În „clipa repede ce ni s-a dat”, omul a fost mereu bântuit de varii tentații, dintre care cea sexuală este dominatoare (obsesiva tensiune bărbat-femeie). Ereditatea biologică ca și cea spirituală este produsul unei tulburătoare complementarități dintre cele două sexe. Fondul obscur, atavic conține o întreagă floră instinctuală care iese extatic la lumină ca un ciorchine de poezie, calinerii, inefabil, sursă a farmecului vieții-viață sau ca rafinament artistic în literatură. Sexualitatea este frumoasa fără corp a neostoitei căutări de împlinire („dorul de pereche”), fantasmă tiranică a psihosomaticii umane. Omul e mereu victimă sau mijloc și instrument, pierzându-se în „nesfârșite autoiluzionări” (C. Jung). Scriitorii au rezolvat diferențiat „tragedia sexelor”. Unii au dizolvat-o în spiritualitate și lirism, alții au pedalat pe ceea ce e biologic în iubire, fără a o reduce exclusiv la animalitate. Iubirea este de fapt un aliaj mirabil de sentiment, gest, tandrețe, poezie, dar și copulație, erecție, orgasm. Spații ale seducției erotice întâlnești peste tot în ficțiune, cu pendularea perpetuă între idealizare și instinctualitate. Erotismul cu toate derivatele lui este prezență tutelară în literatura universală, de la Cântarea Cântărilor din Biblie, Procopius din Cezareea, Aristofan, Petronius, Apuleius, Ovidiu, Rabelais, Boccaccio, Cassanova, Goethe, Zola, Baudelaire, Flaubert, W. Whitman, ca imperialism sexual, faunesc, cu forme de delir libidinal (influența freudismului la H.D. Lawrence, J. Joyce, Th. Mann, W. Faulkner, până la Henry Miller, Anaїs Nin, Simone de Beauvoir etc). Multe creații literare au fost socotite obscene, ca atare interzise și nu puțini autori au fost târâți în instanță pentru atentat la bunele moravuri. În literatura română au fost asociați cu literatura de scandal, contencios bogat (perversiuni, morbiditate):Hasdeu, M. Eliade, M. Sebastian, D. Petrașincu, N.D. Cocea, Al.O. Teodoreanu, F. Aderca, Camil Petrescu, Gib I. Mihăescu, G. Călinescu, T. Arghezi, G. Bogza etc.
Dintre scriitorii contemporani care s-au afirmat plenar după 1990 (Mircea Cărtărescu, Varujan Vosganian, Dan Stanca etc.), Doina Ruști și-a impus fecunditatea creatoare scriind dezinhibat, cu naturalețe, autenticitate despre erotism, dar având și o certă predispoziție pentru proza fantastică. Demersul ei narativ include câteva romane: Omulețul roșu – 2004, Zogru – 2006, Fantoma din moară – 2008, Lizoanca la 11 ani – 2009, Manuscrisul fanariot – 2015, Mâța Vinerii – 2017, Homeric – 2019 (o trilogie), Logodnica – 2017, Paturi oculte – 2020, dar și povestiri care tematic-stilistic curg în același vad, angrenaj funcțional de similarități epice întemeiat pe principiul vaselor comunicante: Cămașa în carouri și alte 10 întâmplări din București, Prefață de Emanuela Ilie, Litera, 2023 (prima ediție la Polirom, 2010) Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot, Litera, 2021 și Depravatul din Gorgani, Litera, 2023. Glosele noastre vizează acum doar serialul povestirilor autoarei („puzzle narativ”), încadrate unitar în siajul strategiilor literaturii fantastice, doldora de translații spațio-temporale între prezent (modernitatea recentă a hipertehnologizării) și trecut (plonjarea în secolul al XVIII-lea – epoca fanariotă), pretext al oricărei aventuri, asociat iscării echivocului, intruziuni în banalul cotidian, hiperrealist, asociat sondării misterului, suspansului. Paginile autoarei recurg la deconstrucție și reconstrucție prin filosofia olfacției (mirosuri aromitoare, parfumuri, licori, droguri), configurând imagini ale „înaripatului Eros”, vertij pasional (nostalgii, obsesii, vise, aspirații, bucurii, tristeți, neîmpliniri), alături de macabrul Thanatos (suferințe, agonie, răzbunări, crime). Mirosul care ne încântă sau ne dezgustă este asociat cu sexualitatea, influențând alegerea partenerului, parfumul putând fi periculos, manipulator prin gesturi și cuvinte (sunete ale unor nume scurte sau lungi, venite parcă direct din „seraiurile Stambulului”). D. Ruști a instituit un veritabil cult pentru epoca fanariotă, când în București se umbla pe picioroange de lemn pe ulițe mocirlite, se deambula de-a lungul Europei în călătorii inconfortabile, obositoare, în carete, în contrast cu modernitatea, când femeile flanează pe asfalt cu tocuri înalte, beneficiază de automobile luxoase, de avioane pentru sejururi în tărâmuri exotice. Romanele, povestirile autoarei se singularizează prin originalitatea viziunii sale în paradigma literaturii fantastice și a celei erotice, recuperează pecetea unor evocări din trecut, serial de amantlâcuri, iubiri bizare, fapte reprobabile, acte nelegiuite din veacul domniilor fanariote (Moruzi, Ipsilanti, Mavrogheni, zurliu – unul dintre cei mai detestați fanarioți, Hangerli).
