Într-adevăr, titlul ales de această dată ne poate duce cu gândul la romanul din 1970 al scriitorului Glendon Swarthout, Binecuvântați animalele și copiii (tradus de Zoe Manolescu pentru Editura Univers, Colecția Globus, în 1980), sau la filmul omonim, realizat de regizorul Stanley Kramer în 1971 sau, de ce nu, doar la coloana sonoră a acestuia, scrisă de Bunny Botkin și Barry De Vorzon și interpretată de formația The Carpenters. În oricare dintre cazuri, asemănarea sau paralelizarea cu ele sunt absolut accidentale și deliberate, pentru că exemplele la care ne vom opri aici vor fi câteva aspecte de zooterapie, textualizate de autori pentru a dezvălui legătura pe care o pot stabili personajele cu animalele lor favorite, precum și impactul pe care această conexiune o poate genera în procesul evoluției narative. Așa cum se poate întâmpla în cărți, am avut și noi un câine, pe Nero, care, asemenea fermei din Africa a lui Karen Blixen, a rămas încapsulat în sertarul cu amintiri al familiei, fiind o experiență importantă, benefică, în întreaga perioada cât a conviețuit cu noi, atașamentul și afecțiunea lui necondiționate creând o simbioză exemplară prin comportamentul lui față de noi și prin acea „relație diferită” pe care o putea întreține cu noi, adulții (vezi De Wailly et al., 2005: 66).
Câini și elefanți
Sursele electronice indică în mod repetat că cel mai popular animal de companie în zilele noastre este câinele, descris ca fiind prietenos, sociabil, jucăuș, curios, temerar, sprinten, loial și protector cu stăpânii săi (uneori ajungând chiar la agresivitate); a rămas în istorie ca „principalul însoțitor al vânătorului”, cultivându-i-se „instinctul sălbatic în scopul de a depista și prinde alte animale” și fiind „admis de înalta societate spre sfârșitul evului mediu” (Lewinsohn, 1988: 175); astăzi, dogniția, adică cercetarea cogniției câinilor, decretează că „un sfert dintre proprietari își consideră câinele mai inteligent decât majoritatea oamenilor” (De Waal, 2019: 148), câinii fiind capabili să învețe lucruri pe care vor să le facă din varii motive, mai cu seamă din dorința de comunicare cu stăpânul lor, așa cum se întâmplă în cazul lui Doorman/Portarul, câinele de șaptesprezece ani al lui Ed Kennedy, mereu așezat „la ușa cu plasă (…), încă de la o vârstă fragedă (…), o corcitură de ciobănesc german cu rotweiller (…)”, care „înainte a fost câinele tatei, dar, când bătrânul a murit, în urmă cu aproximativ șase luni, mama mi l-a dat mie (…); l-am luat cu mine. În maghernița mea. La ușa lui. Și este fericit (…). E fericit când lumina soarelui pătrunde prin ușa cu plasă și-l încălzește. E bucuros să doarmă acolo și să se mute mai în față când încerc să închid noaptea ușa de lemn. În asemenea momente, îl iubesc al naibii de mult” (Zusak, 2021: 26-7). Cu un al șaselea simț al său, care „începe acolo unde se opresc posibilitățile, adesea foarte limitate, ale oamenilor ” (De Wailly et al., 2005: 202), Portarul e cel care alungă sentimentul de singurătate al protagonistului, așa cum, de altminteri, recunoaște acesta: „când îl văd pe Portar, îl ridic și-l țin în brațe, chiar dacă are patruzeci și cinci de kilograme. Îl sărut și, în ciuda murdăriei și a duhorii, în această seară simt că pot duce pe brațe întreaga lume. Portarul mă privește amuzat” (Zusak 2021: 64), rămâne mereu însoțitorul lui Ed, „tovarășul său credincios” (250).
