Legionarul „ieșit la plimbare”

Chiar dacă Mișcarea Legionară, ca fenomen istoric, și-a consumat „proteina” în perioada interbelică, din varii și bine-cunoscute motive pasiunile stârnite și luările de poziție nu au încetat să fie prezente în discursul public în tot intervalul de timp ce a urmat zenitului și prăbușirii. Un fapt nu doar explicabil, ci de-a dreptul obligatoriu. În plus, mediile de expresivitate ideologică pe care le-au parcurs interpretările istoriografice cu aplicație la fenomenul invocat aici au fost departe de-a limpezi lucrurile sau de-a întrezări un orizont plauzibil al adevărului. Perioada comunistă a alterat percepțiile și a falsificat dovezile, aruncând orice discuție despre legionarismul românesc înspre invectivă. Mai apoi, în ultimele trei decenii și jumătate, o anumită prudență, precum și o încăpățânată remanență a haloului propagandistic de cercetare și de analiză au întârziat elucidările atât de mult așteptate. Cartoful era, pesemne, prea fierbinte. Așa stând lucrurile, au venit istorici străini să ne dea o mână de ajutor, să ne scoată oarecum dintr-o perplexitate cronică. Foarte bine, am putea spune imediat, câtă vreme jocul subtil dintre departe și aproape poate induce efecte paradoxale, departele fiind mai plauzibil decât proximitatea.

După ce Oliver Jens Schmitt a propus o carte bine primită, apreciată elogios (Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea „Căpitanului”), istoricul britanic Roland Clark vine și scoate a doua ediție a volumului ce poartă un titlu incitant, aproape îndrăzneț – Sfântă tinerețe legionară. Activismul fascist în România interbelică. Primul lucru pe care îl simte cititorul este o anumită lejeritate în abordarea temei, lipsa acelei crispări, ba chiar a fricii ca nu cumva să fii acuzat că ai fluierat în biserică, temere îndeobște sesizabilă în cazul istoricilor autohtoni. O întreagă tradiție pernicioasă este dezactivată, zvonul vag viforos ce mai vine încă dinspre trecutul nevindecat (și nevindecabil) este insesizabil aici, drept pentru care nu provoacă, inconștient sau conștient, o atenționare glaciară, acea încruntare menită să te avertizeze ca nu cumva să calci pe bec. Roland Clark este imun față de ethos-ul istoric vernacular ce ne îndeamnă să menajăm sensibilități și să inspectăm grijulii cenușa, ca nu cumva să ne ardă tăciunii încă activi. Direct spus, autorul nu are de ce să se simtă dator de-a îndeplini un serviciu în numele unei anumite mândrii de neam sau de-a păstra clișee atât de împământenite încât a le evacua echivalează cu o lipsă de cuviință.

Corneliu Zelea Codreanu și camarazii săi au hrănit amăgirea sau iluzia unei țări „ca soarele sfânt de pe cer”, dar au sfârșit prin a deconta cu vârf și îndesat neputințe, frustrări, crime și asasinate, viziuni antisemite respingătoare și trufii în dezacord vădit cu smerenia creștinului dreptcredincios.

