La două decenii de la decesul profesorului Mircea Zaciu (1928-2000), vedeau lumina tiparului alte două volume ale Jurnalului său (Cluj-Napoca, Editura Limes, 2020) sub îngrijirea confraternă a lui Ion Pop și Mircea Petean, admirabil gest restitutiv menit să redimensioneze profilul literar al studentului lui Dumitru Popovici – istoric literar, comparatist, eminent eminescolog. Cele 4 volume antume ale Jurnalului acopereau intervalul 1979-1989, ,,deceniul satanic”, sintagmă percutantă a diaristului. Consemnările radiografiau fizionomia social-politică, cultural-artistică a etapei până la data de 21 decembrie 1989, în vria evenimentelor bulversante ale Revoluției noastre. Volumele 5 și 6 complinesc organic (narativ, stilistic) o uriașă frescă a etapei postcomuniste, anii 1990-1994, în care proliferează parvenitismul, superficialitatea, insolența îmbogățiților noii puteri.
Profesorul M. Zaciu s-a format la riguroasa școală istorico-literară clujeană, devenind el însuși o instanță critică, o autoritate incontestabilă, creatorul unei școli de cercetare. El a știut polariza energii intelectuale, canalizându-le în proiecte culturale ample. A convocat mulțime de critici întru omagierea lui Rebreanu și Agârbiceanu în două volume pe care le-a gândit și alcătuit; a editat jurnalul lui Camil Petrescu, a coordonat seria Restituiri a Editurii Dacia în care au văzut lumina tiparului numeroase titluri intruvabile. A edificat Dicționarul Scriitorilor Români, operă lexicografică semnificativă (ea constituie de fapt o istorie literară), tentativă donquijotescă în raport cu obstacolele care au barat-o, un sindrom pentru Dictatură, a cărei tipărire a fost mereu amânată, veritabilă odisee (și iliadă) cărturărească. Colectivul colaboratorilor cuprindea 60 de nume de critici și istorici literari din țară. Coordonatorul principal expedia scrisori, chestionare, veritabile somații pentru respectarea termenelor și a normelor de redactare. Am suportat eu însumi necesara ,,teroare” cu care Profesorul îi zorea prin misive imperative pe colaboratorii săi. Exigent, autoritar dar și prevenitor, a avut cu siguranță vocația mentoratului. A tutelat zeci de destine literare, cariere, a descoperit și/sau lansat mulțime de oameni ai condeiului – poeți, prozatori, eseiști, critici și istorici literari. A modelat prin forța propriului model, irepetabil. Un mic insert confesiv este inevitabil acum. Făcea figură aparte printre profesorii noștri de la Filologia clujeană. Impunea, inhiba și fascina concomitent. Avea rigoare, ținută, rectitudine, era purtător de spirit de ordine. Eleganța vestimentară își găsea la el corespondent în tăietura limpede a frazării. Nu era un orator în accepția curentă a termenului, însă demersul său excela prin coerență, densitate, frapând prin ireproșabila dicție a ideilor. Își cenzura aspru trăirile, le controla, dar cursurile și seminariile lui despre interbelic rămân neuitate, cu întreaga aură a magiei lor – șansă și a ,,promoției Ion Agârbiceanu”, 1963, anul morții prozatorului căruia i-a dedicat o monografie, teza sa de doctorat. Era catedratic fără ostentație, dar și atașant cu discreție. Ardelean emblematic, Profesorul era un sentimental care se disimula strategic în morgă aulică, maliție, dar capabil de gracile gesturi afective, repede reprimate, mereu atent cu semenii, excelent observator al versatilei naturi umane. Om providențial, el a avut un rol decisiv în devenirea mea profesională. Treptat am realizat impactul hotărâtor al magistraturii sale, semnificația ei paideică, deși își declina grațios rolul de stimul intelectual, modelator. Nu agrea dependența, minoratul, admirația nedisociativă. Știa să-ți ofere gustul libertății interioare. Dorea să fii tu însuți… Profesorul m-a „prenumerat” printre colaboratorii Dicționarului…, deschizându-mi poarta unei aventuri intelectuale unice, cea mai spectaculoasă în afara doctoratului. M-a primit în casa sa, pe strada Bisericii Ortodoxe, nr.12. Mă întâmpina de fiecare dată în capul scării interioare care urca la etaj. Era un amfitrion extraordinar. Ne-am revăzut adeseori la Oradea, de care era foarte legat, orașul adolescenței și școlarității sale, cu cenaclul liceal patronat de sfios-delicatul profesor Zaharia Macovei, poetul ,,iconar” E. Ar. Zaharia. Ciclurile existenței lui M. Zaciu s-au identificat cu cercetarea diligentă și creativitatea. A scris un raft de cărți. A glosat literele românești, încercând să instituie ordine în nisipurile mereu mișcătoare ale literaturii într-un demers al cărui principiu era istorico-estetic, aliaj subtil între tradiție, istorismul școlii clujene și fulguranța briantă a impresionismului călinescian. Cariera sa critică acoperă drumul de la tipul de obiectivitate universitară al începuturilor (Ion Agârbiceanu, 1964; Masca geniului, 1967; Glose, 1970), prin demersul eseistic – Colaje, 1972; Ordinea și aventura, 1973; Bivuac, 1974; Lecturi și zile, 1975 – spre epic, oferindu-ne ipostaza unui prozator cu excepțional har portretistic, așa cum ni-l relevă Jurnalul dar și memorialul Teritorii, 1976. Critica sa e o călătorie prin lumea cărților până în ultima etapă a vieții când, invadat tot mai tenace de scepticism și descurajare, redactează ,,epistole scrise nimănui”. Diagnostica, cum puțini alții reușeau, maladiile noastre literare, disocia viața literară de banalul cotidianității. Nu ezita să coboare în ,,groapa cu lei” (titlul proiectat al cărții Lancea lui Ahile), înfruntând adversarul cu tenacitate – a se vedea denunțarea plagiatului lui E. Barbu. ,,Cât ne-am luptat, împreună cu profesorul Zaciu și cu alții, pentru a-l demasca” mi-a spus Geo Bogza când am descins odată la Ghermănești, pe malul lacului Snagov.
