//

Cioran, pur şi simplu

Drumul de la numele pe care şi l-a ales pentru Franţa, E.M. Cioran, la Cioran, pur şi simplu, fără prenume sau iniţiale, cum se procedează în Hexagon cu autorii majori, a fost aşadar lung de patru decenii.

67 vizualizări
Citiți în 15 de minute
Primul articol al lui Cioran apărut în Franţa, în 1943, în revista Comoedia, e semnat Em. Cioran.

Nu s-a semnat niciodată Émile-Michel, şi totuşi numeroase enciclopedii, dicţionare, articole sau pagini de internet îl botează pe Cioran cu aceste prenume. Şi asta nu de azi, de ieri, ci încă din anii ’60, când ziarele de mare tiraj din Franţa încep să scrie despre „filosoful din mansardă”. S-a întâmplat ceea ce am putea numi un efect de turmă: cele două iniţiale E.M. au intrigat, fiind considerate enigmatice şi, cum mereu se găseşte cineva care să se trezească subit în posesia adevărului, trâmbiţând întregii lumi adevărul găsit, este urmat în virtutea inerţiei. Aşa se nasc, de regulă, miturile şi legendele. Dar şi marile neadevăruri, falsurile şi iluziile care guvernează lumea noastră.

La apariția Tratatului de descompunere, un nou Cioran se născuse: eliberat în mare măsură de „damfurile nietzscheene”[1] care caracterizau scrierile sale româneşti, punând căpăstru lirismului și utilizând un stil ce pentru mulţi putea părea anacronic, dar în realitate este unul desăvârșit – cel al moraliștilor francezi din secolul al XVIII-lea. Motiv pentru care Saint-John Perse va face afirmaţia rămasă celebră: „Je tiens E. M. Cioran, né roumain, pour l’un des plus grands écrivains français dont puisse s’honorer notre langue depuis la mort de Paul Valéry ; et je tiens son altière pensée pour l’une des plus exigeantes aujourd’hui en Europe.”[2]

Acest „nou” Cioran, perfect conștient de urmările și semnificațiile sacrificiului pe care-l făcuse renunțând la limba română, va declara, plin de subînțeles, în Ispita de a exista: „Cine își reneagă limba, adoptând-o pe a altora, acela își schimbă identitatea și chiar decepțiile. El se rupe – trădare eroică – de amintirile sale și, până la un punct, de sine însuși.”[3] Această distanţare e subliniată şi prin schimbarea numelui său: Emil Cioran devine, în Franţa, E.M. Cioran.

Cele două iniţiale, E.M., au fost explicate în fel şi chip, provocând şi unele confuzii: în dicţionare, ele sunt explicitate, fără nicio bază, ca Émile-Michel (sau chiar Emil-Mihai, cum susţinea, extrem de nemulţumit, Cioran însuşi). Spre exemplu, în Larousse, unde e catalogat drept „filosof francez de origine română”, apare ca Émile Michel Cioran (fără cratimă între prenume). Pe site-ul Academiei Franceze, unde se consemnează acordarea Marelui Premiu Paul Morand pentru Literatură în 1988 lui Cioran, figurează ca Emil-Michel (!).

S-a afirmat că Cioran le-ar fi adoptat urmând exemplul lui E.M. Forster[4], un autor pe care îl aprecia, mai ales că acesta vizitase România în 1932, trecând şi pe la Sibiu (oraş despre care a publicat în acelaşi an un articol în presa britanică). O explicaţie foarte la îndemână – poate chiar prea la îndemână, deşi plauzibilă. Cred totuşi că i se poate aduce o uşoară corecţie. Se ştie că Cioran nu se împăca nicicum cu sonoritatea franceză a prenumelui său, Emil, despre care a afirmat, în derâdere, că e nume de frizer, ne spune Simone Boué[5]. Tot căutând o soluţie pentru această problemă, e foarte posibil să fi optat pentru transformarea primelor două litere ale prenumelui său în iniţialele E.M., după modelul E.M. Forster[6]; o operaţiune destul de logică, mai ales dacă ne amintim că primul articol pe care îl publicase în Franţa, cel despre Mihai Eminescu din Comoedia, era semnat Em. Cioran. Se cuvine să mai menţionăm că în prima variantă a Tratatului, intitulată Exercices négatifs, se semnase E.E. Cioran, inspirat probabil de numele poetului american E.E. Cummings. De-abia pe manuscrisul celei de-a doua versiuni depuse la Gallimard, Le Penseur d’occasion, vor apărea iniţialele care îl vor consacra ca autor francez[7].

Oricare ar fi adevărul, fapt este că această semnătură indică dorinţa lui Cioran de a-şi asuma o nouă identitate, lăsând în urmă nu doar idei preconcepute, ci şi un anumit mod de abordare a scrisului: între cărțile scrise în limba română și cele din Franţa este o falie, o ruptură în plan stilistic, creată sub influența moraliștilor secolelor XVII-XVIII, dar și a lui Paul Valéry, care e, în perioada nașterii în chinuri a Tratatului, autoritatea supremă pentru Cioran. Acel Cioran care descoperă, în țara lui Pascal și Voltaire, virtuțile expresivității, a stilului îngrijit, pe măsură ce conștientizează actul de a scrie.

