Nicolae Labiş s-a născut pe 2 decembrie 1935 într-o familie de învăţători, în Poiana Mărului, Mălini, Suceava. A fost un copil precoce, care citea de la cinci ani şi era interesat de teatru. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cu tatăl plecat pe front, familia s-a refugiat lângă Câmpulung-Muscel, unde a trecut prin greutăţi care aveau să influenţeze decisiv parcursul artistic al viitorului scriitor. În special foametea pe care au îndurat-o şi după revenirea tatălui şi întoarcerea în Moldova, în 1945, şi-a lăsat amprenta asupra modului său de gândire. Aceasta a fost şi perioada în care a început să scrie versuri. A studiat la Fălticeni şi la Iaşi, unde s-a remarcat printr-un talent poetic deja evident, prin cultura generală vastă, dar şi printr-o atitudine rebelă şi dârză, care avea să-l însoţească până la final.
A publicat în reviste şi a obţinut rezultate şcolare remarcabile. La 15 septembrie 1952, a început să frecventeze cursurile Şcolii de Literatură şi Critică Literară „Mihai Eminescu” din Bucureşti, o instituţie experimentală desfiinţată în 1955. Acolo a legat primele prietenii literare durabile şi s-a impus în scurt timp ca una dintre vocile poetice cele mai puternice şi mai autentice ale epocii sale. A fost o perioadă dificilă, marcată de o serie de conflicte făţişe pe care le-a avut cu reprezentanţi de marcă ai proletcultismului şi ai gândirii politice de partid. În 1955 s-a înscris la cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, de unde a fost exmatriculat din cauza absenţelor. În 1956 a publicat primele două cărţi, Puiul de cerb (o carte pentru copii) şi Primele iubiri (pe care o considera adevăratul său debut). Totodată a lăsat editurii, în formă aproape finală, volumul Lupta cu inerţia, după ce revenise de mai multe ori asupra lui, fiind cenzurat masiv. A murit în decembrie 1956, după o spitalizare de câteva zile în urma unui accident de tramvai, petrecut în condiţii neelucidate, asupra căruia planează suspiciuni şi controverse nerezolvate nici în ziua de azi.
Fragment
28 februarie
S-a găsit și pentru mine un loc la Gazeta literară, în sfârșit. A fost plăcut la Contemporanul, dar eu după Gazetă tânjeam. Nu e locul pe care îl voiam, la secția de Poezie, acolo taie și spânzură Camil Baltazar și se pare că pe mine nu mă are în grații, ci la secția de Critică literară. E bine și acolo, câtă vreme iese un ban cinstit. În mare, eu sunt acela care primește toți debutanții, le citește manuscrisele și pe cei de valoare îi selectează și îi trimite mai sus, spre publicare. Pe mulți îi ajut, scot creionul și, unde se poate, le îndrept poeziile și cu acordul lor îi trimit mai departe. Unii ajung să fie și publicați.
1 martie
Azi, în curte la Viața românească, l-am întâlnit pentru prima oară pe tovarășul Arghezi. Mi-a întins mâna și mi-a mulțumit pentru o carte pe care i-o trimisesem anul trecut și m-a poftit pe la Mărțișor să îmi dea și el o carte. Povestea cărții pe care i-am trimis-o e o aventură în sine. Merită relatată. În urmă cu un an am aflat, în nu mai știu ce conjunctură, că maestrului îi lipsea un exemplar princeps din volumul său, Cărticica de seară. Eu o avem în colecția mea, de la prietenul meu anticar. Așa că mi-a trecut prin cap să i-o trimit prin poștă. Cum știam că toată corespondența lui este urmărită, nu am trecut nimic la expeditor, însă pentru a ști totuși că am fost eu, m-am semnat pe carte. A apreciat gluma. „Într-adevăr îmi lipsea“, mi-a zis, „te poftesc să vii negreșit“. Nu știu dacă voi ajunge, dar tare m-a bucurat invitațiunea lui. Se grăbea să ajungă la Beniuc. Ce-o fi căutând la șarpele ăla? Nu știe oare că din pricina unora ca el a avut de suferit tot ce a suferit? Măcar de l-ar reprimi în grații, dar oare cu ce cost? Eu sunt convins că nu din pricina politicii culturale cu accente proletcultiste a fost sacrificat Arghezi, el a fost negat și călcat în picioare pentru că în sfârșit s-au putut servi de ceva să o facă. De la invidia mediocrităților cu putere de azi i se trage, și nu de la ideologie. Nulități care au pus mâna pe condeiul vrăjit din care storc marșuri și imnuri de slavă pentru o fărâmă de putere politică ori administrativă și cărora acum le put „modernismul“ și valorile interbelicului pentru că știu că nicicând nu vor putea ajunge la calitatea aceea. Și atunci aceia trebuie striviți sub bocanc, să li se uite și numele și nimeni cu capul pe umeri să nu-i poată vreodată compara.
19 martie
Ce este răul? Nimic altceva decât o absență a binelui. Și cum binele în lumea noastră este tot mai rar și mai puțin, cred că suntem îndreptățiți să vorbim despre o generalizare a răului. Binele mai e făcut doar la nivel individual, din generozitatea unuia sau a altuia, însă el nu mai e nicidecum un scop social. Lumea noastră nu se mai îndreaptă spre bine, spre construcția lui, ci pare condusă mai degrabă de haos, în care ipocrizia, minciuna, exploatarea, batjocura se pot manifesta în voie, neîngrădite de nimic.
