Spații de congregare

Mi-a atras atenția utilizarea particulară a termenului de spațiu de congregare în cadrul emisiunii lui Cătălin Ștefănescu „Capitală culturală” – un proiect al Universității Politehnica Timișoara și TVR –, difuzată la TVR Cultural anul trecut, în 27 octombrie, cu prilejul dialogului moderatorului cu arhitecta Oana Stănescu (prezentată de sursele electronice ca fiind „arhitect, profesor și cercetător la Harvard și MIT”, și ca având „proiecte în întreaga lume și colaborări cu cei mai importanți designeri”, precum și reședința divizată între New York și Berlin), anume, aceea de loc de adunare, de socializare, de comuniune, adică, un spațiu public, social, unde „indivizii interacționează continuu”, purtându-se ca „niște actori cu roluri multiple pe invizibila scenă” a vieții cotidiene (Anghel, 2009: 76). Asemenea atâtor concitadini ai mei, am câteva microspații publice preferate – biblioteca, teatrul, muzeul, galeria de artă, librăria – cărora, constat cu plăcere de fiecare dată, le percep acea dinamică aparte, care le permite să se reinventeze în alte spații, „în funcție de uzajul care se dă elementelor care le compun” (83), bunăoară, acela de spațiu comercial, dacă e o expoziție cu vânzare la muzeu sau la galerie, sau de divertisment, dacă este un festival tematic la teatru ori un concurs cu premii la bibliotecă. Amplasarea temporară a personajelor din romane în anumite spații publice, urbane în exemplele noastre, le permite acestora să încerce experiențe cotidiene marcate de practici de comunicare caracteristice, completând, diversificând, chiar reconfigurând astfel, dimensiunea lor epică inițială.

Configurații spațiale demarcate

Urmând opțiunea autorilor pentru un anume spațiu de congregare, cititorul asistă la anumite practici și operații cotidiene pe care protagoniștii le articulează în procesul de re/găsire a lor în posibilitatea descoperirii spațialității, adică a acelei „deveniri evenimențiale a spațiului” și a „actualizării lui într-o infinitate de configurații” (Mihali, 2001: 53), altele decât cele comune, cum ar fi Biblioteca Clubului Athletic Club, unde Phillip Marlowe descoperă dubla funcție a așezământului, cea de studiu și cea de relaxare: „Avea cărți în spatele unor uși de sticlă și reviste risipite pe o masă lungă în centru, ca și un portret al fondatorului, luminat de un bec. Ocupația principală părea să fie însă dormitul. Biblioteci plasate perpendicular creau mici alcovuri, iar în alcovuri se aflau fotolii de piele cu spătarul înalt, de o mărime și o moliciune greu de  crezut. În multe din aceste fotolii, domni bătrâni cu fețe violete din cauza presiunii arteriale ridicate dormeau liniștiți și sforăiau subțire și chinuit prin nările strânse (…). Camera  asta e pentru odihna de după-amiază.” (Chandler,  1993: 85)

Aparent, orice spațiu urban demarcat este conceput ca un mod de reflectare specifică a practicilor sociale ale locului, fiind necondiționat legat de viețile comunităților pe care le reprezintă (vezi Miles et al., 2000: 48), așa cum putem observa dacă analizăm statutul complex (comercial și educativ) al Librăriei Blackbird din cartea Carolinei Graham, o librărie descoperită de Madison Avery în cursul cercetărilor sale din fictiva localitate Causton din Oxfordshire: „Librăria Blackbird era, momentan, goală. Avery stătea lângă ușă la frumosul lui escritoire. Clădirea avea două niveluri, legate de o scară din piatră ale cărei trepte deveniseră lucioase cu trecerea timpului (…). Avery se ridică hotărându-se  să pună la locul lor volumele răsfoite de vizitatori și abandonate pe cele două mese rotunde. În Blackbird cărțile erau aranjate pe genuri literare sau pe domenii, iar din când în când, cumpărătorii își duceau singuri cărțile pe raft, de cele mai multe ori cu rezultate de-a dreptul amuzante.” (Graham, 2017: 110)

Se admite unanim că un spațiu cotidian este definit prin natura și complexitatea mișcărilor indivizilor care compun comunitatea de referință; el este „creația absolută a gestului individual și colectiv” (Groza, 2001: 48), reprezentând un spațiu reconfigurat permanent prin practicanții săi, așa cum se întâmplă cu simbolicul nod parizian Café de la Paix, situat la intersecția dintre Boulevard des Capucines și Place de l’Opéra, în Arondismentul 9, atent analizat de ficționalul Henry James care îl consideră că rivalizează „în privința decorului minuțios elaborat și al numărului de oglinzi doar cu clădirea Operei realizată de arhitectul Charles Garnier, aflată chiar vizavi”, că „această cafenea fusese construită în 1862, inițial pentru clienții din apropiatul Grand-Hotel de la Paix, dar își căpătase renumele în perioada Expoziției Universale din 1867” și că „fusese una dintre primele clădiri publice ale Parisului care s-a bucurat de iluminatul electric.” (Simmons, 2015: 23)

