Mă derutează puțin faptul că „eul liric” – dacă pot beneficia și eu de această idioțenie conceptuală atît de folosită – în care se proiectează e consecvent masculin și chiar și anumite situații idilice sînt procesate din perspectivă masculină. Fac însă mai mult credit spiritului poeziei decît acestor (înșelătoare?) indicii, iar acest spirit e eminamente feminin – și încă la modul sămănătorist. Sămănătorismul Dianei nu-i de mirare dacă luăm în seamă că poemele din primul său volum – Tăcerea grăitoare[1] – au fost scrise pe cînd sămănătorismul era încă de actualitate, chiar dacă nu în floare. Conform cutumei feminine a sămănătorismului, și Diana „cîntă” ca să nu plîngă, poezia fiind – neapărat! – înzestrare fatală, căci și Diana e stigmatizată de destin – singurul leac la o suferință și ea fatală: „De cînt și eu – mi-e dat de soartă –/ Nu cînt de fel ca să-mi atrag/ A lumii laudă deșartă.// Ci cînt ca să-mi alung durerea,/ Să-mi pară traiul drag;/ Căci doar în cînt e mîngîierea” (Prolog). Misiunea cîntării e, așadar, înaltă și se trage direct din virtuțile vindecătoare și alinătoare romantice. Ca la toate sămănătoristele, și la Diana durerea vine din erori de înțelegere și comunicare erotică, din inaptitudinea de a descifra mesajele de drag – ce-i drept, la ea non-verbale. Doar că, în cazul ei, vina poate fi împărțită, deoarece Diana comunică strict prin tăcere; cu siguranță tăcerea are cel mai polifonic discurs, dar tocmai din această pricină e greu de deslușit și ușor de tradus greșit. Ceea ce se întîmplă numaidecît și-n cazul Dianei: „Tu încă nu m-ai înțeles;/ Vrei vorbe sunătoare;/ nu știi, că-n lume, singură/ Tăcerea-i grăitoare” etc. (Cîntec). Desigur că sentimentul ar vrea să prindă glas (dragostea e gureșă, ne-a spus-o chiar Barthes), dar legea tăcerii e atît de imperativă încît Diana se zbate dramatic între mărturisire și tăinuire: „Să-ți spun iubirea-mi, n-o pot face;/ S-o-ngrop în mine, mi-este greu;/ Și-așa întruna nu am pace,/ Neștiind ce anume drum să ieu” (Cîntec). Pînă la urmă ia, firește, drumul mărturisirii prin poezii. Nici nu era încotro, mai ales că despărțirea întețește sentimentul: „Cu cît… cu cît e corpu-mi de tine mai departe,/ Cu-atîta doru-i mai puternic!” (Cîntec – sînt o grămadă de cîntece; și la Diana sentimentele se muzicalizează spontan și devin romanțe). Ecuația aceasta a incomunicării duce, desigur, la o dramă-n lege: „Nu știu: eu n-am făcut bine/ Cu tăcerea mea,/ Ori… ori tu cu nepăsarea-ți/ Rece ca de nea;/ Însă știu că, înainte/ De a înflori,/ Ne-a secat pe veci zadarnic/ Floarea inimii” (Cîntec). Ca la toate poetele cu „floarea inimii” secată, și la Diana viața devine calvar și poeta invocă moartea izbăvitoare (pe cît posibil, una mai narcotică, simplă alunecare din somn în moarte): „Vine plînsul, de-mi îneacă/ Inima, ce-amarnic geme./ Noapte, vino mai curînd,/ Varsă pacea ta cerească;/ Și-adormindu-mi inima-n dulci iluzii,/ Fă să nu se mai trezească” (Nopții). Din păcate, nici moartea nu vine cînd e nevoie de ea, așa că Diana adună numai și numai zile de plîns: „Idol, tu… tu nu știi dorul/ Zi și noapte ce mă paște;/ Lasă-mă să plîng, în lume/ Lacrima doar mă cunoaște!” (Cîntec). Dar nu orice plîns, ci unul de-a dreptul fluvial: „să-mi curgă lacrimile-rîu pe față;/ Căci, la ce să-mi știți voi gîndul și suspinul și-al meu dor?!” (O, lăsați-mă…). E blestem greu iubirea, dar e și singurul garant al fericirii, așa cum au proslăvit-o romanticii – ca pe oximoronul cel mai favorizat (formula eminesciană a iubirii-suferință e valabilă la toate sămănătoristele): „Iubire,-a inimii harpie,/ Tu, cu capriciile tale,/ Îmi sgudui din adînc ființa/ Și mă topești în dor și jale.// Și totuși, doar în ochiu-ți mare/ Stă cea mai plină fericire!” etc. (Cîntec). Greu cu ea, dar și mai greu fără ea.