Dimensiunea auto-analitică este drastic diminuată, preponderența scripturală revenind instantaneului și trăirii directe care structurează mărturia sa autentică, demistificatoare, sublimat prozastic al unui timp revolut.
Tonalitatea însemnărilor aproape zilnice ale jurnalului anilor post-decembriști nu diferă fundamental de densa textură confesiv-documentară anterioară, catagrafie a anilor orwellieni pe care i-am parcurs sub Dictatură. După momentul pensionării (hazard, destin?), pendularea între România și Germania, unde s-a stabilit familia, aduce cu sine un gol afectiv (admite că a rămas un om neiubit), trăiește o dezordine interioară, sfâșietorul sentiment al decepțiilor, umilinței, dezgustului. Paginile înregistrează tangajul adeseori dramatic, până aproape de declanșarea unei nevroze, între un aici, acasă (revenea mereu la Cluj, repezindu-se adeseori la București sau Oradea) și un acolo, un alt acasă: ,,mă doresc acasă la Bonn, ca la un liman de odihnă și recreere”. O neostoită curiozitate politică (fără a revendica aposteriori privilegiul unei dizidențe, Profesorul a fost un opozant al totalitarismului) explică analiza sagace a angrenajului social-politic, intelectual al societății românești din etapa ,,tranziției originale” (mineriadele etc.), dar și a eșichierului mondial. Prin stil casant, ironie, sarcasm, el denunță perpetuarea acelorași moravuri, năravuri, mentalități („țigănirea lumii noastre”), nu mai puțin a turbulențelor din lume (genocidul iugoslav, războiul din Golf, invazia migranților – islamizarea Franței, Germaniei etc.). Jurnalul tipărit postum reface un aide-mémoire al lecturilor sale. Citește jurnalele, memoriile altora – Green, Kafka, Yves Navarre, Jouhandeau, Nabokov etc. – , relevând forța confesiunii lor când descoperă în ele ,,carne și sânge epic”. Semnalarea similitudinilor, afinităților elective devine un indiciu al definirii prin alții. Intră în consonanță cu aceia la care întâlnește percepția solitudinii – dimensiune pivot – , înregistrarea unor premoniții thanatice – vise, coșmaruri (de la Jouhandeau, Foucault, Sartre la Diltheil, Matzneff, Moravia etc.). Uneori sinuoasele raporturi se soldează cu împăcări (cu Manolescu, Dinescu, Blandiana etc.). Îl doare îndeosebi ceea ce considera a fi trădarea mai tinerilor săi colegi clujeni. Nu aveau nevoie de tutelajul magistrului, încât apar întreruperi în vechea lor amiciție. Îndeosebi Marian Papahagi, dar și Aurel Sasu sunt mai parcimonioși în corespondența lor, angrenați în propria evoluție universitară, literară. Diaristul citează undeva din Y. Navarre o propoziție cu tâlc: ,,Prietenii sunt cei mai periculoși dușmani”. În genere diaristul deploră pofta de parvenire, aviditatea de funcții și putere a unor intelectuali, încât în pagini se ivesc tușe îngroșate. Autorul jurnalului își exprimă tranșant opiniile, simpatiile și antipatiile; îi amendează pe unii confrați în ordine literară/morală. Ca atare claviatura afectivă e foarte diversificată. Jurnalul fixează traseele nestatornice ale unor prietenii, inclusiv cu foști colegi de generație (Ion Brad, Titus Popovici). Personalități ale elitei literare, universitare, sunt țintuite ca într-un insectar. Multe din consemnările acestui observator creditabil – seismograf de mare finețe, inerent subiectiv – sunt colorate de idiosincrazii, chiar nedreptăți pe care și le asumă mereu cu riscul de a-și crea inimiciții. Unele alegații, calificări țin de planul indiscreției, colportajului, bârfei, sunt deci în afara cozeriei benigne. Nu lipsesc nici incompabilități ireconciliabile – simptomatică e relația cu A. Marino. Antipatiile, caracterizările acide, crude, răsar pe neașteptate – nu-i agreează pe discipolii lui C. Noica etc. Demontează afirmațiile fanteziste ale unora (N. Breban cu eu-i hipertrofiat). Alteori se instalează o ambiguitate în raporturi. Spirit cartezian grefat pe o natură vulnerată de nostalgii omenești, prea-omenești, nevoia sa de comunicare și afecțiune era irepresibilă. În perpetuă agitație interioară, așteaptă știri; îi lipsește prietenia… prietenilor. Dorea reciprocitate, dar cum se iscau uneori malentendu-uritrăia dezamăgiri, răceli, rupturi, chiar trădări. Spiritul său intră în alertă când nu poate stabili legătura telefonică; așteaptă constant vești prin poștă (ele întârzie sau lipsesc). Corespondența care a rămas de la diarist e imensă, mii de scrisori (Dialog epistolar, corespondența cu Ion Brad, ediție îngrijită de Maria Corduneanu 2003), Aurel Sasu, Mircea Zaciu, Amiaza cea mare. Corespondența, 2008; O insulă de clujeni-neclujeni la Cluj. Corespondență Mircea Zaciu – Marian Papahagi, ediție îngrijită și note de Lucia Papahagi, prefață de Ion Vartic, 2012; Mircea Zaciu, Octavian Șchiau, Corespondență (1956-2000). O carte gândită și alcătuită de Ilie Rad, 2014; Ore, zile, ani de prietenie. Corespondență Ion Pop – Mircea Zaciu (1964-2000), 2020. E cert, viitorul va scoate la lumină și alte epistolare.
În imensa registratură a textului (peste 1000 de pagini) prim-planul notațiilor, ca și altădată, e afectat lumii scriitorilor, criticul, istoricul literar, diaristul M. Zaciu fiind atașat afectiv timp de două decenii de contactul cu confrații, ales în Comitetul de Conducere și în Colegiul Director al Uniunii Scriitorilor. La Cluj trăiește sentimentul înstrăinării, încât se deplasează constant la București, fascinat iremediabil de viața breslei sale. Consemnările directe, majoritar corozive, pregnante, relevă situația critică, lipsa solidarității indusă de surprinzătoare diferențieri politice în etapa post-decembristă etc. Cititorul se va ,,întâlni” cu personalități scriitoricești, creionate expresiv, cu lumini și umbre, de la (ordine aleatorie) L. Ciocârlie, N. Manolescu, Ana Blandiana și Romulus Rusan, E. Simion, Al. Călinescu, soții Dimisianu, L. Ulici, A. Buzura, Ion Ianoși, M. Dinescu la R. Cosașu, G. Adameșteanu, M. Cărtărescu, Ion Pop, Marta Petreu, I. Vartic, Șt. Borbély, Adrian Popescu, M. Mihăieș, Vasile Igna etc., etc. Diaristul scrie favorabil despre ,,cerchiști” – I. Negoițescu, R. Enescu, O. Cotruș, I.D. Sârbu, dar îndreaptă ironii spre Ștefan Augustin Doinaș, E. Todoran, C. Regman. Relevă statornicia afecțiunii unora (cazuri puține) – Al. Cistelecan, V. Podoabă dintre târgumureșeni, familia Petronela și Ioan Moldovan, L. Ciocârlie, Monica Lovinescu, V. Ierunca, Al. Lungu. Îi prețuiește pe ,,echinoxiști”, pe ,,optzeciști”, „nouăzeciști” (Gh. Crăciun, Andrei Bodiu, C. Vlasie, Al. Mușina etc.). Preocupat de recuperarea valorilor exilului, stabilește mulțime de contacte pe linia treburilor sale „dicționărești”, cum formulează. Atari întâlniri generează rapide, memorabile portretizări (P. Dumitriu, S. Damian). Din seria acestor raporturi confraterne nu lipsesc reprezentanți ai diasporei precum Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, I. Negoițescu, D. Țepeneag, M. Iorgulescu, E. Hurezeanu, Gelu Ionescu, Al. Lungu, Constantin Chiriță, Al. Vona, Pavel Chihaia, Dan Culcer, Dorin Tudoran, primul care-i întinde o mână frățească (colaborare la revista sa Meridian) etc., dar și redactori de la postul Europa Liberă și Deutsche Welle.