Experiențe în spații deschise

Nu o dată se întâmplă ca romancierii să-și urmărească personajele experimentând un spațiu și o filosofie urbană anume, în primul rând pentru a le proba acestora din urmă „limitele și articulațiile interioare, precaritatea și falsificabilitatea lor” (Mihali, 2001: 11), iar mai apoi, pentru a demonstra că potențialul oricărui loc inclus în economia narațiunii  poate fi susținut și amplificat prin ambițiile și intențiile comunității (personajelor). Provocarea, cel mai adesea, constă în exploatarea unor altfel de spații, altele decât „acelea cu care operează științele spațiului (cosmologia, astronomia, fizica, geografia, arhitectura, filosofia) care au impus modelul de spațialitate newtoniană” (5), a foucauldienelor heterotopii, adică a unor spații „privilegiate de reprezentare, contestare și inversare a datului prefabricat”, care „țin de și sunt cultură” (Ghiu, 2001: 45). Cititorul ar putea asocia acestei intenții hotărârea lui J.D. Salinger de a-i trimite pe Phoebe și pe Holden Caulfield la grădina zoologică, unde „nu erau prea mulți oameni, că era cam urât afară, dar în jurul bazinului cu foci se strânseseră totuși câțiva vizitatori (…). Phoebe s-a oprit și s-a făcut că se uită cum mănâncă focile – un om le arunca niște pește (…). A tot stat și s-a uitat cum mâncau focile (…). Ne-am dus pe un delușor să vedem urșii, dar n-am stat prea mult că nu era prea mare lucru de văzut. Era doar un singur urs afară – ursul polar. Cel brun se vârâse în bârlogul lui și nu mai voia deloc să iasă. Nu i se vedea decât fundul.” (Salinger, 1992: 171)

George Arion a optat pentru ceea ce același Foucault a numit o heterotopie heterocronică, adică un spațiu care permite deopotrivă „abolirea și regăsirea timpului” (Ghiu, 1991: 45), un spațiu de tipul muzeului sau al bibliotecii („pentru eternitate”), respectiv, unul care adăpostește târguri, iarmaroace, sate de vacanță („pentru o sărbătoare fugitivă”), atunci când și-a delegat protagonistul, pe agentul special Sebastian Dron, să inspecteze un iarmaroc din Iașii anului 1887; avea să se amestece cu domnii și doamnele, cu târgoveții și țăranii veniți să se bucure de spectacolul oferit de scamatori, de „bicicliști care mergeau pe sârmă”, de „clovni cu mult chef de glume, dresuri de animale, jonglerii cu cercuri și bile colorate” (Arion, 2018: 281), respectiv, de numărul cel mai fascinant, asigurat de un aruncător de cuțite. Iarmarocul este etalat cu întreaga sa gamă de atracții inedite, de la ursul dansator la scrânciobul „pârâind din toate încheieturile” (281), de la ofertele de „acadele, halviță, gogoși și jucării de pe tarabe” la „grătarele pe care sfârâiau fripturi și cârnați” (281), de la mesele unde se „vindeau rochii, bluze, fuste, cojoace, cizme, opinci la preț de chilipir” până la o „scenă pentru teatrul de păpuși: aici se juca Ucigașul de dame”, cu „marionete mânuite de păpușari destul de talentați” (281). În panorama iarmarocului, cititorii descoperă emoția și exaltarea cu care spectatorii de toate vârstele trăiesc din plin libertatea, bucuria și entuziasmul generate de acest loc specific, un loc de condensare, creat de o comunitate „în vederea propriei reflectări în el, a propriei discursivizări și identificări în el” (Mihali, 2001: 98); este un loc care aduce împreună indivizii acelei comunități pentru „a-i face să se regăsească în oferta sa valorică și identitară, de a se simboliza pe ei înșiși prin apartenența lor teritorială” (98), un loc de congregare care, prin însemnătatea și individualitatea sa, se transformă treptat și imperceptibil, într-o zonă funcțională a oricărei localități, vitală și perenă, istoric recunoscută, apreciată și, posibil, studiată.

Referințe

• Anghel, Petre, 2009, Cultură și interculturalitate, Cluj-Napoca: Editura LIMES
• Arion, George, 2018, Trimisul special, București: Crime Scene Press
• Chandler, Raymond, 1993 (1943), Misterul crimelor de la Little Fawn Lake, București: Editura Z (trad. Constantin Popescu)
• Ghiu, Bogdan, 2001, „În căutarea exteriorului pierdut (Marea Deschidere)”, în Mihali, Ciprian (coord.), 2001 Altfel de  de spațiu. Studii de heterotopologie, București: Paideia (pp. 29-48)
• Graham, Caroline, 2017 (1989), Moartea unei marionete, București: Editura Paladin (trad. Anca Bucur, Ioana Tudor)
• Groza. Octavian, 2001, „Despre spațiu și măsură”, în Mihali, Ciprian (coord.), 2001 Altfel de spațiu. Studii de heterotopologie,București: Paideia (pp. 47-79)
• Mihali, Ciprian (coord.), 2001 Altfel de spațiu. Studii de heterotopologie, București: Paideia
• Mihali, Ciprian,  2001, Inventarea  spațiului. Arhitecturi ale  experienței cotidiene, București: Paideia
• Mihali, Ciprian, 2001, „În loc de introducere. Spațiul urban: diseminat, miniaturizat, polivalent” în Mihali, Ciprian (coord.), 2001 Altfel de spațiu. Studii de heterotopologie, București: Paideia (pp. 5-14)
• Miles, Malcolm, Hall, Tim, Borden, Iain, editori, 2000, The City Cultures Reader, Londra: Routledge
• Salinger, J.D., 1992 (1951), De veghe în lanul de secară,Cluj-Napoca: Editura „Sfynx” V.R. (trad. Catinca Ralea și Lucian Bratu)
• Simmons, Dan, 2015, A cincea cupă, București: Nemira (trad. Ruxandra Toma)