/

Comoara din insule

În timp ce mă canoneam cu cartea mă tot sâcâia o întrebare: de ce? Adică, de ce m-ar interesa pe mine războiniciile americanilor de acum 80 de ani, din Pacificul de Sud? Altă grijă n-am? Problemele lor sunt, oare, și problemele mele?

368 vizualizări
Citiți în 9 de minute
James A. Michener, Tales of the South Pacific, MacMillan, 1949

Iată povestea. James Albert Michener era un profesoraș de care n-auzise nimeni și care ar fi putut refuza să plece la război, fiind quaker, dar el s-a oferit voluntar și-a fost trimis pe frontul din Pacific încă de la-nceput, din 1941. Pentru c-avea studii superioare și-a avut bafta fantastică de-a i se duce buhul c-ar fi nepotul bătrînului amiral Pete Mitscher (foarte respectat în ierarhie, nu știu de ce), superiorii lui direcți l-au ferit de prima linie și l-au pus mai degrabă la munci de birou – totuși, nu prea departe de teatrul de operațiuni. La întoarcerea acasă, Michener își adună amintirile într-un volumaș intitulat prostește Tales of the South Pacific (pe vremea aia marketingul literar umbla în pamperși, ca să zic așa), volumaș care se vinde uluitor de bine, care umflă Pulitzer-ul pentru ficțiune în 1948 (la un an după publicare), care este transpus într-un musical de imens succes (South Pacific, 1949) și din care eclozează două filme: unul cinematografic (1958) și unul de televiziune (2001). Știți ce înseamnă asta? Bani. Mulți, mulți bani: cu drepturile de autor încasate pe prima lui carte și pe scenariile mulse dintr-însa, Michener s-a putut concentra pe marea lui pasiune: scrisul. Și-a permis, adică, să devină scriitor profesionist, să se ocupe numai de asta… și s-a ocupat foarte bine spre excelent: și-a găsit nișa lui creativă, și anume historical fiction. În Europa, acest gen literar e privit cam de sus, cam cu zâmbete superioare, dar în Japonia, Statele Unite, Australia și Canada (unde piețele de carte sunt, ierte-mă bunul Dumnezeu, bogate tare), historical fiction este apreciat, respectat și bine prizat atât de critică, cât și de public. Michener dă iar lovitura în 1959, când arhipelagul Hawaii devine al 50-lea stat american, iar el publică volumul Hawaii, unde-l plimbă pe cititor prin câteva milioane de ani, adică de la erupțiile vulcanice ce-au creat arhipelagul până în prezent (1959, adică). Ce să zic? O fi fost născut omul cu noroc, dar și l-a și făcut cu mâna lui. Nu i-a picat pară mălăiață, a muncit pentru norocul său, l-a meritat.

Eu? Tămâie. Habar n-aveam de acest autor sau de marile lui cărți traduse în Europa (The Source, 1963; Iberia, 1968; The Drifters, 1971; Poland, 1983), eram pur și simplu într-un anticariat din California și nu mă înduram să dau bani pe nimic, că toate cărțile mi se păreau prea scumpe (cam între 10 și 25 de dolari), dar, cum eram singurul client, proprietarul a venit la mine și-a-nsăilat o discuție. Când și-a dat seama cu cine are de-a face, m-a dus la un raft cu volume mai ferfenițite și nu m-a lăsat din vorbe până nu i-am spus cam ce-mi place mie să citesc („Mai pe acțiune, mai pe călătorii, mai pe bătaie bam-bam” – cel puțin așa-mi amintesc că m-a dus mintea să răspund). Atunci el a ales din raft cărțile lui Michener și mi le-a tot lăudat, dar i-am zis că n-am bani decât de una. A încercat să-mi vândă Alaska (1988) pe post de cea mai tare, dar eu am o idee fixă: cea mai bună carte a unui autor e prima, că dup-aia se repetă. Am luat Tales of the South Pacific cu doar cinci dolari. Oricum, i-am făcut safteaua, că tot n-avea clienți.

Am citit-o greu, recunosc. Stilul e profund american, rapid și cu dialoguri „auzite”, nu „făcute”, cu limbaj ostășesc, marinăresc și ofițeresc, cu ruperi de nivel (când vorbește autorul, Michener însuși, dintr-o dată e nevoie să te repezi la dicționar: el era profesor de literatură, totuși), cu o grămadă de specii animale și vegetale de care habar n-aveam, că multe nici n-au traduceri în română. Da, mi-a fost greuț.

În timp ce mă canoneam cu cartea mă tot sâcâia o întrebare: de ce? Adică, de ce m-ar interesa pe mine războiniciile americanilor de acum 80 de ani, din Pacificul de Sud? Altă grijă n-am? Problemele lor sunt, oare, și problemele mele?

Pe urmă mi-am dat seama de adevăr. Problemele acelor soldăței morți demult nu erau și problemele mele, dar problema lui Michener este și problema mea: pentru cine scriu? Cui mă adresez? El a dat un răspuns de geniu: mă adresez celor patru milioane de americani, australieni și britanici care au servit timp de patru ani pe frontul din Pacific. Mă mai adresez și celor 40 de milioane care, acasă, au tremurat de grija lor, au muncit pentru ei, s-au rugat pentru ei, le-au scris scrisori și-au așteptat (uneori în zadar) răspuns la scrisorile lor. Cu alte cuvinte, publicul căruia i s-a adresat Michener era într-adevăr foarte mare. Că a scris el o carte bună? Da, a scris. Dar a și avut cui s-o vândă. Nu duc apă în Sahara și rămân cu ea pe stoc!

Știți câte insule are Grecia? Câteva mii, dintre care minim o mie sunt locuite. Știți câți români și-au făcut concediile în Grecia, din 2001 încoace? Câteva milioane. Știți ce oferă scriitorimea română publicului cititor? Romane cu săraci. Știți ce face publicul cititor din România? Citește traduceri din alte literaturi. E drept, niciun roman tradus din literaturile consacrate (japoneză, americană, israeliană, britanică, franceză, spaniolă sau sud-americană) nu îi permite cititorului românofon să se regăsească într-însul, dar îi oferă visul, îi permite să viseze – ceea ce romanele noastre cu săraci nu au cum să-i ofere. Deci, nu-i decât o chestiune de timp. Dacă m-am gândit eu la asta, fiți siguri că s-au gândit și alții, iar în cel mult cinci ani, piața de carte va fi atacată cu romane marinărești scrise de români. Punem pariu?

Mihai Buzea (n. 1971) a fost profesor și vînzător de asigurări, iar în prezent este reporter la Cațavencii. Alte ocupații: om bun la toate, plimbător de cîini, traducător, babysitter, Moș Crăciun, chelner, paznic de noapte. A mai lucrat ca bișnițar în anii ’90 (Cracovia, Istanbul, Praga), ca muncitor necalificat în anii 2000 (Budapesta, Paris, Lyon) și ca muncitor intelectual în București (copywriter). După 1 ianuarie 2014 a ajuns la Londra, unde a învățat meseria de arborist, descrisă în romanul-reportaj Gastarbeiter (2017). Alte cărți publicate: Berile de Aur (2006), Povestea lui Vasile Pogor (2018), Jimmy (2018), Recrutorii (2019), Paralel (2021). În prezent locuiește la Bruxelles.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Cartea străină”

Celălalt comunism

Povestea din carte este uimitor de asemănătoare cu povestea fiecăruia dintre noi, nu numai a românilor,