Opțiunea noastră pentru alăturarea, aparent paradoxală, a două animale cu areale atât de diferite, câinii și elefanții (și totuși, romanii îi foloseau în același spectacol de luptă!), e determinată de descoperirea de texte în care personajele s-au reconstruit și reconfigurat structural prin coabitarea cu unul dintre ele, ambele fiind remarcabile prin particularitățile lor cognitive, manifestate în proximitatea oamenilor, și studiate preponderent pentru a explica anumite reacții generate de această situație comunicațională. Este unanim acceptat faptul că elefanții sunt inteligenți, că „au un comportament spontan, care nu permite precizia și controlul cerute de știință (…), că sunt mai puțin previzibili decât multe alte animale domestice, că pot fi agresivi cu oamenii, chiar putând să-i omoare” (De Waal, 2019: 277) și că pot forma legături îndelungate cu îngrijitorii/cornacul lor, așa cum sunt ele prezentate în povestea emoționantă a salvării puiului de elefant Violet de către îngrijitoarea Hettie în timpul bombardării Belfastului în cel de-Al Doilea Război Mondial. Pentru că „elefanții pot percepe infrasunete” (De Waal, 2019: 278), Violet a reacționat la zgomotul sirenelor „pășind agitată, țipând sfâșietor”, iar Hettie a căutat imediat „un mod de a liniști biata creatură”, oferindu-i o chiflă dulce, pe care elefantul „a ridicat-o cu trompa și a dus-o la gură” (Walsh, 2023: 226). Ca orice animal care deține „puterea inexplicabilă și neexplicată de a prevedea marile dezastre, în special cutremurele de pământ, avalanșele, asasinate, bombe, inundații” (De Wailly et al., 2005: 56), Violet nu se simte/nu mai este în siguranță la grădina zoologică Bellevue; ca atare, se iau măsuri de precauție pentru protejarea ei și pentru evitarea sacrificării ei odată cu celelalte animale mari aflate în captivitate. Hettie hotărăște să o ducă pe Violet la ea acasă: „Hettie ținea bățul aproape de fruntea lui Violet, iar elefantul o urma, pășind împreună de-a lungul potecii șerpuite care mărginea voliera” (Walsh, 2023: 260); când animalul alunecă pe caldarâmul care acoperă strada, o cădere cu rostogolire în aer și aterizare pe spate, cu „picioarele în sus”, Hettie „a sărit și a alergat spre ea, mângâind-o cu mâini tremurătoare, verificându-i trupul, în căutarea de răni, și oferindu-i în același timp alinare (…). Ești bine, fetițo, a consolat-o Hettie. Totul e bine” (264), masându-i trupul, „trasând cercuri pe suprafața pielii”, iar elefantul „a scâncit încetișor” (265), parcă apelând la cel de al șaselea simț al său, acela de a putea supraviețui „în condiții dramatice, catastrofale” (De Wailly et al., 2005: 26).
