Camera de studiu

Fragment din romanul omonim premiat la concursul național de debut „Rețeaua Literară” din 2024 și apărut de curând la Editura Tracus Arte.

179 vizualizări
Citiți în 15 de minute

Martin Kumamoto ne propune Camera de studiu în primul rând ca pe o scriitură gen terapie, un fascinant experiment de lectură, dar cu siguranță și pentru a desluși substratul unui roman care va deveni în scurt timp bestseller. Dialogurile sunt sublimate de imagini puternice, de sentimente contradictorii și mai ales de o introspecție care ne duce cu gândul la romanele japonezului Ishiguro. Forma captivantă prin care se succed evenimentele din Camera de studiu, personajele, erotismul, interconectările dintre lumi diferite induc pofta de lectură cu o apetență pe care prea puține cărți pe care le-am citit în ultimii ani au reușit să o facă. O garsonieră din Osaka în care Martin experimentează trăirile unei depresii absurde, pe care viața ne-o așterne inevitabil printre alte mizerii cotidiene, devine o citadelă de studiu în care Maria are un loc aparte, privilegiat.
Tentativa de schimbare totală aduce însă cu sine o nouă provocare. Vă doresc lectură plăcută, iar lui Martin Kumamoto îi doresc mult succes cu acest splendid roman. – GELU VLAȘIN

Știu povestea asta de la tatăl meu, care a aflat-o de la tatăl lui, care a auzit-o de la tatăl lui: Dobrogea, anii 1890. Coloniștii români, veniți de prin Transilvania, se apucă să „dreagă” o veche fântână turcească ce funcționează foarte bine, dar ei au nevoie de mai multă apă, pentru turmele de oi. Golesc fântâna, astupă cu lână vâna de apă bună care o alimenta, apoi dau zor să lărgească fântâna de piatră; treabă lungă și grea, cu care ei nu sunt obișnuiți. Reușesc în cele din urmă și se grăbesc să scoată dopul de lână, așa încât vâna de apă să umple la loc fântâna, acum mult mărită, așa cum și-o doriseră. Dar vâna secase. Apa își săpase alt drum prin pietroasele adâncuri dobrogene, iar marea lor fântână a rămas goală. Moartă. Martin, imigrant în Japonia, se luptă cu o iubire imposibilă, cu fântâna lui vie, cu Maria. Maestrul Martin ajunge să descopere nu că-i un meșter nepriceput, ci c-a lucrat de la bun început la fântâna greșită. Nu Maria avea nevoie de reparații, ci el însuși: fântânarul e una cu fântâna. Cum se va extrage Martin din adâncuri? Cum va răzbi spre lumină? Răspunsul e-un roman poate prea dur: Camera de studiu. – MIHAI BUZEA


Fragment

Pe Momoka am cunoscut-o printr-un site de anunțuri BDSM. În Japonia se mai poartă încă un gen de bulletin boards care nu se mai folosesc de multă vreme în alte țări. Anunțul Momokăi spunea că-și dorea următoarele: să aibă orgasm până la leșin, să fie legată și să fie bătută la fund. Adăuga că mai postase și pe alt site, luase legătura cu cineva, dar odată ajunsă la ziua întâlnirii, i se făcuse frică și renunțase.

Ne-am trimis aproape zilnic mesaje scurte timp de mai bine de o lună. Îi trimiteam linkuri cu ce-mi plăcea și-mi trimitea înapoi titluri de manga erotice.

Ne-am întâlnit la Umeda în față la Big-Man, imensul ecran de reclame cunoscut ca punct de întâlnire. Eu eram casual, mi-era silă să mă dau drept acel tip de bărbat la costum care se pare că e de mare efect la 90% din populația de femele a arhipelagului.

Momoka avea niște pantofi cu tocuri care o făceau să pară puțin mai înaltă decât era, dar m-am bucurat că ținuta nu ieșea prea mult din spectrul casual în care eram. Purta niște blugi bleumarin și un gen de jachetă pufoasă care o făcea pe jumătate elegantă pe jumătate simpatică. Decisesem pe LINE să mergem aleatoriu prin jur și să intrăm într-unul dintre restaurantele care ne făceau cu ochiul. Am mâncat un udon apoi am mers pe o terasă de la etajul zece al unui complex comercial din apropiere. Am vorbit. Nu mai știu ce: pandemia, vremea.., apoi puțin despre BDSM și site-ul unde ne găsisem.

Deși shibari, bondage-ul japonez, e cunoscut de toți practicanții lifestyle-ului, termenul „BDSM” e rar auzit în Japonia, folosindu-se în schimb doar ultimele două litere, „SM”, cu tendința de a desemna orice înclinații sexuale care ieșeau din sfera normalului și care cuprindeau și jocuri de dominanță și supunere. S și M nu erau însă niște noțiuni semi-tabu. Când venea vorba de legături sexuale, și chiar în general când se vorbea de caracterul unei persoane, trebuia să alegi dacă erai S sau M. E foarte interesant cum un popor cu structură relațională interumană piramidală, în care două persoane trebuie să decidă musai ce e, kōhai sau sempai[1], trebuia să facă o alegere clară și când venea vorba de SM. S desu ka? M desu ka? „Ești S sau ești M?” În fața fiecărei litere se putea atașa un do, ceea ce producea expresiile doS și doM, folosite pentru cei care erau „foarte”, „extrem” S sau M.