Timp de aproape 40 de ani, numele lui Cioran va figura pe coperta cărţilor sale cu cele două iniţiale. Până în ianuarie 1986, când în cadrul colecției Arcades de la Gallimard apare Exerciții de admirație: pentru prima oară pe copertă nu mai stă scris E.M. Cioran, ci doar Cioran. „Această ‘consacrare’ onomastică se datorează editorului, ori poate unei neglijenţe, dar ea traduce o stare de fapt – celebritatea crescândă a lui Cioran, în lumea literelor şi chiar în afara ei”, notează Nicolas Cavaillès[8]. Exerciţii de admiraţie e prima carte a lui Cioran care se bucură realmente de succes de public. De-acum, lucrurile se precipită. Cioran e de-a dreptul năucit de neașteptatul succes al următoarei cărți, Mărturisiri și anateme: „Ultima mea carte, Aveux et anathèmes, a devenit printr-o neînțelegere, adică datorită televiziunii (dar fără contribuția mea), un succes. Nu cunoscusem încă această pacoste”, îi scrie Cioran, vădit incomodat, lui Wolfgang Kraus.[9] „Pacostea” se datorează unei emisiuni celebre a lui Bernard Pivot, Apostrophes. Pentru ediţia din data de 13 februarie 1987, Pivot îl invitase pe Cioran, însă acesta, persistând în încăpățânarea sa de a nu da interviuri în Franța, l-a rugat pe prietenul său, jurnalistul și editorul Jean-Paul Enthoven, să-i țină locul. Figura n-a ţinut: dintre toate cărţile sale apărute în Franţa, Mărturisiri și anateme a avut cel mai mare succes de librărie, ajungând să fie vândută în peste 55.000 de exemplare.

Drumul de la numele pe care şi l-a ales pentru Franţa, E.M. Cioran, la Cioran, pur şi simplu, fără prenume sau iniţiale, cum se procedează în Hexagon cu autorii majori, a fost aşadar lung de patru decenii. Consacrarea, lucrul de care se temea cel mai mult Cioran, nu avea să-l ocolească. În trecut, se arătase oripilat de umilința la care fusese supus Samuel Beckett, acordându-i-se premiul Nobel. Iar când Eugen Ionesco i se plânge de noul său statut de academician, torturat de gândul intrării în eternitate, îl consolează, amintindu-i, nu fără ironie, că există totuşi posibilitatea excluderii sale din Academie. În cele din urmă, „neajunsul de a fi recunoscut”, despre care scria într-un „exerciţiu de admiraţie” dedicat lui Borges, nu-l ocoleşte nici pe el. În 1995, cu puţin timp înainte de moartea sa, Gallimard publică un volum de 1800 de pagini intitulat Œuvres, cuprinzând toate cărţile franceze ale lui Cioran, împreună cu cinci dintre cele româneşti care fuseseră deja traduse. Bolnav de Alzheimer de ceva timp, „scepticul de serviciu” al secolului trecut moare fără să ştie că e pe cale să intre în panteonul literaturii franceze. La împlinirea unui secol de la naşterea sa, în 2011, editura face şi ultimul pas: Cioran este „pleiadizat”, formă de consacrare maximă în Franţa.

La noi în ţară, interesantă e maniera în care abordează editura Humanitas problema. La început, în anii ’90, cărţile sale scrise în româneşte apar cu numele Emil Cioran, iar cele franceze doar cu Cioran, semn al unei uşoare schizofrenii editoriale. Mai târziu, editura renunţă la prenumele Emil în cazul tuturor cărţilor sale, inclusiv la reeditarea scrierilor româneşti, ca pentru a semnala că există un singur Cioran. Care e, cu siguranţă, român, căci E.M. Cioran n-a existat niciodată decât pentru restul lumii. Cea care i-a adus, totuşi, celebritatea.


[1] Cioran, Caiete, traducere de Emanoil Marcu şi Vlad Russo, cuvânt înainte de Simone Boué, Bucureşti, Humanitas, 1999,vol. II, p. 113.

[2] „Îl consider pe E.M Cioran, de origine română, unul dintre cei mai mari scriitori francezi cu care se poate mândri limba noastră de la moartea lui Paul Valéry încoace iar gândirea sa elevată drept una dintre cele mai exigente ale Europei de astăzi.” – Saint-John Perse, Œuvres complètes, Paris, Éditions Gallimard, Pléiade, 1972, p. 541.

[3] Cioran, Ispita de a exista, în româneşte de Emanoil Marcu, Bucureşti, Humanitas, 1992, p. 51.

[4] Vezi Sanda Stolojan, Au balcon de l’exil roumain à Paris: avec Cioran, Eugène Ionesco, Mircea Eliade, Vintila Horia…, L’Harmattan, 1999, p. 210.

[5] „Entretien avec Simone Boué”, Cahiers de l’Herne no 90 – Cioran, Éditions de l’Herne, Paris, 2009, p. 452. Simone Boué susţine şi ea că Cioran era fascinat de iniţialele lui E.M. Forster.

[6] Acelaşi lucru îl susţine şi Ilinca Zarifopol-Johnston, în Searching for Cioran, edited by Kenneth R. Johnston, foreword by Matei Călinescu, Indiana University Press, Bloomington, Indiana, 2009, p. 8.

[7] Cf. notele lui Nicolas Cavaillès din Cioran, Œuvres, édition établie, présentée et annotée par Nicolas Cavaillès, avec la collaboration d’Aurélien Demars, Paris, Éditions Gallimard (Bibliothèque de la Pléiade), 2011, pp. 1315-6.

[8] Ibidem, p. 1565.

[9] Cioran, Scrisori către Wolfgang Kraus 1971-1990, traducere din germană, ediţie îngrijită şi note de George Guţu, Bucureşti, Humanitas, 2009, p. 234.

N. 1957, Oradea. Licenţă în filologie la Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj (1981), doctor în filosofie cu o teză despre Cioran (2020). Redactor al revistei Familia din 2008. Cărţi publicate: Trăirea geometriei (poezii, 1992), Infernul nostru cel de toate zilele (publicistică, 1998), Litanie putredă (poezii, 2018), Cioran, omul incomplet (eseu, 2021).

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Fără categorie”