În vara anului 1949, înainte de a i se fi publicat Tratatul de descompunere, Cioran începuse deja să scrie primele texte din a doua sa carte în franceză, Silogismele amărăciunii, care avea să apară în 1952. Iniţial intitulată Petites réflexions pour personnes fatiguées („Mici cugetări pentru persoane obosite”), cartea aceasta – după cum mărturiseşte mai târziu Cioran însuşi – s-a născut din oboseală[1]. Este o carte hibrid, în materia ei fiind ţesute resturi rămase nefolosite din Tratat, dar şi numeroase fragmente provenite din scrierile româneşti, anterioare trecerii la limba franceză. E ca şi cum, epuizat de munca istovitoare la prima sa carte, din care avea să se nască stilistul desăvârşit al limbii franceze, ar fi lăsat dintr-o dată garda jos.
Cioran se mai folosise de unele fragmente din scrierile lui româneşti şi în Tratat de descompunere; însă în Silogisme, procedeul e aproape omniprezent. Se simte graba de a încropi cât mai rapid o nouă carte, ca pentru a-şi consolida statutul proaspăt dobândit de scriitor francez. Avea să regrete mai târziu, căci iată ce îşi nota în Caiete, pe la mijlocul anilor ’60: „Îmi amintesc proasta primire ce s-a făcut Silogismelor mele – era justificată. Ce idee, să adun câteva maxime și să le dau un titlu pompos! Le citești într-un sfert de ceas. Mă rog, am vrut să-l imit pe La Rochefoucauld, și am fost pedepsit.”[2]
O parte dintre panseurile şi aforismele care compun cartea sa au rezultat din rescrierea sau reformularea unor texte mai vechi, altele sunt rodul unor idei sau obsesii din perioada zbuciumată a anilor ’30. Uneori, a folosit doar sugestii, ori fragmente răzleţe din textele sale româneşti, pe care le-a dezvoltat în aforisme noi. Nu puţine dintre acestea sunt însă pur şi simplu traduceri ale unor fragmente din română în franceză, cu sau fără modificări.
Majoritatea aforismelor preluate tale quale din scrierile româneşti provin din Amurgul gândurilor, ultima sa carte apărută în România, în 1940, scrisă imediat după sosirea sa în Franţa, la sfârşitul lui 1937. Iată câteva dintre ele: „Toate apele au culoarea înecului” în Silogisme devine „Toutes les eaux sont couleur de noyade”; „De-ai fost o singură dată trist fără motiv, ai fost toată viaţa fără să o ştii” – „Si une seule fois tu fus triste sans motif, tu l’as été toute ta vie sans le savoir”; „Paloarea ne arată până unde corpul poate înţelege sufletul” – „La pâleur nous montre jusqu’où le corps peut comprendre l’âme”; „Cosmogonia mea adaugă neantului iniţial o infinitate de puncte de suspensie…” – „Ma cosmogonie ajoute au chaos primordial une infinité de points suspensifs”. Iată şi un gând din Lacrimi şi sfinţi: „În afară de materie, totul este muzică. Însuşi Dumnezeu nu pare a fi decât o halucinaţie sonoră”, care în Silogisme sună în felul următor: „Hors la matière, tout est musique : Dieu même n’est qu’une halllucination sonore”. Dar Cioran nu se limitează la cărţile sale apărute în ţară, selectând fragmente şi din manuscrisele care nu apucaseră să vadă lumina tiparului. „Trecerea mea prin zile seamănă unei curve într-o lume fără trotuar”, citim în Carnetul unui afurisit, care în franceză sună chiar mai… elegant: „Je vadrouille à travers les jours comme une putain dans un monde sans trottoirs”. În acelaşi manuscris, un gând care putea să pară unora bizar: „Oare ce-o fi făcut Socrate de dimineaţa până seara prin Atena?”; prin urmare, în Silogisme Cioran simte nevoia să-l clarifice: „Cette espèce de malaise lorsqu’on essaie d’imaginer la vie quotidienne des grands esprits… Vers 2 heures de l’après-midi, que pouvait bien faire Socrate?” (Stânjeneala pe care o încercăm când ne gândim la viaţa zi cu zi a oamenilor de seamă… Ce făcea oare Socrate pe la orele două după-amiază?[3]).
