/

File din arhiva indiferenței
(fragment)

Editura Polirom vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Paramnezii, cuprins în volumul File din arhiva indiferenței de Ion Vianu, care va apărea în curând în Seria de autor Ion Vianu, ediție cartonată.

58 vizualizări
Citiți în 10 de minute

„Romanul lui Ion Vianu are un fir epic limpede. În același timp, nu puține sunt pasajele cu o încărcătură sapiențială succint și misterios formulată, care dau stilului lui Ion Vianu o tensiune aforistică și poematică. Asemenea pasaje mi-au sugerat că autorul știe despre om și abisurile lui, precum și despre lumea sacrului o mulțime de taine și că deține nu puține certitudini. Unele module ale romanului chiar asta sunt, meditații ori interogații pe teme biblice… Directă și frumoasă, emoționantă prin ceea ce spune și prin ceea ce sugerează, Paramneziile lui Ion Vianu este o carte «coaptă» ca un fruct pe creangă. Ea distilează o experiență de viață în care biograficul și livrescul sunt contopite și ne pune în contact cu o personalitate de o mare distincție sufletească și de o mare îngăduință față de tot ce înseamnă fenomenul uman.” (Marta Petreu)

Necredinciosul – o jucărie romanescă despre alteritate și despre procesul integrării eului. Prozatorul rotunjește un ghem de semne și sensuri și aruncă cititorului un dumicat ispititor, incitant, rezistent la interpretări ultime, greu de ruminat fără rest… Povestitorul se joacă nestăpânit și inteligent cu ascultătorul-cititor și îl implică în amestecul inepuizabil de povești reale și inventate. De la arta deducției la arta seducției, Ion Vianu este, el însuși, un admirabil cuceritor. De Curte-Veche.” (Irina Petraș)

„Dacă traiectoria unui singur destin confirmă un Jurnal, aceea a mai multora trimite la mai complexa țesătură a unui roman. În Paramnezii, trei alte destine se intersectează cu al povestitorului, închipuind figuri însetate de absolut – a prietenului care se sinucide în detenție, spre a nu accepta eliberarea pe cauțiune turnătoriei, a lui Djamil, apoi, pacientul magrebian care, de asemenea, se sinucide, când înțelege a fi intrat într-o fundătură fără ieșire, în fine a amicului swițerian care, cu înaintarea în vârstă, dă tot mai mult curs instinctelor totalitare. Sunt cazuri-limită pe care surprinderea unei vieți în punctul de trecere spre starea seniorală a senectuții și le însușește, întru completarea propriei personalități. Or, tocmai evoluția acesteia, străbătând straturile de timp prin evocarea unor segmente existențiale, decide pigmentul final, dă respirație narațiunii, dincolo de suflul ei secret, după noi, mai prețios încă. «Ce curioase sunt disperările dostoievskiene în decor alpin!», exclamă eroul din Paramnezii, până la ultimul rând rămas fără nume. În fapt, ele îl urmăresc pretutindeni pe cel plecat. Chiar când se întoarce. Fiind cel care-și lasă în urmă umbra…” (Barbu Cioculescu)

„Romanul Necredinciosul al lui Ion Vianu este o carte ale cărei sensuri rezonează în straturile cele mai ascunse ale conștiinței. Un roman psihologic al timpurilor noastre, percutant, cu umbre grave. Un roman despre căutarea Sinelui în spatele măștilor, mai mult sau mai puțin transparente, pe care le poartă fiecare dintre noi, conștient sau nu.” (Dana Pîrvan-Jenaru)


…atunci s-a petrecut apocalipsa mea personală (tot așa va fi sfârșitul lumii: din cerul de cristal, deasupra Ierihonului, îngerii cu trâmbițele. Cumplitul va apărea din cerul senin, omenirea uitând că se pregătise de mult, că fuseseră semne premergătoare):  […]

Oare Mihu a murit pentru că a spus „da“ și a fost cuprins de o distrugătoare remușcare?

Sau obosise? – perspectiva unei prelungiri a pedepsei i-a fost insuportabilă.

A murit ca să nu se trădeze sau s-a pedepsit el pe el pentru un moment de slăbiciune? – contează numai faptul că punea un preț atât de mare pe a fi tare. Sigur e că nu a pierdut momentul auto-anihilării, atunci și acolo, nu aiurea-altcândva.

