Cristina și florile de crin
(fragment de roman)

Îi place întunericul dormitorului. Cristina nu închide ochii. Ar vrea să doarmă cu ochii deschiși. Ca să vadă mai clar ce s-a întâmplat. Să se gândească la felul cum s-a topit coroana Franței, cum a fost îngenuncheată lumea ei, lumea pentru care a scris, pentru care a trăit.

395 vizualizări
Citiți în 60 de minute

Prolog

Orice poveste-ncepe cu sfârșitul. Privești ce s-a ales din vechi strădanii și te întrebi: ce este stăruința? De ce aceste nesfârșite trude? Câmpiile sunt goale-acum, și-n urma bătăliei nu a rămas nimic. Doar mii de leșuri, din care se înfruptă corbii. Treci și privești, Cristina. Ochii tăi multe au văzut. Îți treci palma peste obraz. Lumina multor ani de dulci speranțe încă trăiește, încă nu s-a stins. Aprinsă e. Atingi lumina. Și nu ai uitat. Iar împotriva duhului uitării nu ai decât un singur scut: să scrii! Scrie, Cristina. Scrie și trăiește. În fiecare literă trăiești și vezi, ca și cum ochiul tău învie din cerneală, ca și cum litera nu-i parte dintr-un șir pe foaie, ci o retină înflorind din pergament.

1.

Se gândi așa. Atunci când pânza din care e făcută haina norilor se destramă și lumea coboară în nebunie, când stelele în tării se amestecă în feluri nicicând consemnate de înțelepții astrologi din vechime, când apele râurilor nu mai găsesc suprafața și izvorăsc spre lumină din sufletele noastre, nu mai e nimic de făcut și poți să te retragi din lume. Poți lăsa lumea în urmă ca și cum ai fi murit ei, ca și cum nimic n-ar mai fi fost vreodată, cum bine spune Ecleziastul, și cum bine ar fi să ne luminăm dac-am venit pe lume ca să pricepem ceva.

Cristina se așeză pe scaunul ei, către fereastră, și privi grădina, și se gândi că tatăl ei, înțeleptul Tommaso, de-ar vedea toate nenorocirile acestea, ar ști să explice prin secretele stelelor nenorocirile de pe pământ. Dar oare poți să explici lumea citind cerul? Ce poți să ceri tăriilor să spună? După o viață întreagă petrecută în credința în adevărurile artei astrologice, a început să se îndoiască. Te tot gândești la lucrurile acestea și nu se poate să nu te întrebi. Și îndoiala a fost adusă de tragedia asta cu bătălia. Incredibilă tragedie! Devastatoare tragedie! Povestea, așa cum a ajuns la Cristina, povestită de singurul supraviețuitor normand al scenei, a început cu prizonierii francezi strânși roată, încercuiți, dezarmați, epuizați în frigul încețoșat din octombrie. Pentru ei bătălia se încheiase. Azincourt. Se gândeau la umilință, pentru că li se poruncise să lase armele jos, și cavalerii cei mai nobili își aruncaseră arma pe care obișnuiau să jure credință lui Iisus și să se roage înaintea bătăliilor. Deodată, regele Henric a poruncit să fie executați. Da, toți, executați, repede, acum, pentru că forțele franceze, despre care se știa că sunt net superioare, se regrupează pe flancul drept și vor contraataca, iar regele ceru imediat călăilor lui să taie gâtul drepților cavaleri care se aflau nu departe de el. Le-a poruncit ucigașilor din garda sa, sângeroșii asasini cu care cutreierase în tinerețe tavernele Londrei, să-i taie pe cei care îngenuncheaseră ca să se roage în fața icoanei de campanie, cu binecuvântarea unui preot englez, și, făcând semn arcașilor lui, care fără nici o îndoială erau cei mai buni din lume, să trimită mai multe voleuri către cei ce se aflau strânși mai încolo, adunați roată, îndemnați să stea grămadă, țintă ideală pentru acei arcași ce puteau săgeta șoimul în zbor. Cât ai clipi de patru sau cinci ori, atât a durat. Apoi Franța n-a mai fost Franța. Și asta se petrecea după ce bătălia fusese deja pierdută de armata florilor de crin, după dezastrul acela fără egal, în care muriseră cu sutele. Supraviețuitorii fuseseră executați. Nimic cavaleresc în asta. Da, regele Henric. Atunci când Cristina a auzit povestea pentru prima oară nu i-a venit să creadă cât de repede s-a săvârșit totul. În patru sau cinci clipite se poate stinge lumea. Ca un foc aprinzându-se prin iarba uscată, sau cât îi trebuie săgeții să plece din coarda întinsă, prin văzduhul umed al toamnei, până ce-și află odihna în carnea fierbinte a cuiva care se gândește la o zi de mâine pe care n-o va mai apuca. Cât durează, de fapt, moartea? Cristina s-a gândit că moartea începe în momentul în care săgeata e așezată în arc. Pentru că destinul nostru vine oricum din diamantul nopții profunde, iar gestul ce precedă uciderea e parte integrantă a uciderii. Chiar dacă cel ce va muri nu simte și nu știe, chiar dacă încă nu bănuiește, chiar dacă privește cerul fără a vedea nimic, moartea începe atunci când săgeata e așezată în arc.

