea și nu știu cum nu am fost atent și mi-a intrat lama circularului în antebraț. S-a dus până la os, puteam să-mi pierd mâna. Dar n-am simțit nimic, m-am prins doar când m-a împroșcat tot sângele ăla în față. La spital, când m-a dus tata să mă coasă doctorul m-a întrebat cum de n-am simțit nimic. N-am știut ce să-i zic. Nu știam ce-i durerea. Mi-a făcut niște teste, era curios, și cică aveam cip, așa mi-a zis că am cip, apoi mi-a explicat că înseamnă insensibilitate congenitală la durere. Așa se explica de ce când eram mic și ieșeam la joacă nu știam niciodată când m-am lovit. Mai dădeam cu genunchii de-o piatră, mai agățam un cui, îmi mai zdreleam pielea de ceva tablă. Îmi spuneau alții: „vezi că-ți curge sânge”. „Unde?”

A râs tata o lună de mine că am cip-cirip la cap. Dar eu chiar nu știu ce-i durerea. Nu e ca și cum nu aș simți nimic, simt loviturile, înțepăturile, tăieturile, frigul, șocurile electrice, doar că organismul meu, cum zicea doctorul, nu percepe semnalele astea ca pe ceva negativ sau neplăcut, sunt ca o atingere oarecare. Am băgat o dată un cui în priză și m-am pomenit tremurând. Am început să râd. Nu era nimic neplăcut, doar că nu puteam opri zgâlțâitul și nici să mă desprind. Eram lipit de cui și de priză ca de un magnet. A intrat tata și m-a împins cu cizma să mă desprind. Și-a făcut cruce. Eu râdeam în continuare. Mi se pare foarte amuzant când văd oamenii plângând sau chircindu-se de durere. Pe unii, la școală, îi lovesc doar de asta, să văd cum reacționează, poate așa învăț ceva despre durere. Dar e și amuzant. Mă ia dintr-odată râsul când văd cum le pușcă la unii lacrimile când le scap câte una. Fără răutate. N-am răutate. Doar că nu pricep. Și de asta zic, cu tata, îl las să dea cât poate și vrea. Pe mine nu mă doare. Numai că, na, vânătăile, nasul și buzele sparte, coastele rupte, alea rămân și se văd, chiar dacă nu le simt, așa că uneori, când simt că urmele ar fi prea vizibile, îl mai opresc.

Sunt și zile bune cu tata la gater. Uneori, dacă nu e abțiguit de dimineață, când vine și el aduce ceva de mâncare și stăm și mâncăm împreună. Câteodată îi numai pâine cu margarină și parizer, bună și aia, dar uneori vine cu cartofi și pulpe de pui pe care le facem repede pe disc în fața gaterului. Niciodată n-am răbdare să se prăjească pulpele, de cele mai multe ori le mănânc aproape crude. Alea îs cele mai bune. Odată o adus macrou congelat, că nu o găsit pulpe. Ăla nu mi-o plăcut.

Cel mai mult îmi place cașcavalul. Dar cașcavalul e scump. Prima dată am mâncat în clasa a opta. Tocmai începusem micul meu biznis cu taxa de protecție în școala generală. Și cu primii bani strânși de la fraieri asta am făcut, am mers direct la alimentară și am cumpărat o roată mare de cașcaval. Se topea în gură. Lui tata nu i-am dat. Am mâncat-o pe ascuns. Feliuțe mici, să țină cât mai mult. O țineam sub pernă și tăiam noaptea cu un cuțitaș feliuțe pe care le mâncam pe întuneric. Nu că trebuia să fac așa mare efort să mă ascund, tata era oricum muci, dar era secretul meu și îmi plăcea sentimentul.