Personalitate complexă, prin temperamentul său anxios, ciclotimic, cum l-a definit exact unul dintre cei mai atașanți discipoli, poetul și criticul Ion Pop, în multe pagini abundă umorile derutante, schimbătoare ale profesorului M. Zaciu. În planul autoreferențialității, jurnalul încorporează și o imagine ,,rea”, neagră, resentimentară, nu mai puțin tragic-melancolică decisă de sfâșieri lăuntrice, spulberarea unor iluzii, persistența unor răni necicatrizate, printre cele mai acute soarta Dicționarului..., sistarea seriei Restituiri, amânarea calității de conducător de doctorat (obținut târziu, în 1990), privarea de statutul de ,,profesor consultant” al universității clujene, neinvitarea la congrese și colocvii peste hotare, jena financiară, viețuirea în ,,sărăcie lucie”, obsesia speței juridice a casei din Cluj (expediază memorii până la nivelul decidenților politici de vârf), rezolvarea statutului de rezident german, receptarea negativă acolo a volumului Teritorii, privarea de un nou lectorat în Germania sau Franța, după acela din anii 1967-1970 etc., frustrări care surpă lent, insidios, așteptările unui om orgolios. Îi lipsește dureros contactul cu Universitatea, cu studenții, trăiește destrămarea unor vechi prietenii subminate de vanități, ipocrizii care abundă în lumea scriitoricească. În marasmul său sufletesc diaristul are parte de rare bucurii: peisajul – admirabile crochiuri descriptive – e mereu reconfortant (lecție de supraviețuire), zilele armonioase în familie, mândria sa de tată și bunic, relaxarea la reprezentații teatrale, expoziții, muzee, concerte, filme, cu comentarii avizate, raitele prin librării, anticariate, inclusiv la buchiniști pe malul Senei, voluptatea lecturilor, obținerea Premiului pentru Memorialistică (1994), a altor premii la Satu Mare, Oradea etc. M. Zaciu evită îndeobște intimul, îi displac însemnările prea personale, încât în text intervine un embargo asupra lui, deși în jurnal, speță de proză ficțională, eul nu poate fi suprimat. Dimensiunea auto-analitică este drastic diminuată, preponderența scripturală revenind instantaneului și trăirii directe care structurează mărturia sa autentică, demistificatoare, sublimat prozastic al unui timp revolut. Diaristul a pledat mereu pentru menținerea spiritului critic – element al normalității unei literaturi – ,vituperând diletantismul, improvizația, veleitarismul, impostura. Luciditatea sa critică rămâne mereu trează. Admite că jurnalul lui L. Ciocârlie aparține literaturii curate, pe când propriile însemnări au statut de simplă cronică, ca atare doar valoare documentară. Obiectivitatea nu-i obnubilează judecățile valorice. Peste diferende, raporturi încordate, chiar despărțiri, recunoaște brianța confesiunilor și conținutului din Temele lui N. Manolescu, independent de aderențele-i politice (PAC-ul, candidatura la funcția supremă în stat), îl decepționează ,,romanul” Sertarul cu aplauze al Blandianei pe deasupra prieteniei care-i leagă, se bucură de succesul real, afectiv, la critică și public a lui M. Dinescu în Germania, elogiază Levantul lui Cărtărescu etc.
Cel mai important personaj al jurnalului este Zaciu însuși. Scriind despre alții, autorul se scrie pe sine. Diaristul, adept al supremației valorilor spiritului, democrației, libertății gândirii, cultului prieteniei, iubirii, toleranței interetnice, confesionale, a fost un europenist tipic. A călătorit nu atât de mult cât și-ar fi dorit (Germania, Franța, SUA, Italia, Danemarca, Finlanda, Ungaria, Turcia), a respirat aerul marilor democrații oferindu-ne un jurnal modern, occidental. Textul său hașurează liniile definitorii ale acestui senzitiv peste poate, alunecând pe măsură ce înaintează în vârstă în aprehensiuni, devenind tot mai catastrofic. Paginile înregistrează drama unui om invadat de gustul sălciu al izolării (neînțeles uneori chiar de cei mai apropiați afectiv, revers al asprimii judecății morale de care e conștient), încât se scufundă într-o grea melancolie. Îl bântuie efectiv sentimentul ratării. Când apa leșioasă a tristeții îl invadează decide – situație limită – să părăsească definitiv țara. A proiectat și un ciclu întitulat Exerciții de despărțire, de Universitate, de scriitori, de Uniunea Scriitorilor, de Cluj, de București, de prieteni, de neprieteni. Sub povara multiplelor amărăciuni, Jurnalul postum devine finalmente un excelent autoportret literar de certă eleganță stilistică, un document sufletesc al credinței lui moral/politice, estetice, umane. Jurnalul lui M. Zaciu aparține cărților-destin.
