Dispariția inexplicabilă a unor săteni din Ardeal reprezintă doar punctul de pornire pentru ceea ce se va dovedi a fi o încercare de regăsire a sinelui, de reconciliere cu traumele trecutului, de (re)descoperire a ceea ce ne face în mod definitoriu umani. Între haosul birocrației excesive, omniprezența sufocantă a corupției, imposibilitatea de a comunica în mod real cu ceilalți și singurătatea insurmontabilă, inserarea fantasticului e cel mai firesc lucru cu putință, iar personajele, prinse în tumultul adaptării la un sistem diform după tranziția anilor ’90, suntem, până la un punct, fiecare dintre noi.
„Dispariția continuă o tradiție literară evergreen, aceea a narațiunii cu miez fantastic. Coordonatele realiste nu sunt decât perdeaua ce ascunde inexplicabilul, inexprimabilul, paranormalul. Povestea misterioasei dispariții peste noapte a unei întregi comunități rurale poate fi citită și ca o metaforă a dispariției lumii satului în fața provocărilor globaliste. O narațiune fermecătoare despre aparență și esență și mai ales despre disoluția rapidă a valorilor unei lumi. Poate fi, cine știe, chiar lumea în care trăim.” (Florina Pîrjol)
„Actuală, stranie, tulburătoare și atât de «neaoșă» – inspirată de un eveniment real, povestea lui Cosmin Perța e un micro-cosmos ce funcționează ca o oglindă, în care ne descoperim ignoranți, neajutorați, măcinați de ură și atât, atât de singuri.” (Codruța Simina)
Când şi-a trecut bunică-sa mâna prin părul ei, s-a curentat, dar nu de la sarcina electrostatică, ci de la teama care i-a străpuns inima ca un ac: că nu aveau să se mai întoarcă. Bunică-sa a strâns-o la piept şi au plâns amândouă. Nici nu s-a uitat în urma lor, de frică să nu izbucnească iar şi s-o supere pe bătrână. Avea inima slabă şi orice supărare a ei pe buni o supăra şi mai tare. Şi doar ea îi mai rămăsese.
De întors s-au mai întors, dar Bianca tot a crescut ca un copil singur, fără părinţi. Bunica era singura ei prietenă şi confidentă. Nici la şcoală nu şi-a mai făcut prieteni. Nu-i ardea de lucrurile mărunte pe care le făceau copiii de vârsta ei. Mintea ei cutreiera tărâmurile acelea magice din Spania, unde părinţii ei traversau regal câmpurile de căpşuni. Şi nu doar căpşuni. Aveau şi zmeură, şi mure, şi portocali, şi mango şi chiar şi rodii. Da, chiar şi rodii aveau acolo şi îşi imagina cum părinţii ei râdeau şi se bucurau şi mâncau din toate alergând fericiţi pe câmpii. Şi lor le trimiteau bani. Bunicii îi trimiteau. Şi banii ăia le trebuiau ca să trăiască, aşa că nu se putea supăra pe ei. Şi chiar nu se supăra. Dar un soi de tristeţe tot o încerca şi îi strângea inima câteodată.
Prima oară s-au întors după mai bine de doi ani. Era departe şi nu renta să facă atâtea drumuri. S-au întors de Crăciun şi Revelion. Şi, după atâta vreme, fetiţa aceea era din nou fericită şi nu se mai dădea dusă dintre picioarele lor. Unde erau ei, ţop şi ea. Au făcut-o „lipitoare“ şi asta a bosumflat-o niţel, dar apoi au spus că au glumit şi au râs toţi împreună. Au petrecut un Crăciun minunat. Apoi a venit Revelionul şi părinţii i-au spus că ea trebuie să rămână acasă. Mergeau la nişte prieteni. Petrecere de oameni mari, fără copii, i-au spus şi au plecat, lăsând-o cu năsucul lipit de geamul îngheţat, urmărindu-i în tăcere. Nu a plâns. Nu, nu atunci. Doar a desenat o inimioară cu nasul ei cald peste florile de gheaţă din geam şi s-a dus la culcare. A doua zi, ei au plecat din nou în Spania şi i-au lăsat o scrisoare.
Peste ani a tot încercat să-şi amintească ce scria acolo şi niciun cuvânt nu-i venea înapoi. Niciunul. Uitase complet. Dar îşi amintea că a aruncat scrisoarea în sobă şi apoi a plâns. A plâns sănătos, vreo câteva zile. Apoi şi-a revenit complet. Ca şi cum nimic nu se întâmplase. Atât doar că din ziua aceea a început să-şi urască toţi colegii. Mai ales pe cei cu părinţi. Şi a pus mâna pe carte. Voia să se facă procuroare. Să aibă bani. Şi să-i pedepsească pe toţi.