Acum am bani să îmi cumpăr cașcaval când vreau eu, de când am ajuns la liceu s-au înmulțit fraierii care cotizează. Eu le zic fraieri, dar unii îmi sunt chiar dragi. Și niciodată, dar niciodată nu m-am dat înapoi de la cuvântul dat. Dacă vreunul dintre cei care mi-au dat taxa are probleme, indiferent cu cine, îi rup mâinile. Odată a venit la mine unul de-a noua, de pe sate, stă la cămin, ăștia sunt carne de tun, plângând că nu îmi mai poate da taxa, că trebuie să-i dea lui Chinezu, că ăla e mai mare și ne bate pe amândoi. Chinezu e un hăndrălău de vreo 25 de ani, bodyguard la discotecă, la VIVA. I-am zis să nu-i dea nimic, să-l lase să vină după el la liceu, că mă ocup eu. Când a venit Chinezu să colecteze l-am aruncat pe geam de la etajul întâi. Îmi pare rău că nu eram la doi, așa și-a rupt doar un picior. Dar de atunci s-a învățat să nu se mai bage pe teritoriul meu.

Și asta ziceam, acum am bani de cașcaval. Nu mai mănânc pe ascuns, dar nici nu aduc bani în casă. Tata să se descurce cu cât facem din gater. Oricum 90% îi bea. Când luăm banii de la austrieci primele săptămâni bea numai vodcă scumpă și face cinste la toți frânarii din oraș, că deh, cine-i ca el. Apoi, până la următoarea plată bagă spirt, nici nu-l mai îndoaie cu apă, nici nu-l filtrează. Uneori mă rog să orbească, să scap de el pe la gater. Mai mult mă încurcă. Dar pe de altă parte îl și înțeleg. Mi-e milă de el într-un fel, dar nu știu cât îi de bine să-ți fie milă de taică-tu. De când o murit mama n-am mâncat o masă caldă făcută acasă. Știe să gătească, când eram mic țin minte că făcea ciorbe și ciulamale și tot felul, gătea cot la cot cu mama. Știe, numai că n-o mai avut chef. Dar ceva tot pot să apreciez, că de când s-o dus mama nu l-am văzut niciodată cu altă femeie. Și nici nu am auzit să fi umblat. Și asta parcă mă face cumva să simt că îi în continuare tata, deși de cele mai multe ori nu simt așa, mai mult un om de care mă tot împiedic la gater.

Ați văzut vreodată un câine care se sinucide? Eu am văzut. Eram mic, o conduceam pe mama la gară, mergea la tratament, la Cluj. Când s-a auzit sirena locomotivei a ieșit din spatele gării și s-a dus și s-a pus fix pe linie. Era bătrân, lihnit și bolnav. Își târa un picior după el și i se vedeau toate coastele. Oamenii au început să strige la el și să arunce cu pietre, ca să se dea de pe linie, dar nu s-a mișcat. Când l-a tăiat locomotiva în două tata mi-a pus mâna la ochi. Am auzit doar un scâncet. Nici n-a urlat. Doar a scâncit ușor. Apoi m-a luat repede de acolo și n-am apucat nici să o iau pe mama în brațe. Mama s-a întors de la Cluj într-un sac, n-am avut bani de sicriu de cumpărat. I l-a făcut tata, la gater. Îi dădeam scândură la mână și el bătea cuie. Am îngropat-o în curte, în deal, la o sută de metri de casă. Și în tot timpul ăsta mă simțeam vinovat, că nu mă gândeam la mama, încă nu puteam să-nțeleg c-a murit, mă gândeam la câinele ăla și cum l-a tăiat ca pe-un parizer și el doar a scâncit. Tata a plâns mult, dar eu parcă eram amorțit, parcă nu puteam să simt nimic, așa cum nu puteam să simt durere fizică și încă nici nu știam. Apoi s-a întâmplat ceva invers, cu timpul, eu am început să mă dezmorțesc și să simt tot mai mult lipsa mamei, iar tata a început să împietrească. În vreo doi ani el era cel care nu mai simțea nimic. Era anesteziat pe dinăuntru. Și nu doar de alcool.