Liric, e un trans-sexual reușit.
Conform tipicului, din calea unei asemenea năpăstuiri nu e decît o scăpare: întoarcerea în copilărie (alte suferitoare se mai retrag și-n rugăciuni, dar Diana, nu). Acolo se întoarce recurent și Diana, cu preferință pentru poalele Peristerei (cum fac și alți macedoneni, Ion Cutova și Dem. Gh. Nolla, bunăoară): „Mă cheamă Peristera cu zările-i albastre,/ Mă cheamă Peristera cu vîrfu-i maiestos,/ Să-ngrop durerea-n rîul din poalele-i măiastre,/ Să-ngrop durerea-n rîul, ce curge spumegos.// Acolo-i fericirea” etc. (Mă cheamă Peristera). Fericirea, și la Diana, e doar înapoi; ea n-are decît un singur timp – trecutul.
Peste cîțiva ani, în 1931, Diana mai scoate o Tăcere grăitoare.[2] Nu e, de fapt, chiar o nouă ediție, căci din prima tăcere sînt preluate aici – și prelucrate – doar cîteva poeme, amestecate cu piese noi. Prolog-ul primei tăceri primește acum o justificare de artă: „Căci de spui o vrere,/ O-mpărtășești pocită;/ Căci vraja-i moare-n ghiara/ Cuvîntului, strivită” (Cîntec). Asta era, așadar, cauza tăcerii: expresia pervertește, arta trădează simțirea, mărturisirea deformează. Drept consecință, Diana mai șterge din lacrimi și face poemele mai scurte (nu c-ar fi fost lungi…) și mai sobre. Nu mai plînge chiar atît de eruptiv. A tăiat versurile de suferință și a lăsat doar cadrul sentimental sau descriptiv (peisajele de anotimp erau, desigur, inevitabile; tot inevitabilă era și turnura lor alegorică), strecurînd între cele două secvențe „revizuite și adăugite” o fiolă de catrene. Catrene-le adăugate fac profesie de grațiozitate pură: „Așa cum se înalță-n vale/ Cireșu,-n haină argintie,/ Se-aseamănă cu o mireasă,/ Ce-așteaptă mirele să-i vie” (Cireșul). Prelucrările din sectorul Secunda sînt mai degrabă o evaziune în peisagistică, dar nu fără consecințe asupra stării sentimentale. Uneori, consecințe de-a dreptul radicale: „Iubita mea,/ Nu înceta/ Cu sărutările-nfocate” etc. (Cîntec). Fie Diana ce-o fi, poet/poetă, poezia e mandolinistă. Scrie – aș zice – mult mai bine pe armânește: „Neaua cade păliuri-păliuri/ Pi tu munță ș’pi tu văliuri/ Ș’ca nâ doagă anvileaște/ Hoara-ntreagă ci algheaște” etc. (La fitaliu). Sună destul de exotic și mai incitant decît scrisele pe românește.
P.S. Bineînțeles că spiritul poeziei a jucat la cacealma. Diana e, de fapt, Dumitru (Dimitrie) Anastasescu-Diana, născut în 1895 la Ohrida. Am preferat, totuși, să-l tratez ca poetă. Liric, e un trans-sexual reușit.
[1] Diana, Tăcerea grăitoare. Poezii 1913-1919, Tipografiile Române Unite, București, 1925. Mulțumiri Bibliotecii Centrale Universitare Cluj pentru ajutorul bibliografic.
[2] Fără date de identificare (nici an, nici loc, nici editură). Pe pagina finală a volumului La mulzeare, editat probabil – avînd în vedere identitatea copertei, hîrtiei, designului – tot în 1931, e anunțată apariția vol. Tăcerea grăitoare, poezii, în 1931. E anunțat și un nou volum – Sideful negru, poezii – de care nu știu să fi apărut.