„Doar câteva clipe?“ l-a întrebat Cristina pe Bonifacio, normandul cu sânge italian.

„Cât ai clipi de patru sau cinci ori,“ a spus el, „mulți dintre ei nu au avut timp să priceapă ce se întâmplă. Nu au avut timp să se roage. Nici de ultima răsuflare n-au mai avut timp.“

Auzind aceasta, Cristina tresări și se închină, pentru că știa foarte bine că în ultima clipă, dacă sufletul se cutremură și neliniștește, urmează întunericul. Bonifacio ghicea foarte bine la ce se gândește Cristina.

„Sfântă Fecioară, ai milă de noi“, spuse Cristina.

Era legătura aceasta secretă între cei cu sânge italian, și asta trebuie să fi fost și înțelegerea tăcută plutind în eter între Cristina și regina Isabeau, frumoasa Isabeau, poruncitoarea și clarvăzătoarea, chiar și atunci când se aflau la mile distanță, chiar și atunci când regina poruncea războaie, iar Cristina scria. E sângele italian, după cum se vede. Dar asta era altădată, iar acum englezii au intrat în Paris și cântecele lor de golani sălbateci se aud pe străzile urbei, cântece de oameni beți care nu urinează pe ziduri, ci în praful străzii, la vedere. A lor e lumea, se gândesc ei strigând cele mai nerușinate măscări pe care omenirea le-a auzit vreodată. Aceasta e Franța după Azincourt. Cristina i-a văzut intrând în Paris, l-a văzut pe regele Henric călare întrufindu-se ca unul care a cucerit ceea ce i se cuvenea oricum, a văzut cum se înstăpânește întunericul peste lume și cum din toate cele ce au fost nu a mai rămas nimic, nici măcar speranța. Unde e lumina coroanei de altădată, izvorând de la Vincennes? Unde bucuria cu care înțeleptul rege Carol cerea să-l citească pe Aristotel și să asculte muzică la orgă? Unde fericirea dragostei, a prieteniei și a păcii? Nu este pace, nu poate fi pace, e doar întuneric. Cade lumina din tării și se închide-n rădăcina ierbii, ca act al nopții-n blestemată zi. Te doare în adâncul tău cel mai adânc că floarea celor pe care i-ai știut de copii s-au stins degeaba, în câteva preaotrăvite clipe. Îți pot stelele explica asta?

Voi muri lumii, se gândi Cristina. Voi face așa cum am hotărât. Las toate acestea, grădina și cărțile, pana și călimara de cerneală, perna de puf și hainele lumești, și voi merge pe jos la mânăstirea dominicană de la Poissy, iar de acolo voi face pentru prima oară ceva ce nu am mai făcut: nu voi mai privi lumea. Am înțeles ce era de înțeles. Am priceput ce trebuia. Asta a fost. Trebuie să pricepi atunci când e gata. Trece lesne timpul nostru, și cel mai repede ți se pare că trece atunci când privești înapoi.

„Nu-ți mulțumesc, Bonifacio, că mi-ai spus povestea asta cumplită. Îți mulțumesc însă pentru altceva, că ai rămas în viață.“

2.

Nu a existat călătoare care să părăsească Parisul pentru totdeauna și care să ducă mai puțin cu ea. Doar o legătură cu nimicuri de imediată folosință, strânse într-un șal gri de iarnă. Șalul acela era important, pentru că a rămas cu aceeași groază de frig și nu se putea imagina fără luxul de a se proteja în timpul gerului care, fără îndoială, va veni. După o viață în care a povestit despre regine și regi pentru regi și regine lucrurile lumești abia de se cuprind într-o mică legătură, la fel cum din noapte nu rămâne mai nimic în zori. E altceva, e o nouă viață, în care a avea nu mai înseamnă nimic.

A trecut pe podul pe care cu un an în urmă a fost hăcuit Jean sans Peur, ducele burgund, și un trecător cu căutătură piezișă a dat să-i apuce mantia de pe umăr. S-a întors și l-a țintuit cu privirea ei de femeie aspră pregătită să moară lumii. Acela s-a îndepărtat de parcă ar fi fost îmbrâncit. Două puteri avea pe lumea asta Cristina: cuvântul și privirea.