Nu știu ce m-aș face fără gaterul ăsta. Îs aproape zece ani de când trag aici zi de zi. E cumva a doua mea natură, adevăratul acasă. Că de cocioaba în care trăim n-aș prea putea spune asta. Un pat în care să pui capul când nu mai poți de oboseală. Niște pereți scorojiți de igrasie. Un acoperiș putred care cade pe noi. O bucătărie cu mucegai, camere cu pânze de păianjen și din fiecare colț, parcă, ochii lu’ mama, care ne privesc dojenitor, cu tristețea aia cu care se uita mereu la noi înainte să plece. Dar cine să aibă putere să schimbe ceva? Lucrurile sunt așa cum sunt și cu oricâtă dojană s-ar uita ea la noi de prin podișoare și dulapuri, unde unele lucruri au rămas exact așa cum erau când era ea, neatinse, ea nu mai e cu noi. Ne-a lăsat nimănui. Așa că nu-mi place să merg acasă decât când sunt rupt și știu că de cum am ajuns, pun capul pe pernă și mă trezește câinele dimineață. De asta stau uneori la gater și până la 1, 2 noaptea. Până simt că adorm cu lemnul în mână.

Tata zice că gaterul m-o făcut așa mare, și munca cu lemnul. Posibil. Nu știu ce să zic. Eu cred că mama îmi dă putere. Nu țin minte să fi avut cine știe ce forță înainte să moară. Dar când mă gândesc la ea simt că mă umple un fel de energie și parcă pot face orice. Sunt deja mulți ani de când lucrez mai abitir decât tata și parcă văzând asta a lăsat tot mai mult pe mine, de parcă are slugă la gater și nu fecior. Tata are un metru optzeci și e slab ca un țâr. Eu am 17 ani, doi metri și 130 de kilograme. Dar nu vezi grăsime pe mine, proful de sport zice că sunt o bucată compactă de mușchi. Nu-s definit, cum sunt ăia de prin revistele de culturism, sunt doar mare și lemnos, ca lemnul pe care îl lucrez. Și poate că da, poate că gaterul m-a făcut așa, că tata sigur nu. Zicea profa de biologie odată că suntem ceea ce mâncăm, și atunci m-am gândit eu că poate suntem și ceea ce lucrăm.

De asta mi se zice Samson. Eram o dată la exploatare, sus, să iau niște bușteni să îi aduc la gater la prelucrat și întârziau să îmi încarce căruța, că lipsea șoferul de pe utilaj. Așa că am început să iau eu buștenii și să îi duc în căruță, unul câte unul, de au rămas butinarii cu gura căscată. Un trunchi gros-gros de stejar, pe care l-am luat în cârcă și l-am pus în căruță, mi-au spus că l-au putut muta doar cu TAF-ul. Cică avea vreo 200 de kilograme, dar mie nu mi s-a părut așa greu. De atunci mi-au spus toți Samson și așa mi-a rămas. Nu știu exact cine a fost Samson ăsta, am înțeles că era ceva mare și tare prin Biblie. Eu n-am citit Biblia. Nu mă interesează prea tare cum îmi zic, atâta vreme cât mă respectă și stau la distanță, să nu mă calce pe coadă. Samson vor să-mi zică, Samson să fie. Dar nu vă jucați cu Samson.

II. Paradis

Primii bani i-am făcut din taxele de protecție, dar după ce am început să prind gustul nu au mai fost de ajuns. Cei mai mulți îi spărgeam la aparate, în Paradis. Nu, nu paradisul ăla, o crâșmă cu aparate și biliard unde se strângeau toți ciumeții din oraș și de pe sate, și eu printre ei. Stăteam zile întregi, fugind de la ore, dând roșu și negru și așteptând să intre chinta royală. Mai și câștigam, dar mai mult pierdeam, cu toate astea nu mă puteam opri. Visam să câștig 10.000 de mărci și să fug în Germania. Nu știam ce aveam să fac acolo, nici germană nu prea știam, deși o mai rupeam pe țipțerească, dar asta era o problemă a viitorului. Problema prezentului era să vină chinta royală și să adun mărcile alea.

Când rămâneam fără bani, mergeam la mesele de biliard și făceam chetă. Mereu ieșea cu scandal, jucau pe pariu și de cele mai multe ori preferau să își spargă capetele decât să plătească. În schimb, cine cotiza la mine știa că are spatele asigurat. Am împărțit la palme în Paradis de m-am plictisit. Nu era cazul de bătaie, încă nu-mi găsisem egal.