― Vrei să mergem undeva unde ne putem relaxa mai bine? am întrebat-o.

M-a privit în ochi, cum rareori o fac japonezii.

Um, a confirmat ea dând ușor dar hotărât din cap.

― Nu trebuie să facem nimic, facem puțin gorogoro, „ne tolănim un pic”, și vorbim.

― Haha, a râs ea scurt.

Am căutat zona cu love-hotel-uri cea mai apropiată și ne-am îndreptat într-acolo. Am intrat în primul hotel, care se numea ceva cu America și nu mai știu cum, am ales prima cameră care ne-a făcut cu ochiul de pe panoul cu camere de la intrare, și am urcat.

Camera era foarte mică în comparație cu Camera de studiu. Așa se explica și prețul relativ scăzut. Imediat ce am intrat eu m-am aruncat în pat încercând să creez o atmosferă de relaxare și Momoka s-a așezat pe marginea lui. Nu mai știu ce am vorbit. Am întrebat-o despre experiența ei. Era ceva drăguț la ea.

M-am ridicat, am luat-o de mână, iar ea m-a urmat și s-a ridicat și ea de pe pat, apoi am sărutat-o. A început să geamă din primele momente și am simțit cum își lasă trupul moale într-un mod curios. Am sărutat-o pe buze și apoi pe gât. I-am desfăcut încet fermoarul de la pantaloni și i-am tras ușor de pe ea în timp ce am așezat-o la loc pe pat.

— Fără vânătăi sau urme, da? m-a oprit ea parcă într-un act de a fi conștientă ultima oară de sine înainte de a se lăsa în voia lui „fie ce-o fi”.

— Nici o grijă, azi nu facem nimic SM. Futsū, i-am zis, „normal”.

Cuvântul mi-a reverberat pentru o secundă prin cutia craniană înainte de a-și trimite o lovitură scurtă, ca de cuțit undeva spre capul pieptului. „Și cum a fost?” o întrebasem pe Maria la câteva zile după ce se culcase cu tipul de la școală. „Mm, cum să fie?.., normal” îmi răspunsese ea.

Momoka avea pieptul perfect plat, un fund foarte simpatic și cea mai bună pizdă din lume. Ce aveam să mai înțeleg de la prima întâlnire era că lucrurile pentru ea erau ori albe ori negre. În timp ce-și refăcea machiajul, mi-a zis fără să o întreb nimic:

— Dacă mă întrebi, cel mai probabil că n-o să existe o a doua oară.

La cât damage primisem în ultimele luni, orice rejecție oricât de mică era suficientă să mă pună cu botul pe labe. Exista însă și un revers: te obișnuiai.

Am rămas tăcut pe marginea patului, în timp ce ea se uita în oglindă, neștiind ce sau dacă ar fi trebuit să zic ceva.

— Ce, te-ai pleoștit?

Pfff, a dracului femeiușcă…

— Nu, am răspuns într-o doară, e în regulă. Pot să te întreb care a fost problema?

— Stai să ne înțelegem, mi-a zis ea făcându-mi semn să mă așez pe pat ca să facem lucrurile clare, nu a fost nici o problemă! Am înțeles în schimb ce înseamnă sex fără sentimente și nu vreau.

— Treaba asta cu sentimentele e tare complicată, i-am spus, poate dura… ani (sau o viață aș fi vrut să adaug). Ce faci în tot timpul ăsta?

— Fac singură.

Am zâmbit. Ce puteam să zic? – era dură.

După cum cer regulile de politețe în Japonia, când eram în tren spre casă, Momoka mi-a trimis mesaj de mulțumire pentru ziua respectivă. Timp de o lună de zile îmi scrisese în limbaj onorific sau de politețe, în hotel îmi vorbise la fel, și acum era din nou pe aceeași frecvență.

Am mai înțeles două lucruri în ziua aia. Momoka avea douăzeci și trei de ani, exact cât Maria. Cu toate astea, înțelesese într-o singură oră diferența dintre intimitate și sex, pe care Maria nu o pricepuse și nu părea să o priceapă curând. Am mai înțeles și că, pentru Momoka, în ciuda SM-urilor și tuturor perversiunilor pe care le visa, experiența din ziua aia fusese un mic șoc pentru care nu fusese pregătită.


[1] Termeni desemnând membrii unei relații interdependente stabilită în principiu pe baza datei de intrare într-un grup, într-o firmă sau o organizație. Sempai se referă la persoana cu mai multă experiență care trebuie să ofere sfat persoanei mai puțin experimentate, adică kōhai, aceasta trebuind, la rându-i, să arate respect și mulțumire. (jap.; n.a.)

Martin Kumamoto este pseudonimul literar al unui scriitor român care locuiește în Japonia. Cu banii strânși ca salahor în UK, în 2005 se decide să urmeze cursurile Facultății de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București. A fost muncitor în fermă, paznic de noapte, administrator de rețea, instructor de japoneză plătit cu ora, traducător în uzină auto. În 2013 a primit o bursă de cercetare de la guvernul Japoniei. A scris câteva articole în japoneză în reviste ale asociațiilor de studii literare din Japonia, unde în 2020 a primit titlul de doctor. În prezent își împarte timpul între meseria de profesor și pasiunea pentru caligrafie japoneză și aikido. Manuscrisul romanului de față a fost premiat la concursul național de debut „Rețeaua Literară” din 2024.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Ficțiune”