Iar privirea aceea îmbrățișa acum pădurea Boulogne. Era departe, într-acolo, o zi întreagă de mers. Acolo, undeva se deschid cerurile prin aleasă rugă. De ce să-ți fie dată puterea cuvântului dacă nu pentru asta? Consolare este și scară spre tării. Speranța ți se atârnă de cuvânt.

Deodată se gândi că nu și-a luat cu ea nimic de scris. Absolut nimic.

Acesta a fost un gând plin de trufie. Pentru că numai cei trufași recurg la scris.


    La forest
Nous passames și vinsmes sens arrest
Droit à Poissy; où tost trouvasmes prest
Quanqu‘il convint și tout ce que bon est
   A droit souffire.
Quand descendus fusmes, chacun s‘atire
Le mieulx qu‘il pot de vesture și se mire
Si qu‘en l‘attoure il n‘y ait que redire,
   Et puis alasmes
Ensemble en l‘abbaye vers les dames,
Au parlouer, și puis dedens entrasmes,
Tout nonobstant que portes à grans lames
   Y ot moult fortes[1]

3.

„De ani buni m-am întrebat când vei face pasul acesta,” a spus maica stareță, pe care Cristina o cunoștea de mai bine de treizeci de ani. Celeste de Armagnac se numea pe atunci și fusese cea mai frumoasă femeie din Paris, cu ochii aceia albaștri, cu tenul acela străveziu, mai înaltă ca mulți, subțire și cu pas hotărât.

Avusese parte de un mariaj foarte scurt, de doar trei ani. Și regina Isabeau, despre care mulți spun c-ar fi de vină pentru toate relele lumii, a avut parte de un mariaj scurt. Cristina se gândise dintotdeauna că, de fapt, în feluri diferite, toate mariajele sunt scurte. Și mariajul ei avusese parte de o asemenea însoțire urmată de despărțire. Despărțirea pe care o cunoscuse Cristina a fost adusă de moarte. A fost repede, foarte repede. Și a fost foarte devreme. Un copil abia dacă ai fost ieri, și ajungi să te pregătești să fii mamă mâine. Ce minte poate să aibă o fată la cincisprezece ani? Așa a fost pentru ea. Solitudinea și amărăciunea. Copiii. Cei trei.

Și apoi vine trezirea. Regina Isabeau s-a trezit că trebuie să se îngrijească de Franța. Necuvenit blestem, unii ar fi fost încântați să poată da porunci. Unii-și imaginează că puterea e o binecuvântare, ca un giuvaer de dorit, pe care să-l porți pentru a duce cu tine strălucirea. S-o întrebe pe Isabeau cum e. S-o întrebe, și ea le va spune, le va descrie povara. Nu va zâmbi, pentru că nu-i nici o urmă de amuzament în asta. Cel mai riscant lucru din univers e să ai parte de putere fie și numai pentru o singură zi, și repede vei afla cât de mulți sunt cei care vor să te asasineze, mult mai mulți decât cei care te iubesc.

Celeste a rămas singură, cei doi copii au ajuns îngeri foarte devreme, și ea a ales ordinul dominican. Departe de lume lucrurile se văd clar. Pentru o femeie instruită și singură, există ceva mai bun decât rugăciunea: să citească toate cărțile sfinte, plus și mai multe decât acestea, pentru că și păgânii scriu, iar la mânăstirea unde cea dintâi stătătoare este Celeste au și cărți traduse din țările sarazine. În izolare, acea binecuvântată cădere înlăuntru, iluminare a timpului ce ni s-a dat. Ți se pare că uitate sunt fructele singurătății. Dar poemele se întorc pe acolo. Celeste nu scria poeme, dar colecționa momente de singurătate inteligentă, pe care le depunea ofrandă icoanelor.

Celeste devenise o subtilă cunoscătoare a lui Aristotel. Măicuțele șușoteau că, după ce a rămas văduvă, frumusețea ei înnebunise pe mulți, care văzuseră în solitudinea ei o ocazie nesperată. Unul dintre acești pețitori ajunsese să-i trimită câte o misivă pe zi, pe cea mai fină piele de Tours, scrisă cu cea mai scumpă cerneală și cea mai frumoasă caligrafie epistolară. Treizeci de scrisori să fi trimis? Sau poate o sută? Era ceva în ele ce nu putea fi apreciat, sau poate Celeste era încă în doliu și la mai bine de un an de la pierderea soțului, cine știe.

Într-o bună zi, zvonul povestea că Celeste i-ar fi răspuns astfel:

„Domnule, atunci când scrisorile pe care le scrii se vor lega ceva mai bine, mă voi gândi și la conținutul lor, care dezvăluie o oarecare pasiune, de care mă simt străină.“

Și semnase.

