/

Biografii reproiectate

Ori de câte ori dăm peste un pasaj în care apare un corp străin materializat într-o persoană reală, realizăm o schimbare în clasicul raport narator-personaj-cititor prin condiția de intertextualitate pe care o ridică o asemenea intruziune (…)”

384 vizualizări
Citiți în 15 de minute

Întâmplarea face că am citit To the Hermitage, ultima carte a lui Malcolm Bradbury (un alt scriitor care îmi place mult. Oare al câtelea?) chiar în 2000, anul morții sale, și m-a cucerit prin felul în care autorul ei reconstituia un segment al iluminismului francez prin ambițiosul proiect Diderot, menit să reașeze și să re-evalueze contribuția fundamentală a filosofului din perspectiva teoreticienilor și practicienilor de azi, atașați progresului tehnico-științific, gândirii pragmatice, instantaneității, individualismului. Apoi, o prietenă din Scoția mi-a trimis o carte care făcuse impresie bună în rândul studenților și colegilor ei din St. Andrews, anume, Hallucinating Foucault, volumul de debut al Patriciei Duncker (1996), în care se readuc în atenția cititorului, în mod ironic, momente din viața binecunoscutului promotor și ideolog al structuralismului, respectiv, al postmodernismului, prin încorporarea acestuia în țesutul narativ al cărții. Ceea ce m-a încântat era faptul că cele două cărți nu erau ficțiuni biografice propriu-zise, că cele două figuri istorice nu erau protagoniștii în jurul cărora să graviteze fluxul narativ al reprezentării informațiilor și detaliilor referitoare la trecutul lor; mai degrabă, am observat eu că protagoniștilor li s-au alăturat aceste câteva personaje care purtau numele unor indivizi reali, a căror evoluție a fost ficționalizată, în interesul construcției generale a povestirii și a nevoii precise de a transmite un anumit mesaj tematic, social, politic, pe de o parte, și pe de altă parte, de a evita o posibilă expirare a interesului pentru persoana sau epoca respectivă.

Dacă ne gândim că în esență „fiecare persoană se încadrează în istoria grupului şi în istoria sa care înseamnă evoluția insului într-un destin personal” (Alexandrescu, 1988: 119), un destin care reflectă modul în care orice persoană operează cu „valori şi voliţii trecute prin sita conștiinței sale” (336), precum și punctul de convergență dintre modelul său interior şi personalitatea sa, atunci înțelegem opțiunea unui romancier pentru o persoană reală sau un decupaj istoric anume; și aici ne-am oprit asupra scriitorului ca personaj invitat, gata să își riște alterarea portretului, mai mult sau mai puțin canonizat, acceptând provocarea unei posibile demitizări a renumelui său, consacrat prin studii și comentarii circulate anterior.

Biografii aproape mitologizate

Ca cititori, avem, după cum precizează Jean Ricardou, avantajul lecturii, care înseamnă faptul de a ni se permite „să înțelegem gândirea celui care a scris” (Ricardou, 1988: 296), să descoperim modul acestuia de „receptare a informațiilor multiple provenite din mediul ambiant” (Perez, 1979: 48), precum și „concepția sa despre viață” (49); ca atare, introducerea în spațiul virtual al genului literar pe care l-a servit, a lui Henry James, este o decizie îndreptată spre a nivela accesul cititorului interesat la modul acestuia de a gândi și opera asupra textului, generat de o cunoscută disciplină strictă, autoimpusă: „James se gândește la o povestire pe care a tot vrut să o scrie despre o guvernantă cu mințile încețoșate [este vorba despre povestirea din 1898, The Turn of the Screw/ O coardă prea întinsă]. Și, dacă tot  o va face vreodată, o va scrie din perspectiva acestei guvernante. Povestirea va fi despre un rău palpabil (…). James o vedea ca pe o poveste cu fantome – deși nu apare niciuna – și știe că ar fi nevoie să folosească cele mai subtile nuanțe ale stilului său pentru a-și speria cititorul și pentru a-l face să se întrebe dacă nu cumva guvernanta e nebună… sau malefică… sau dacă malefici sunt copiii” (Simmons, 2015: 164).

Acest amănunt biografic intră într-o textură de mistificțiune, de fals literar, de ficțiune la pătrat, „o ficțiune a ficțiunii, o ficțiune care își mistifică propria identitate” (Anghelescu,  2008: 15),  când  binecunoscutul autor, inițiator și contribuitor al modernismului anglo-saxon, este poziționat ca partener al ficționalului Sherlock Holmes, aflați într-o aventură desfășurată între coordonate reale sau imaginare, bine justificate de autor în intervenția sa: „Intenția mea fusese să vă descriu seara, noaptea și dimineața petrecute de Holmes și James în New York, însă nu am putut găsi niciun document în care să fie trecut numele hotelului la care au stat. Există acte care atestă controlul vamal din seara de marți, 23  martie 1983, ora 7 p.m., asupra lui Holmes (cu pașaport de cetățean norvegian purtând numele J. Sigerson) și asupra lui James (cu pașaport pe propriul nume), dar nu se cunoaște nimic despre ce au făcut în orele care au urmat sosirii la New York. Pe baza dialogului pe care știu sigur că l-au purtat în ziua următoare, aș putea presupune că nu au cinat împreună în seara aceea și nici măcar nu au locuit în același hotel. De unde deduc că nu au mai vorbit din momentul inoportunei ‚explicații’ a lui Holmes de pe puntea transatlanticului francez Paris, la intrarea în portul american” (Simmons, 2015: 64).