Efecte ale zooterapiei
Cititorul atent (și interesat!) identifică destul de ușor tente de zoomorfism la animalele apropiate personajelor, adică un anume stadiu de asimilare în care „animalul se comportă față de om ca și cum acesta ar fi un individ din specia sa” (Cociu, 1979: 35), răspunzând grijii stăpânului și adaptându-se firii acestuia cu recunoștință, așa cum este cazul raței lui Ruth, Rosa, care „purta botoșei tricotați și părea să șchiopăteze puțin, ca și Ruth. Iar Ruth căpătase parcă un legănat, ca Rosa” (Penny, 2017: 196). Personajul-observator, Inspectorul-șef Armand Gamache, rezident în satul Three Pines, concluzionează amuzat cu gândul la câinele său, Henri, că „dacă oamenii chiar încep să semene cu animalele lor de companie (…), atunci era posibil ca în orice moment să-i crească niște urechi enorme și să-i apară pe față o expresie jucăușă și cam absentă. Dar Rosa era pentru Ruth mai mult decât un simplu animal de companie, iar Ruth era pentru rață mai mult decât o ființă umană ca oricare alta.” (197)
Legătura dintre oameni și animalele lor de companie este categoric mutuală, în sensul că există și oameni de companie pentru animale în complicatul proces de terapie cu animale de companie (pet therapy) sau zooterapia, o terapie sugerată în cazul unei acute nevoi de comunicare emoțională sau de ameliorare a unei condiții de izolare sau frustrare, cum este cea în care se găsește Ștefan, tatăl lui Vlad, deținut la Gherla; acesta primește un dar salvator de la un gardian omenos [Iacoban], un pui de vrabie, cu sfatul următor: „Hrănește-o! Ai grijă de ea. Viața ei depinde de tine. O să te ajute, ai să vezi”; vrabia s-a dovedit a fi vitală în acele zile de recluziune: „Vrabia aia m-a ajutat să ies întreg de la izolare. Am vorbit cu ea. Am mângâiat-o. I-am povestit chiar și fosta mea viață. Am simțit că am un suflet lipit de mine. Că am o responsabilitate. Că nu sunt singur. Dacă muream eu, murea și ea (…). M-au ținut două luni acolo. Când am ieșit, orbit de lumina soarelui, am deschis marginile hainei și i-am dat drumul să zboare. Oare s-a descurcat? M-am gândit că era exact ca mine. Îmi purtasem singur de grijă. Viața mea și viața vrabiei tot cam aia erau (…); am ajutat-o, așa cum și gardianul cel bun făcuse cu mine. Și-mi dăduse mai departe firul ăsta. Era ca și cum aș fi întors binele.” (Crețu, 2023: 162)
Asemenea tuturor organismelor vii, atât de sensibile la variațiile de mediu și atât de înzestrate să perceapă schimbările din jur cu ajutorul organelor lor de simț, acele „formațiuni nervoase senzitive”, pe baza cărora animalele iau „anumite atitudini, comportamente” (Pora, 1980: 75), animalele de companie răspund întotdeauna intențiilor stăpânului lor, fiind capabile să îl citească în fiecare moment petrecut împreună, asemenea lui Henri, care e gata să se joace în zăpadă cu Gamache pentru că „știa că este iubit. Și știa cum să-i iubească pe ceilalți” (Penny, 2017: 162), la fel cum este gata să îi ofere acestuia recompensa companiei sale când inspectorul se întoarce, obosit, din misiunea sa, alergând „să-l salute”, dăruindu-i întreaga lui afecțiune și căldură, căci „Henri era fericit să le ofere pe amândouă” (330), ca semn al unei interacțiuni consacrate.
Referințe
Cociu, Mihail, 1979, Grădina zoologică – un muzeu viu, București: Editura Științifică și Enciclopedică
Crețu, Bogdan, 2023, Mai puțin decât dragostea,Iași: Polirom
De Waal, Frans, 2019 (2016), Suntem îndeajuns de inteligenți pentru a înțelege inteligența animalelor, București: Humanitas (trad. Carmen Strungaru)
De Wailly, Philippe, Lambert, Gilles, Brincourt, Christian, Drs., 2005 (2001), Al șaselea simț al animalelor, București: Editura LIDER (trad. Margareta Vavi Petrescu)
Lewinsohn, Richard, 1988 (1910), O istorie a animalelor. Rolul lor în dezvoltarea civilizației umane, București: Editura Meridiane (trad. Lucia Ruxandra Munteanu)
Penny, Louise, 2017 (2013), Locul de unde vine lumina, București: Editura Trei (trad. Mihaela Apetrei)
Pora, Eugen, 1980, Unitatea lumii vii, București: Editura Științifică și Enciclopedică
Walsh, Kirk, S., 2023 (2021), Elefantul din Belfast, București: Corint Fiction (trad. Ioana Petridean)
Zusak, Markus, 2021 (2002), Mesagerul, București: RAO Distribuție (trad. Andra Elena Agafiței)
