Vine de la sine că toate căpitănesele trebuie să scrie poezii milităroase, patriotice și înflăcărate la eroism. Dacă vremurile o recomandă (ori o permit), și regaliste. „Trebuie” nu pentru că le-ar impune cineva din afară, dar le impune lăuntrul propriu, carele clocotește de avînturi și nu poate fi stăpînit. Așa va fi pățit și Dolores cînd a dat drumul în lume unei cărțulii[1] făcută dintr-un ghiveci de versuri și proză. E o carte dedicată din greu. Mai întîi „A.S.R. Principelui Moștenitor Mihai”, ca „primul lăstar al Dinastiei, născut pe pămîntul României Mari” și care, „prin apariția sa”, „a făcut să tresară de bucurie inimile tuturor Românilor.” Mai apoi Eroilor României („versuri făcute – ne spune Dolores într-o notă – cu ocazia reprezentărei pe scena Teatrului Național din București, Miercuri seara, 18 Februarie anul 1920 a piesei Ilderim, de M.S. Regina Maria”), care, „cu inimile’nflăcărate de focul dragostei de țară”, au luptat „cu dispreț de viață” „pîn’la ultimul suspin”. Dolores îi asigură că, de-acum încolo, „nemurire vă’n cunună cu cununiți strălucitoare”. În fine, în al treilea și ultimul rînd, „fraților Ardeleni, Bănățeni, Bucovineni și Basarabeni”. Acestora din „dorința de-a dezvolta în tineret simțimîntul iubirei de patrie și de a contribui la cimentarea frăției și păcei între noi și frații noștri”. Cu bune, minunate chiar, gînduri, sentimente și intenții a pornit așadar Dolores. Și numaidecît și le și respectă printr-un mic – dar extaziat – imn dedicat Ardealului: „Pe culmea cea mai ’naltă a munților Carpați/ Se-ntinde țărișoara frumoasă și slăvită./ De jur în jur romantic de culmi împrejmuită” etc. (Ardealul). (Sper să nu se găsească vreun malițios care să pretindă oarece logică imaginativă și care să pună la îndoială că țărișoara aflată pe cea mai ‘naltă culme e împrejmuită de alte culmi și mai înalte; Dolores se folosește mereu de dreptul la licență). Nu doar Ardealul e atît de desfătător încît „ori unde’ți arunci ochii, priveliștea-i măreață/ Și’n suflet îți aprinde o dragoste de viață”, ci întreaga țară e răpitor de frumoasă, plină de „Peisagii romantice și priveliști rustice” care „se desfășoară’naintea noastră, uimind ochiul prin măreția lor fără samăn”. Pe scurt, țara se-arată „într-o frumusețe cerească”! (O, Țara mea!). Un reportaj de călătorie (Impresii) pe Valea Oltului detaliază parte din aceste minunății coborîte pe pămînt. Dar și inspiră la vitejie și mîndrie cînd din peisaj se ridică – fie și măcinată de vremi – Cetatea lui Țepeș. Doar văzînd-o, Dolores simte cum „saltă inima în mine, mă mîndresc că sunt român,/ Că prin gloria străbună noi răpus-am pe păgîn” (Cetatea lui Vlad Țepeș). Nu-i saltă mai puțin la dezvelirea statuii lui Cuza, la Iași, cînd, zice reporterița Dolores, „bucuria și mulțumirea sufletească a tuturor fost’a la culme” (Statuea lui Cuza Vodă), mai ales că, „spre bucuria tuturor”, la dezvelire a participat și Regele (Carol I). Regalitatea e slăvită și-n piosul imn închinat memoriei lui Carmen Sylva, la moartea căreia „patria te plînge, poetă adorată/ Și’ntreg poporul nostru etern te va slăvi”, căci „Divina-ți inspirare a fermecat o lume” (Aeternum vale Carmen-Sylvae). Pe Dolores sigur a fermecat-o, căci a fost predispusă și dispusă total la admirația de regi, țară și eroi. Nu știu dacă și-a mai continuat avîntul admirativ și-n alte ocazii, dar aici el e principala calitate. Poate și singura. (Am văzut în Bibliografia națională că a mai scos niște Impresii tuturor Cercetașilor, la Iași, în editura ziarului Tribuna, dar n-am dat de ele).
(Se-ncearcă și-n două – să le zicem – povestiri, didactice și parcă mai naive și decît versurile).
[1] O, Țara mea!, de Maria Căpitan A. Vivoschi-Dolores, A patrusprezecea mie, Moldova S.A.R., Galați, 1926. Mulțumiri BCU Cluj pentru ajutorul bibliografic.