Tot nu aveam destui bani, dar m-am dus înspre Paradis gândindu-mă să îi dau cât aveam ca un soi de avans, să mă lase în pace. Pe drum însă m-am gândit „ce dracu’ fac”. Vândusem hainele mamei ca să plătesc un patron împuțit.

Când apăream eu începea să se cam golească. Patronul de acolo m-a luat la ochi. Îi stricam apele. Și atunci, ca să întoarcă situația în favoarea lui, mi-a propus să mă angajeze bodyguard. Să nu îi mai favorizez pe unii sau alții, ci să mă asigur doar că dacă vor să se bată îi scot afară, să nu-i distrugă mobilierul. Zis și făcut. Banii erau buni. În plus puteam să stau pe aparate cât voiam. Așa am început să pierd nopțile în Paradis și să trec tot mai rar pe la gater.

După ce a căpătat încredere în mine, patronul a început să îmi dea și alte misiuni. Cum ar fi să duc plicuri cu bani la diverși. Așa i-am cunoscut pe primar, pe șeful poliției, pe directorul de la protecția consumatorului sau pe directoarea de la fisc. Nu era treabă ușoară să ai un bar în care sunt mereu scandaluri și să te lase lumea în pace.

Într-unul dintre plicurile astea am intrat într-o zi și am luat cincizeci de mărci. Le-am ținut, în caz de ceva să zic că mi-au căzut din plic în ghiozdan și le-am găsit acolo. Dar părea să nu fi observat nimeni nimic, așa că am repetat figura și cu următoarele. Deja mă apropiam de prima mie din cei 10.000, dar mergea prea încet, așa că m-am lăcomit și am luat 100. Asta n-a mai trecut neobservat. Patronul m-a chemat să îmi spună că l-a sunat șefa de la fisc să i se plângă de bani. N-am apucat să spun mare lucru. M-a amenințat că îl sună pe șeful poliției și pune poliția pe mine și mă bagă la închisoare. Trebuia să îi aduc 2.000 de mărci până la sfârșitul săptămânii, nu îl interesa de unde. I-am spus că eu nu furasem atât, nu aveam de unde, a rânjit și mi-a zis că restu-i dobândă.

M-a cam speriat faza cu închisoarea. Lui tata nu aveam ce să îi cer. Cel mai probabil băuse deja ce avea și apoi nici pe la gater nu mai fusesem în ultimul timp. Era joi. M-am dus acasă și, într-un gest disperat, am luat toate hainele mamei din dulapuri și vineri le-am vândut în talcioc. Tot nu aveam destui bani, dar m-am dus înspre Paradis gândindu-mă să îi dau cât aveam ca un soi de avans, să mă lase în pace. Pe drum însă m-am gândit „ce dracu’ fac”. Vândusem hainele mamei ca să plătesc un patron împuțit. Mi-a deschis și a închis ușa după el.

L-am bătut cu un tac de biliard până i-a ieșit sângele pe gură. I-am spus că dacă se duce la poliție mă duc la județeană și zic tot ce știu despre cum dă el bani legii ca să treacă cu vederea barul lui de căcat. Și dacă asta nu îl convinge, fie înainte să intru în închisoare, fie când ies îl omor cu mâna mea, să facă bine să se mute din oraș.

Peste câteva săptămâni mă saluta cu respect pe stradă. Cu ocazia asta am scăpat și de boala aparatelor. În alt loc nu erau și n-am mai trecut prin Paradis. Nu că mi-era teamă de ceva, dar mi-era scârbă.

