Greșeala vine din autoamăgire și dintr-o dispoziție voluntară de-a privi acele zile presupus libere ca pe-o bulă magică, în interiorul căreia timpul se dilată atît cît am eu nevoie pentru cele 4, 5, 6… cărți pe care le îndes cu prioritate în bagaj. Plus Kindle-ul, întotdeauna burdușit cu alte restanțe.
Evident că de fiecare dată se întîmplă pe dos. Fiindcă, nu știu cum, munca are un mod aparte de-a se strecura și ea în bagaje, vicleană ca un șarpe căutînd căldura – iar speranța oarbă, se știe, e printre cele mai calde sentimente. Așa se face că, vacanță de vacanță, mă trezesc într-o lipsă și mai crasă de timp, trebuind să jonglez nu numai cu orele de lucru și cu cele obligatoriu de petrecut alături de familie, ci și cu apăsarea de marmură a remușcării, chinuit mai tare ca oricînd de țipătul mut al cărților nedeschise, acum explicit nedreptățite, abandonate chiar în oaza-n care destinul lor urma să se-mplinească.
Și mă întorc acasă poate puțin mai bronzat, însă mult mai nemulțumit de mine însumi, forțîndu-mă să văd partea plină a paharului: măcar am rupt monotonia, măcar decorul a fost altul, măcar am petrecut cîteva ore-n plus cu familia (sigur, multe-n care am stat cu ochii-n același ecran de laptop, dar să lăsăm asta), măcar am mai bifat un concediu, am mai adunat un set de fotografii frumoase la care să mă uit cu jind cînd voi fi din nou în drept să-l aștept pe următorul – fiindcă-n mod sigur atunci va fi altfel, în mod sigur atunci voi avea timp să citesc totul de pe lista pe care voi începe s-o alcătuiesc numaidecît.
And so it goes, and so it goes…