Se poate spune: era născut pentru a rezista. Era geniul lui. […]

Înțelegeam mai bine de ce mă hotărâsem, târziu, la cincisprezece ani de la aflarea morții lui Mihu, să-mi părăsesc țara. Proiectul de viață pe care-l făcusem mi se păruse lânced; devenea, de fapt, din ce în ce mai gol. „Păstrarea unui spațiu interior“ era o iluzie, o minciună.

La urma urmelor, toată teoria mea a „Vieții interioare“ se dovedise comodă. Riscasem mici torturi de cameră, intime. Pe deasupra, onoarea îmi era salvată, fiindcă nu făcusem „porcării“. El, opunându-se fățiș unor forțe brutale, colosale, fusese culcat pe patul de tortură, cel mare, greu, puturos. Cine e în stare să-i judece suferința? Mai rea pentru el, aducându-i pieirea, fusese ispita de-a căuta izbăvirea într-o doctrină, o idee. Ideile, utopiile, căi oblice, cărări ce se pierd, rătăciri. Devenea vulnerabil. Iluziile, pe care nu părea să le fi avut mai înainte, se puteau preface cu ușurință în dezamăgiri; ceea ce s-a și întâmplat. Iar dezamăgirea este uneori o otravă.

Sau nu s-a convertit; a cedat la șantaj.

Sau n-a cedat la șantaj, ci n-a mai avut răbdare să sufere.

Puteam să mă compar cu el? – când faci față prin trupul tău, când refuzi minciuna nu ca un răsfăț, ci ca o jertfă, când există in tine nevoia jertfei, pentru a simți că exiști, când moartea însăși e un exercițiu de supraviețuire morală, nu e zdrobitoare superioritatea ta?

— Dar, îmi mai spuneam, acest cult al rezistenței oarbe și al morții nu era absurd? A rezista pentru a rezista?

Nu ajungeam să aleg. Cine avusese dreptate? Moliciunea mea sau duritatea lui? Absența lui de proiect ce devenise exaltare sau micul meu proiect, mica mea construcție ce avea să înfrunte complicația vieții?

Hotărâsem o dată pentru totdeauna, când aflasem vestea morții lui, că el era steaua polară a existenței mele. În timp ce toate celelalte stele se mișcă pe bolta cerească, de la apus la răsărit, din echinox în echinox, steaua polară e mereu în același punct al cerului. Evenimentul dureros al dispariției lui era garantul moralei, un indemn spre a fi mai bun. Nu era lipsit de însemnătate tot ce făcusem, încercările de-a avea o meserie, o familie, de-a lăsa o urmă, de codobelc, pe necurăția timpului. Dar, cu toată modestia, strădania mea trebuia să aibă un reper. Vitejia lui Mihu era acest reper.

Ion Vianu. Născut la București în 1934. Studii de filologie clasică, neterminate. Doctor în medicină al Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București (1960). Psihiatru, cadru universitar al Clinicii de Psihiatrie, București. Voiaje de studii în Germania Democrată, Franța. 1964-1977: Colaborează la Contemporanul, Viața Românească, Luceafărul etc. 1975: Publică un volum de eseuri, Stil și persoană, premiat de Uniunea Scriitorilor, și o Introducere în psihoterapie, 1977: Emigrează, după ce a aderat la Apelul lui Paul Goma. Se stabilește în Elveția, practicând psihiatria. Este prezent în mișcarea pentru apărarea drepturilor omului în România. Începe o activitate de publicist pe subiecte politice care va continua până în ultimii ani, în țară. 1990: Revine din ce în ce mai des în România, unde se reinstalează. Publică, în genuri diverse: memorialistică (Amintiri în dialog – cu M. Călinescu –, Exercițiu de sinceritate, Între violență și compasiune. Amintirile unui psihiatru); romane: Caietele lui Ozias, Vasiliu, foi volante, Paramnezii, Necredinciosul, Amor intellectualis („roman autobiografic”), distins cu mai multe premii, printre care și „Cartea Anului” (2010), și Arhiva trădării și a mâniei. În domeniul eseisticii, publică: Blestem și Binecuvântare, Investigații mateine, Apropieri, Elegie pentru Mihai, Frumusețea va mântui lumea și alte eseuri.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Avanpremiere”

Dispariția
(fragment)

Editura Polirom vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Dispariţia de Cosmin Perţa, care va

Copia carbon
(fragment)

Editura Humanitas vă oferă un fragment în avanpremieră din Copia carbon de Sebastian Sifft, roman care

Pastorala
(fragment)

Editura Polirom vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul de povestiri Cuțitul japonez de Răzvan