Înainte să moară, mama mi-a cumpărat haine. Chiar cu o zi înainte să plece la Cluj. M-a luat și m-a plimbat prin toate magazinele și ne-am întors cu două plase de haine. „Ți-am luat să ai”, mi-a zis. De parcă știa că urma să moară. Unele nu-mi plăceau, am zis „da, îs bune” numai ca să scap de umblat prin buticuri și de probat. Mă enervasem pe ea ziua aia, nu înțelegeam. Mi-a zis „pune-ți-le în dulap”. Am aruncat pungile în mijlocul camerei, nu-mi păsa de ele. Seara mi-a făcut baie în copaie, cu apă încălzită la ibric. A fost cea mai lungă baie din viața mea. Îi ziceam să se grăbească, îmi era frig, și ea tot lungea fiecare gest, frecându-mi cu grijă fiecare bucățică de piele. Acum cred că de fapt voia doar să își amintească fiecare centimetru din corpul meu. Noaptea aia, ca niciodată, a dormit cu mine în pat, m-a ținut în brațe. Patul meu era mic și de abia aveam loc amândoi. Am dat din picioare cât am putut sperând să se enerveze și să plece. Dar nu a plecat.

Am purtat hainele cumpărate în ziua aia vreo doi ani. Numai pe alea, schimb după schimb. În doi ani am crescut mult și deja îmi erau mici și arătam caraghios în ele, dar erau hainele luate de mama. Acum îmi plăceau.

Și când mă gândesc că am fost în stare să vând toate hainele ei. Pentru ce? Ea nu mai e, dar i-am vândut urmele. Uneori, când tata era beat și se răstea la mine din orice mă ascundeam în dulapul ei cu haine. Acolo mă simțeam protejat, o simțeam lângă mine. În primii ani după ce a murit mirosul ei rămăsese puternic în haine. Uneori mă îmbrăcam cu ele, până m-a prins tata. Acum mirosul ei se estompase, naftalina mirosea mult mai tare, dar era acolo. O simțeam.

Într-o seară, la discotecă, patronul de la Paradis s-a ridicat de la masa lui și a adus o sticlă de vin scump la masa mea. I-am zis mersi, civilizat, m-a întrebat dacă nu vreau să fiu iar bodyguard în Paradis, că după ce am plecat o luaseră lucrurile razna. Voia să îmi dea dublu față de prima dată. I-am zis să mă pupe în cur.

III. Liceul

După povestea din Paradis am început să dau din nou pe la școală. Nu de drag de ore, fiți pe pace, mă îndrăgostisem de-o fată și voiam să stau mai mult pe lângă ea. Într-o seară am scos-o la o plimbare în oraș. Ne-am oprit la o tonetă să luăm înghețată. Nu aveau decât din aia scumpă, la cornet. Aveam mălai, dar din principiu nu puteam să dau atâția bani pe o înghețată. Așa că am pus-o pe ea să cumpere gumă și cât vânzătoarea era ocupată am forțat lacătul frigiderului și am luat două cornete. În parc, după ce ne-am îndepărtat, le-am scos de sub geacă. Mă așteptam să se distreze, dar nu, ea a fost șocată, că vezi-doamne am furat. Ce dracu’ furasem? Două înghețate? M-am enervat atât de tare că mi-a sărit din cap toată îndrăgosteala. Am dat cu ele de pământ și am lăsat-o singură în parc.

Deși eram în mod clar cel mai puternic din liceu, sau poate tocmai de asta, îmi era foarte greu să am relații cu fete. Băieții roiau în jurul meu, căutând protecție și prietenie, dar fetele, dacă nu erau cu totul panarame, țineau o oarecare distanță. Da, panaramele mă curtau, dar mie nu îmi plăceau panaramele. Eu voiam fete cuminți. Poate nu eram eu cel mai arătos băiat, dar totuși, în capul meu, forța trebuia să compenseze.

Sunt sărac, mă îmbrac neîngrijit și murdar, dar nu mi-e frică de nimeni, lor însă le e frică de mine, de asta nu îndrăznește nimeni să mă ia la mișto. Încet-încet m-am obișnuit cu lumea lor, cei mai mulți sunt copii de condiție bună, dar ei nu știu nimic despre lumea mea, n-au intrat acolo. Am fost învățat să nu profit de nimeni, indiferent dacă o duce mai rău sau mai bine decât mine. Așa că, deși aș putea să fiu un tartor și să îi storc de bani, sunt corect. Ei îmi plătesc taxa, eu îmi fac treaba. Nu cer mai mult, nu iau pielea de pe nimeni, nu le iau ultimii bani din buzunar. Ba chiar pe unii mai slabi de minte, de la Casa de copii, îi apăr gratuit în fața celorlalți. Ei nu ar avea de unde să mă plătească. Și dacă plătesc îi apăr chiar și pe țigani. Tata urăște țiganii, zice că îi fură sculele de la gater, deși nu știe niciodată cine le fură. Zice că și mama i-a urât, că a încercat o dată unul să o violeze, dar nu știu dacă e adevărat, tata când bea spune multe, unele inventate. Mie nu-mi pasă prea mult dacă sunt sau nu țigani. Asta e părerea mea, chiar dacă n-am fost crescut așa. Dar și dacă-l prind pe vreunul cu mâna în pungă i-am rupt-o.