E limpede că vinovățiile nu sunt distribuite în conformitate cu prejudecățile noastre sau cu ceea ce ne-am aștepta, în numele unei corectitudini politice până acum imposibil de pus în dubiu, că în „filmul” nostru nu avem de-a face cu demoni, pe de o parte, și cu îngeri, pe de alta. Fără a relativiza cu nimic culpele și fără a ascunde sub covor mizeriile (antisemitism, violențe extreme, asasinate politice, abuzuri împotriva evreilor și a proprietăților acestora), istoricul de la Universitatea din Liverpool este destul de neimplicat emoțional pentru a pune accentele omogen: „Povestea Legiunii este un avertisment despre ceea ce se poate întâmpla atunci când guvernele nu sunt interesate să guverneze bine.” (p. 16) Printre altele, Regatul ce tocmai își văzuse visul cu ochii, la finalul anului 1918, dublându-și teritoriul și populația, a cam ratat în anii ’20 și ’30 ai veacului trecut oportunitățile de-a fi un stat democratic, tolerant și echilibrat în privința comportamentului politic al partidelor. Violențele, abuzurile și antisemitismul nu au fost apanajul exclusiv al extremei drepte, ci au asumat un trecut rezidual pe care România Mare l-a îmbrățișat cu orgoliu, rafinând patologii imposibil de temperat pe măsură ce treceau anii. Liga Apărării Național-Creștine, Garda de Fier sau Legiunea Arhanghelului Mihail, ca să le enumerăm doar pe cele mai importante din puzderia de organizații ultranaționaliste, au cristalizat stări de spirit îndelung plămădite de straturile poporale profunde, nu de ieri sau de alaltăieri, au dat forță și alură fanatică unor structuri politice și ideologice ce au evoluat spre metastaze pe un pat germinativ extrem de fertil. Pornind de la un citat dintr-un text semnat de Gilles Deleuze și Félix Guattari („un schizofrenic ieșit la plimbare e de preferat unui nevrotic întins pe canapeaua analistului”), Roland Clark detectează în fiecare legionar un personaj colectiv având atributele bunului român ajuns foarte târziu în ipostaza de-a fi cetățeanul unui stat etnic prietenos cu el: „Nefiind o mișcare bazată pe diferențele de clasă, Legiunea se adresa țăranilor, muncitorilor din fabrici, meșteșugarilor, studenților, soldaților, intelectualilor și aristocraților. […] Neamul, rasa, renașterea, munca, dreptatea, puritatea și disciplina erau toate elemente centrale ale mesajului legionar.” (p. 269) Din punct de vedere psihiatric, Mișcarea Legionară, ca reper central al ultranaționalismului (un cuvânt întâlnit copios în carte), trădează mai degrabă simptomele schizofreniei (datorită sincretismului doctrinar), consideră autorul, decât pe cele ale nevrozei (care parazitează o singură idee, precum marxismul). De aici și vraja, extensia extraordinară a ariei de recrutare și aderența până la sacrificiu la o comunitate de semeni exaltați de aceleași idealuri, unele condamnabile, altele legitime sau chiar izbăvitoare. Legionarismul a „ieșit la plimbare” pe esplanada istoriei propulsat fiind de trăirile contradictorii și fruste ale cetățenilor unui stat post-imperial (aproape) ingenuu: speranță și teamă, ură și vitalitate, mândrie și umilință, temeritate și slăbiciune. Totul părea a fi promis, dar nimic nu putea fi garantat. Pe acest teren al nisipurilor mișcătoare, Corneliu Zelea Codreanu și camarazii săi au hrănit amăgirea sau iluzia unei țări „ca soarele sfânt de pe cer”, dar au sfârșit prin a deconta cu vârf și îndesat neputințe, frustrări, crime și asasinate, viziuni antisemite respingătoare și trufii în dezacord vădit cu smerenia creștinului dreptcredincios.