Ficțiunea epică oferă o amplă hartă a pasiunilor și destrăbălării, sexualitatea, cu fantasmele ei dominatoare (forța viselor, obsesiilor) fiind capitolul primordial din viața acestor personaje.
Autoare consacrată, Ruști beneficiază de o serie de autor pe care i-a dedicat-o Editura Litera, e multipremiată. Amintesc selectiv acum doar premiul Uniunii Scriitorilor, 2008, Premiul Ion Creangă al Academiei Române, 2009, tradusă în 15 limbi, ficțiunile ei epice fiind receptate elogios pentru faconda ei stilistică de povestaș dăruit. Ea sondează tărâmul imaginarului, descoperă existența unei lumi paralele, preocupată de mitologia locului. Pe alocuri, fulgurant, în unele pagini scânteiază un tip de poezie a scriiturii. Personajele transgresează adeseori în epoca noastră și vin în descendența lui M. Eliade, dar în afara meditației metafizice a prozei reputatului istoric al religiilor și a lui M. Cărtărescu, fără a se înălța la altitudinea sborului fulminant, nebun al imaginarului acestuia. Ruști valorifică în pagini factualul, date verificate, neignorȃnd pista de contact cu realul menit să înlesnească planul fictiv. Sursele documentare de primă mână provin din fonduri arhivistice rare – ediții princeps din prestigioasa Bibliotecă a Academiei, Arhivele Naționale (unde vede înscrisuri de mână, transliterate de eruditul Claudiu Turcitu), pagini din V.A. Urechia, Istoria Românilor, C. Ionescu-Gion, Istoria Bucureșcilor, Hasdeu, din folcloristul Sim. Fl. Marian, Hristache Pitarul (cu o istorie în versuri), Anonimul Brâncovenesc etc. Practic, în inventarele, listele, documentele de cancelarie publicate de alții (Nicu Gane, D. Stănescu, Ștefan Lemny etc., povestitori, istorici), Doina Ruști descoperă mai multă viață decât în unele romane sau în istoriile de ținută scorțos-academică. Ea recurge la ingredientele ficționalizării, convertește cu grație documentele din arhive în povești tulburătoare doldora de tânjiri, iubiri fulgerătoare, răpiri, violuri, gelozie, autoiluzionare, dezamăgiri, ură, crimă etc.
Doina Ruști s-a impus rapid prin rara capacitate de a epiciza cu talent/a repovesti (Cartea Depravatului), portretizând briant, cu șarm stilistic învăluitor cutume, tradiții, mentalități, moravuri ilustrative pentru o lume revolută. D. Ruști povestește trecutul, epoca fanariotă (grecii din Imperiul Otoman) pe malurile Dâmboviței, iar prin extensiune un areal din care nu lipsesc Stambulul, Nicopole, Veneția, Viena imperială, încât povestirile abundă în semnificații, multe pagini se încarcă de o patină simbolică, încărcată de mister, potențând demersul narativ. Îndeosebi în Depravatul…, recurge la o tentativă taxonomică închisă în 17 Reguli pentru definirea vieții eroului titular, ilustrate fiecare prin seturi de povestiri brevilocvente, dar dense prin tâlcul lor. Selectiv ofer câteva dintre cele mai tușante reguli: „Fără pasiune nu există nici desfrânare”, „Desfrânat, dar cu ștaif”, „Contează doar excesele care fac din tine vedetă”, „Destrăbălează-te, dar nu atinge anomalia!”, „Când pasiunea nu e autentică, nici literatura nu e”, „Nemuritoare sunt numai plăcerile interzise”, „Dacă ești prins asupra faptei, e mai bine să-ți pui cenușă în cap”, „Plăcerile costă!”. Autoarea oferă o rară bogăție tipologică, portretistică, personajele negative fiind mai reușite decât cele pozitive. Scriitura brodează cu virtuozitate în chenarul verosimilității episoade insolite, recreează tablouri de atmosferă (invazia lăcustelor, ciuma etc), cu bizarerii, ciudățenii absolute – iubiri electrizante, răpiri, crime, superstiții, „gogomănii” din siajul magiei – isteria stafiilor (ocultism, misticism), o lume înfrățită cu vrăjitoare, fantome, diavoli (Diavolul îndrăgostit), strigoi, iele, șerpi zburători, spâni, știme, un vampir în biserică etc.; serial de ipochimeni scufundați în viciu (climat de lascivitate generalizată). O lume pitorească, cu o pendulare între ascensiuni fulminante versus eșecuri, încât în acolada narativă cititorul descoperă boieroaice, roabe, codoașe (teleleici), escroci sentimentali, aventurieri de primă mână, masculi