Nu mă aștept ca oamenii din jurul meu să-mi spună adevărul, dar de multe ori tare aș vrea să îi pot crede. Când îmi spune unul „n-am bani la mine”, să-l cred că nu are și că o să mi-aducă data viitoare, cum promite. Dar cei mai mulți nu-i aduc nici data viitoare și dacă încep să îi caut au bani la ei, uneori îi bagă-n adidași. De ce se comportă așa cu mine când eu vreau să fiu domn cu ei? Așa nu mai pot să fiu domn și scatoalcele sunt pe drept meritate.

Îmi place să citesc în ascuns. Nu manuale, școala nu mă interesează deloc. Dar îmi plac romanele. Mă ajută să visez la tot felul de lucruri pe care aici nu le am. Și îmi plac aventurile. Însă nu vreau să se știe că citesc, în anturajul meu e rușinos. Uneori merg la biblioteca liceului și o rog pe bibliotecară să mă lase în depozit, acolo nu mă vede nimeni și citesc și câteva ore. Am și furat câteva cărți de acolo. Nu multe, nu vreau să-i fac probleme bibliotecarei, e drăguță cu mine. Uneori mai cumpăr cărți când nu mă vede nimeni. De la mama mi se trage, ei îi plăcea mult să citească și avea sute de cărți. După ce a murit, tata i le-a mutat pe toate în pod. Uneori merg în pod și citesc și mă gândesc la ea citind din aceeași carte. Alteori iau câte una cu mine la gater și când fac câte o pauză mă întind pe iarbă, sau în rumeguș, și citesc. Ăsta e micul meu secret. Dacă s-ar afla, ar crede toți că sunt moale. Poate de asta mă iubește profa de română. Ea și proful de sport sunt singurii care mă apără în cancelarie ori de câte ori e ceva. Odată i-am adus flori la școală. Strânsesem un buchet mare de flori de câmp pentru mama, să i le pun pe mormânt, dar nu încăpeau toate în conserva pe care o țineam acolo pentru flori, așa că restul le-am legat cu un elastic și i le-am dus profei de română. Mi-a zis „mulțumesc” și s-a fâstâcit. Era îmbujorată toată.

Proful de mate a înghețat în scaun și a început să tremure. M-a amuzat chestia asta, așa că nu l-am lovit, doar am ieșit din clasă și am rupt clanța, ca să nu mai poată ieși.

Iar mama. Mă iubea atât de mult, simțeam asta prin toți porii, încât îmi era rușine de ea, o simțeam ca pe o apăsare. Aveam de abia vreo patru ani, dar orice îmi spunea ascultam cu sfințenie, iar când făceam vreo boacănă și mă dojenea îmi lăsam privirea în pământ, sfâșiat de vinovăție. Uneori mă simțeam obosit, îmi doream să dispară, să pot face tot ce voiam, fără să mă mai simt vinovat, fără să mai simt rușine, fără să mai fiu obligat să fac ce e bine. Nu simțeam dragoste și mulțumire în momentele alea, cât de mic eram, mă simțeam sufocat. Apoi ea a plecat și nu s-a mai întors niciodată, iar vinovăția pe care o simțeam era de zeci de ori mai mare decât fusese înainte. Dacă mama dispăruse pentru că mi-am dorit eu să dispară și să mă lase în pace?