De-altfel, Cioran nu se mulţumeşte întotdeauna cu simpla transpunere a acestor fragmente în franceză. După ce limba sa de adopţie îşi revelase virtuţile constrângătoare, forma aforismelor româneşti nu i se mai pare satisfăcătoare, astfel că le aduce îmbunătăţiri de tot soiul. Iată un panseu cam stângaci din Amurgul gândurilor: „În mod cinstit, un om nu poate vorbi decât despre el şi despre Dumnezeu”, care în franceză devine un aforism în toată puterea cuvântului: „Peut-on parler honnêtement d’autre chose que de Dieu ou de soi?” (Se poate vorbi cinstit de altceva decât de Dumnezeu şi de sine?). Formulări care stau sub semnul lirismului, marca distinctivă a lui Cioran în perioada sa românească, precum: „Doamne, fără tine sunt nebun şi cu tine înnebunesc!” din Lacrimi şi sfinţi, în Silogismele amărăciunii suferă completări care semnalează o distanţare ironică faţă de propriul gând: „« Seigneur, sans toi je suis fou, encore plus fou avec toi ! » Tel serait, au mieux, le résultat d’une reprise de contact entre le raté d’en bas et le raté d’en haut” („Doamne, fără tine sunt nebun, cu tine – încă mai nebun!” – Acesta ar fi, în cel mai bun caz, rezultatul restabilirii contactului între ratatul de jos şi ratatul de sus). Tot din Lacrimi şi sfinţi provine şi următorul fragment, „Filozofia este un corectiv împotriva tristeţii. Şi mai sunt oameni care mai cred în profunzimea filozofiei”, care e îmbunătăţit stilistic în versiunea franceză: „La philosophie sert d’antidote à la tristesse. Et beaucoup croient encore à la profondeur de la philosophie” (Filozofia e leac împotriva tristeţii. Şi mulţi mai cred încă în profunzimea filozofiei). Iată şi un aforism provenit din Raznele publicate în revista românilor din exil, Luceafărul (1949): „În istoria gândului n-am găsit nici o categorie pe care să-mi reazim fruntea”, care în Silogismele amărăciunii suferă o adăugire sub forma unui comentariu ironic, care schimbă total perspectiva: „Dans l’édifice de la pensée, je n’ai trouvé aucune catégorie sur laquelle reposer mon front. En revanche, quel oreiller que le Chaos!” (N-am găsit, în întreg edificiul gândirii, nici o categorie pe care să-mi odihnesc fruntea. În schimb, ce pernă bună pentru Haos!).
Unele aforisme româneşti sunt prelucrate şi chiar reformulate, până când expresia capătă mai multă concizie şi expresivitate. De exemplu, „Este atâta crimă şi poezie în Shakespeare, că dramele lui par concepute de un trandafir în demenţă” (Amurgul gândurilor), în Silogisme capătă mai mult dramatism, căzând ca o ghilotină: „Shakespeare: rendez-vous d’une rose et d’une hache…” (Shakespeare: loc al întâlnirii unui trandafir cu o secure…). Sau să luăm această însemnare autoreferenţială din Cartea amăgirilor: „Moto la o autobiografie: sunt un Raskolnikov fără scuza crimei”; în franceză, ea e depersonalizată, căpătând incomparabil mai multă forţă: „Être un Raskolnikov – sans l’excuse du meurtre” (Să fii un Raskolnikov – fără să ai omorul drept scuză).
Cazul extrem este cel al unui întreg pasaj, fragmentul 104 din Îndreptar pătimaş II, în care Cioran, relatând spusele lui Plutarh cu privire la vieţile oamenilor excepţionali, menite inevitabilei prăbuşiri, invocă nevoia unui Plutarh modern şi paradoxal, „care să nu lucreze cu ideea eroică, ci cu eşecul zilnic şi durabil”, concluzionând: „Noi aşteptăm un Plutarh al rataţilor. Vieţile paralele ale neîmpliniţilor, iată simbolul spărturii vitale a omului modern!”. În Silogisme, acest fragment e rezumat într-o singură propoziţie magistrală: „Plutarque, aujourd’hui, écrirait les Vies Parallèles des Ratés” (Plutarh, azi, ar scrie Vieţile paralele ale rataţilor).
În procesul de translatare a textelor sale din română în franceză, Cioran a fost nevoit să facă şi unele concesii gusturilor şi obiceiurilor mondene din ţara sa adoptivă. Spre exemplu, traducând „Sfinţii au spus atâtea paradoxe, încât e imposibil să nu te gândeşti la ei în cafenea” (Amurgul gândurilor), i-a venit ideea să înlocuiască cuvântul cafenea, aforismul franţuzit fiind mai în ton cu lumea literară pariziană a vremii sale: „Tant les saints ont recouru à la facilité du paradoxe qu’il est impossible de ne pas les citer dans les salons” (Sfinţii au recurs atât de mult la arma facilă a paradoxului, încât nu se poate să nu fie citaţi în conversaţiile de salon”). Nu putem încheia această serie a „silogismelor” de provenienţă românească ale lui Cioran fără să amintim unul care a făcut deliciul spiritelor mai… directe. El provine tot din Amurgul gândurilor, unde suna aşa: „Într-o lume fără melancolie, privighetorile ar începe să scuipe şi crinii ar deschide un bordel.” Cioran s-a gândit probabil că pentru urechile delicate ale francezilor exprimarea sa era cam şocantă, astfel că a mai atenuat-o, formulând în felul următor: „Dans un monde sans mélancolie, les rossignols se mettraient à roter” (Într-o lume lipsită de melancolie, privighetorile s-ar apuca să râgâie).
[1] „[…] mi-am rescris de patru ori prima carte, mi se făcuse chiar lehamite de scris. După ce-am scris Tratatul de descompunere, îmi spuneam deci că nu mai merită să continui chinul. Și am publicat Silogismele amărăciunii din oboseală.” – Convorbiri cu Cioran, Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 295.
[2] Cioran, Caiete,Humanitas, Bucureşti, 1999, II, p. 78.
[3] Am preluat versiunea românească a citatelor din Syllogismes de l’amertume din volumul tradus pentru Humanitas de Nicolae Bârna în 1992.