Trecând peste clișee fără măcar să le arunce o ocheadă, istoricul britanic caută și găsește, credem noi, cheia sau explicația cu privire la enorma simpatie pe care au atras-o Legiunea și Căpitanul, firește, depășind banala cauză a politicianismului exersat de partidele tradiționale și a plăgii corupției endemice, pricinuite de aceleași partide conduse de lideri, cei mai mulți dintre ei, lipsiți de credibilitate și carenți în privința onestității. Cheia a găsit-o în mentalul colectiv al Mișcării, în obsesia lui Corneliu Zelea Codreanu de-a atinge himera „omului nou”, profund diferit de cel recognoscibil în profilul standard al românului interbelic. Nu a fost o ipocrizie ieftină, o găselniță propagandistică, ci un țel (aproape sfruntat). Roland Clark insistă pe acest aspect „antropologic”, pe efortul Legiunii de-a aduce îmbunătățiri în ceea ce privește „setările” creaturii lui Dumnezeu. Mijlocul cel mai important utilizat pentru a reuși imposibilul a fost antrenamentul spiritual riguros, munca fizică efectuată în tabere sau în acțiunile de solidarizare cu țăranii ori cu cei aflați în nevoi, fiind completată cu meditația. Numai că efortul intelectual nu se oprea la actul de cunoaștere, de a învăța școlărește, de a studia în perimetrul teoretic al unei teme, ci continua prin accentul pus pe edificarea unei conștiințe morale fundamentate pe principii, valori și norme etice asumate fără tocmeală. Astfel, totul căpăta un alt sens și blinda o motivație ce alimenta un comportament specific, exemplar. Legionarii trebuiau să îndeplinească standardele unei noi elite morale, „să fie onești, altruiști și muncitori, dacă voiau să-i înlocuiască pe liderii corupți ai României” (p. 71), precizează autorul cărții, diferențiind cât se poate de net între politicianul compromis și conduita „omului nou”. Tocmai acest fapt, accentul pe renașterea morală, a sedus tânăra generație, elitele ei în frunte cu Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu și frații Acterian. În viziunea lui Corneliu Zelea Codreanu, Legiunea trebuia să fie „o școală și o oaste, nu un partid”.

Violența la care au apelat legionarii, chiar și Căpitanul, dar acesta numai la început, în anii ’20, față de adversari, trădători, dar și față de ultranaționaliștii conduși de A.C. Cuza sau Octavian Goga, a constituit strategia blamabilă, călcâiul lui Ahile și ceea ce a amorsat finalul catastrofic. Ea a reprezentat, spune Roland Clark, o tactică cu un scop precis: „Violența era importantă pentru legionari pentru că făcea din ei dușmanii unei guvernări nelegitime. Autoportretizarea legionarilor în victime ale violenței alimenta ideea că erau inocenți, virtuoși și dispuși să se sacrifice pentru națiune, în contrast cu politicienii lacomi.” (p. 271) Din acest punct de vedere, modelul cu care doreau să se identifice era acela al haiducilor din urmă cu un veac sau două. A servi binelui nu era posibil decât printr-un act de pedepsire, prin reprimarea celor ce făptuiseră răul, în folos propriu și prin nesocotirea sau sfidarea vieții celor mulți, dusă la limita subzistenței, sub spectrul mereu prezent al foametei.

În sfârșit, formulând concluziile, autorul cărții vede în dimensiunea religioasă a Mișcării un element de structură, un pivot. Ortodoxismul a alimentat doctrina legionară atât de profund încât Legiunea s-a dorit a fi legătura directă între popor și Mântuitor: „Legionarii vedeau națiunea ca pe o comunitate sacră înaintea lui Dumnezeu. Ei veneau la Dumnezeu împreună, ca un grup, și astfel națiunea devenea o cale de mântuire. […] Legionarii înlocuiau statul ca reprezentant al poporului român înaintea lui Dumnezeu.” (p. 271-272) Nu deveneai legionar la fel cum deveneai național-liberal sau țărănist, ci printr-o convertire sui generis. A face politică se confunda cu un crez, cu o datorie ce avea nimb de sacrificiu, de unde și imensa încărcătură de fanatism. Un fanatism pe cât de funest, pe atât de amendabil.

Roland Clark ne propune o carte cinstită despre legionarism, în special, despre ultranaționalismul interbelic românesc, în general. Foarte bine documentată, lipsită de timidități provocate de parti pris-uri sau resentimente, Sfânta tinerețe legionară e plină de analize nuanțate, de acorduri fine între puncte de vedere, atitudini și interpretări ce pot angaja (încă) atașamente și reverii față de personaje și întâmplări revolute.