Printr-o formulă romanescă similară de îmbinare a virtualului cu realul, protagonista lui Graham Swift, scriitoarea Jane Fairchild, îl evocă pe Joseph Conrad dintr-o admirație excesivă pentru acest autor care „se născuse în Polonia şi cutreierase mările” și care uimise lumea literară prin faptul că „că pentru a-şi scrie toate cărţile, trebuise nu doar să înveţe să scrie, ci să scrie într-o limbă cu totul nouă. Era aproape de necrezut. Era ca şi cum ar fi trecut de o barieră imposibilă, de nepătruns, şi ei [Jane Fairchild] i se părea că probabil ăsta era lucrul cel mai important, realizarea cea mai mare şi aventura cea mai adevărată, mai mare chiar decât toate călătoriile alea pe care le făcuse în tinereţe.” (Swift, 2018: 171), merite care o „făcuseră să se îndrăgostească de el” (172).

Biografii sentimentalizate

Se poate demonstra relativ ușor că autorii își populează cărțile cu personaje pe care le selectează, în scopuri bine definite, din spațiul fizico-geografic, istoric, social, ales să fie investigat și că, în mod deliberat, parcă pentru a limita sentimentul de incertitudine al cititorului, în această galerie se pot găsi acei oameni reali, care, devenind personaje cu o pondere mai mare sau mai mică în economia povestirii, personaje elaborate special, pot „sluji mai bine demonstrației” (Perez, 1979: 48) și intenției auctoriale. În susținerea propriilor argumente și a viziunii sale artistice, Mihai Zamfir îl invită în arena sa ficțională pe „strămoșul său îndepărtat”, Fernando Pessoa, cel care „apărea tuturor drept un aristocrat indiferent, sigur pe sine și cu maniere englezești, dar despre care știm astăzi cu toții cum era  de fapt – un biet om speriat de toți și de toate, îngrozit de existență și care, pentru a nu înnebuni de cinci ori pe zi, se cufunda în alcool, imediat ce rămânea singur. Sau scria, ceea ce pentru el era totuna! Afară de geniu, semăn perfect cu nefericitul poet” (Zamfir, 2006: 97). Ajuns personaj, persoana publică, aici, Pessoa, urmează o traiectorie proprie scriitorului care retransmite realitatea, lăsându-se modelat în spiritul dorinței de perfecțiune a acestuia: „Cât de bine îl înțeleg pe iubitul meu Pessoa și cât de mult îl invidiez că a avut tăria să se retragă într-o cochilie, în micul lui apartament, să meargă doar până în Baixa familiară și să ducă cea mai ștearsă dintre existențe, fără ambiții sociale, fără pretenții, fără grija de a părea ceea ce nu era.” (245-6).

Ori de câte ori dăm peste un pasaj în care apare un corp străin materializat într-o persoană reală, realizăm o schimbare în clasicul raport narator-personaj-cititor prin condiția de intertextualitate pe care o ridică o asemenea intruziune, pe de o parte, iar pe de altă parte, înțelegem și acceptăm convențiile acestei mistificări, care ar trebui, prin configurarea lor, să inspire „încredere și să sugereze calități pe care le-ar avea și originalul” (Anghelescu, 2008: 18). Totuși, nici în romane în general (bănuiesc că nici în ficțiunile biografice) nu există o suprapunere exactă, compactă cu modelul original, căci, în ultimă instanță, așa cum recunoaște și biograful (tot ficțional) Otto von Romanoff, „viața e una, biografia e alta. Pentru a transforma o viață într-o biografie, trebuie să se recurgă la arta eliminării. Nici o biografie din lume nu menționează de câte ori se duce personalul la toaletă sau de câte ori își taie unghiile” (Morar, 2005: 64). Așadar, invenția narativă, mistificțiunea, implică ceea ce am considera azi a fi un gen de gândire critică, în sensul găsirii de răspunsuri și alternative personal(izat)e, argumente și justificări în clasica operare cu simbioza real-virtual, prin instrumentele oferite de natura și statutul textului literar.

Referințe:
  • Alexandrescu, Ion, 1988, Persoană, personalitate, personaj, Iaşi: Editura Junimea, Colecţia Humanitas-40
  • Anghelescu, Mircea, 2008, Mistificțiuni. Falsuri, farse, apocrife, pastișe, pseudonime și alte mistificații în literatură, București: Compania
  • Morar, Ioan, T., 2005, Lindenfeld,  Iași: Polirom
  • Perez, Hertha, 1979, Ipostaze ale personajului în roman, Iași: Junimea
  • Ricardou, Jean, 1988, Noi probleme ale romanului, București: Editura Univers (trad. Liana și Valentina Atanasiu)
  • Simmons, Dan, 2015, A cincea cupă,  București: Nemira (trad. Ruxandra Toma)
  • Swift, Graham, 2018 (2016), De Ziua Mamei. O poveste de iubire, Bucureşti: Litera (trad. Carmen Paţac)
  • Zamfir, Mihai, 2006, Se înnoptează. Se lasă ceața,  Iași: Polirom

Fotografie copertă creată de Pixabay, de la Pexels

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Rubrici”

O antologie de laureat

Colecția ,,Poeți laureați ai Premiului Național de Poezie MIHAI EMINESCU” a editurii Rocart se întregește cu

Poezii pentru copii

După majoritatea standardelor aplicabile în prezent, poeziile Elenei Farago le-ar putea părea un veritabil carnagiu adepților