În clasa a noua, din pricina înălțimii, proful de sport m-a băgat imediat în echipa de volei. Am învățat repede mișcările, deși nu eram eu cine știe ce jucător de echipă, însă când ajungeam la fileu făceam dezastru. La un antrenament am lovit mingea atât de tare încât nu a mai sărit din podea. S-a lipit acolo și a făcut „fssss”. O spărsesem. E drept că era o minge foarte uzată, dar nimeni nu mai văzuse așa ceva. Am început să câștigăm meci după meci. La început campionatul județean, apoi am ieșit pe locul al doilea la campionatul național. Le-am adus și un titlu de campion național, dar la aruncarea greutății. De asta, cu toate „ieșirile mele violente”, cum le zice directoarea, sunt important pentru ei. Liceul nostru nu mai avusese asemenea rezultate sportive în toată istoria lui. Așa că, într-un fel, îmi și permiteam.

Asta până la faza cu proful de chimie. Mi s-a spus că agresiunile asupra altor elevi sunt greșite și vor fi pedepsite când va fi cazul, dar că agresiunile asupra unui profesor sunt intolerabile și dacă se va repeta nu voi mai termina niciodată liceul.

Și s-a repetat. Cu proful de matematică.

Nu mă pot controla când mă ia cineva la mișto. Simt așa, un val de sânge fierbinte care îmi urcă la cap și de acolo înainte totul se încețoșează, uneori nici nu-mi amintesc exact ce-am făcut, de parcă mă uit la imagini prin apă. Ca atunci când eram mic și cum nu aveam note bune la școală tata voia să mă pedepsească. Și pentru că știa deja că nu simt durere, inventase o metodă nouă. Mă băga în ciubărul din care se adăpau vacile și, ținându-mi mâna în gât, mă scufunda în apă până nu mai aveam oxigen. Apoi repeta până era aproape să mă înec. Uneori, de sub apă, dacă nu era foarte tulbure, îl priveam drept în ochi. Asta îl enerva și mai tare, dar eu o făceam pentru că era ciudată realitatea văzută prin apă, fără sunet, distorsionată, și totul parcă se petrecea cu încetinitorul. Apoi am crescut și nu am mai încăput în ciubăr, apoi nu am mai avut nici vaci și ciubărul l-am spart pentru lemne de foc.

La o oră, proful de mate a început să se amuze cu toată clasa pe seama unei lucrări de-ale mele, spunând că nu merită nici măcar punctul din oficiu și că sunt un dezastru ambulant. Am fiert, pur și simplu, m-am ridicat și am aruncat banca cât colo, de parcă era o cutie de chibrituri. Colegii au început să țipe și s-au bulucit afară pe ușă. Proful de mate a înghețat în scaun și a început să tremure. M-a amuzat chestia asta, așa că nu l-am lovit, doar am ieșit din clasă și am rupt clanța, ca să nu mai poată ieși. Au deschis ușa cu meșteri care au dezasamblat yala.

Și așa am ratat orice șansă de a mai ajunge la Facultatea de Educație Fizică și Sport, unde proful de volei zicea că aș fi avut un mare viitor.

Cosmin Perţa (n. 1982, Maramureș) este poet, prozator și eseist. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Și-a continuat studiile în literatură la Universitatea din București, cu un master în literatura contemporană, obţinînd titlul de doctor cu o lucrare despre literatura fantastică europeană. A publicat volume de eseuri, romane, povestiri și poezie. În 2012 a obţinut premiul Tînărul prozator al anului. Fragmente din opera sa poetică au fost traduse în 16 limbi, iar cel mai recent roman al său este în curs de traducere integrală în mai multe ţări. În prezent este lector de literatură la Universitatea Hyperion din București.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Box Office”

Zece zile

În a zecea zi, ploaia s-a oprit. Norii cenușii s-au răsfirat și soarele a văzut din

’95

Să vă zic… Nu trecusem pe la tata de mai bine de jumătate de an. Multe

Fiesta

Totul pornise de la o vorbă spusă de soție mai mult așa, într-o doară. „De ce

Happy birthday

1. Ociuc a împlinit azi zece ani. Are aceeași zi de naștere cu mama. În sfârșit,