absoluți, experți în amor, râvniți de femei (Depravatul din Gorgani), amanți jefuitori de case activați de depravarea în iatacuri străine, călugări, preoți-căzuți în păcat, negustori, slugi, mercenari, croitori, doctori libertini, visători, oameni amestecați în scandaluri, influenceri, retardați (netoți), personaje cu biografii modeste, dar artiști în intrigi, pragmatici, deveniți mici nemuritori. Abundă iubirile eșuate, eroine care rămân fete bătrâne. Ficțiunea epică oferă o amplă hartă a pasiunilor și destrăbălării, sexualitatea, cu fantasmele ei dominatoare (forța viselor, obsesiilor), fiind capitolul primordial din viața acestor personaje. În text apar și personaje istorice: Pazvante Chioru, ucigaș sadic, Păuna Greceanu, memorabilă, cea care primește bani imperiali de la Carol al IV-lea, tatăl Mariei Tereza (O femeie căreia nu i-a rezistat nici Împăratul) sau Contesa de Witt, ascensiune uimitoare, carieră europeană prin frumusețe și inteligență etc. Personajele reale, de la cele de rang la oameni de rând, se metamorfozează în ficțiuni. Unii practicau negoțul cu oameni – negustori de sclavi, fac averi, devin proprietari de hanuri, acced social-politic (Ban al Craiovei) etc. Sunt prezente iubiri adolescentine alături de intrigi amoroase tenebroase – un călugăr intelectual căsătorit cu o fiică de boiernași își schingiuiește atroce sclavii. În bogata tipologie indusă de conflictul dintre iubire și datorie morală apar personaje bovarice, narcisice. O descendentă a Cantacuzinilor, singură la o mănăstire de călugări, declanșează „răbufniri ale sângelui”. Vestimentația, hainele boierești (hăineturi, țoleturi, cum le numește cineva adresându-se lui Vodă) – eșarfe, șaluri, turbane, șalvari etc. – impun prin varietatea lor coloristică. Inventivitatea onomastică, prin cognomene, are certă expresivitate: Gheorma, Spurcatu (sclav, cioclu), Fârțogu (neastâmpăratul, mereu pe drumuri), Sticlaru (un vraci), Nerușinatul (desfrânat de lux, scriitor de epistole), Jojo (un papagal bătrân), Mami (un câine zăpăcit) etc., dar și prin recurs la limbajul argotic, la cuvinte expresive, cu iz vechi, relicve lingvistice – grecisme, turcisme, inevitabile (suntem la porțile Orientului), adaptate/adoptate: scatulcă (lădiță pentru a păstra lucruri de preț), giubea (palton), haznatar (casier), palachidă (iubită), saric/sarâk (o eșarfă, podoabă), degremea (o basma), agapé, anthropos etc. În valul larg al „curiozităților amoroase” curg modalități contrariante – comportamental, mentalitar – prezente de altfel în neschimbata natură a omenirii dintotdeauna.
Autoarea nu alunecă, fapt notabil, în sordid, licențios, vulgaritate, evitate mereu prin sugestie, virtute a literarității textului. Povestirile Doinei Ruști refac admirabil spiritul acelei epoci, decodând semnificațiile multiple ale senzualității, erotomaniei prin nuanțări, distinguo-uri edificatoare. Haremul din Bucureștiul fanariot, bunăoară, n-avea accepția la care ne așteptăm, el fiind dedicat exclusiv primei-doamne, soția Principelui, anturată de prințese, probând rochii, bijuterii, cosmetice, alături de lecturi din Voltaire, Rousseau, La Fontaine etc. Haremul era păzit de flintași, corespondent al SPP-ului de azi etc. Cu o admirabilă știință a povestitului, D. Ruști e atentă la dimensiunea dialogică. Autoarea recurge la structura „în ramă”, una simplă – tip de optică în dublu sens –, privind dinspre epoca fanariotă spre noi, mai puțin familiară pentru unii, dar și dinspre prezent spre trecut. Tipul acesta de actualizare este de altfel foarte convingător, îndreptând mereu comunicarea către cititor prin folosirea oralității: „ca să fiu dreaptă”, „zic eu”, „îmi vine imediat în minte”, „nu v-am spus încă”, „de fiecare dată ironizez”. Oralitatea, ironia, subiectivitatea canalizează textul epic pe pista realismului psihologic. Povestirile Doinei Ruști resuscită literar perioada revolută a medievalității fanariote a istoriei, cea muntenească, bucureșteană, prioritar comportamentul vieții din interior, din culise a relațiilor umane – modul arogant, viclean, megaloman.