Nu acesta fusese motivul pentru care se călugărise, firește. Absolut deloc.

La ora aceea cea mai cunoscută autoare de texte din Franța era Cristina de Pizan. Toată lumea care merită menționată într-o conversație inteligentă îi citise lucrările. Iar acum Cristina de Pizan ședea în picioare în fața ei, cu toată averea ei strânsă într-un șal gri, cu ochii aceia negri, de italiancă, lucind ca o spadă. Nu era singura ei armă, mai avea și cuvântul.

4.

O poveste are farmec atunci când, scriind-o, uiți de tine. Încetezi să mai fii om obișnuit și devii ordinea ei interioară. E un act de viață întregitor și plin de substanță: te situează în acord cu universul întreg, prin ordinea cuprinsă în nucleul poveștii ce respiră prin tine.

Asta știa Cristina foarte bine. Pentru că scria despre sine.

Adevărata strălucire a minții nu e neapărat evidentă, ci totdeauna subtilă. Ascunsă și profundă, nu ar avea cum să se dezvăluie de la prima privire. Marile idei nu se expun la vedere. Există nestemate subtile, deloc perceptibile pentru cei care nu-s în posesia codului.

Ce ni se pare strălucitor? Nu e vorba oare despre o manifestare spontană a inteligenței, ceva neașteptat, surprinzător, o clarificare imediată care duce orice gând un pas mai departe? Un om strălucitor e cineva care izbutește în mod esențial cel puțin o asemenea intervenție, măcar o dată în viață. Cineva incapabil de strălucire e cineva care fie nu a dat vreodată semne de spontane manifestări de inteligență, fie a avut multiple ocazii să fie strălucitor și nu a lăsat în urmă decât un siaj elocvent de manifestări mediocre. Strălucirea impresionează și seduce, atrage mai mult decât frumusețea fizică, și, în ultimă instanță, îi este superioară.

„N-aș fi crezut că voi ajunge vreodată să spun asta,” spuse Cristina către Celeste, „dar am nevoie de singurătate.”

„Te înțeleg cum nu se poate mai bine, draga mea,” spuse Celeste și se aplecă să o îmbrățișeze.

Strălucirea există, își spuse Cristina în timp ce se gândea că acum îmbrățișează solitudinea. Nu e un mit, nu ceva inaccesibil, precum frumusețea ideală a Afroditei, departe, în nourii ideilor. Există, avem deja suficiente mărturii despre întrupările ei, și nu e ceva ce s-ar putea antrena, nu se poate copia la școală după modele date. Strălucirea trece granița dincolo de modelele stabilite, poartă un domeniu dincolo de limitările deja existente.

Singurul subiect despre care ar merita discutat vreodată e strălucirea. Și ar merita să ne întrebăm ce mai rămâne din ideea de strălucire, așa cum a fost ea percepută în veacurile clasice, atunci când mijloacele de exprimare și suportul media par în zilele noastre că schimbă întreaga lume. Mai e oare strălucirea ceea ce ea a fost cândva? Unde mai găsim oare strălucirea de altădată? Cea din vremurile de pace?

Dar când a fost vreodată pace în Franța? Cristina se gândea la asta și nu-și putea aminti. Toată viața ei nu fuseseră decât războaie sau pregătiri pentru războaie.

Strălucirea poate fi compatibilă cu maliția. Cristina știa asta foarte bine, în vremurile când se gândea ce armă este cuvântul scris. Strălucirea poate fi compatibilă și cu răutatea. Știa foarte bine și asta.

Fie! Să rămână în urmă toate acestea! Uită toate poemele pe care le-ai scris vreodată, își porunci. Uită și roagă-te, și asta va aduce inimii tale pacea. Gândește-te la inima Sfintei Fecioare, acolo trebuie să se afle oaza de liniște care va înlocui pasiunea ta pentru strălucire. Fir-ar să fie obsesia aceea pentru spontaneitatea luminii din cuvânt! Nu despre asta va fi vorba pe mai departe.

5.

A îmbrăcat rasa dominicană. Până mai ieri îi păsa foarte mult cum o privesc ceilalți, cum e văzută în public, ce se poate spune despre ea. Acum nu se mai gândește la asta. Îi place simplitatea. Poate s-o înțeleagă foarte bine pe Marie, care a ales foarte devreme calea mânăstirii. Marie, fiica ei, pe care a încredințat-o devreme călugărițelor de la Poissy, și care au transformat-o în ce au știut ele mai bine. Marie e fericită în serenitatea dominicană.

Îi place întunericul dormitorului. Cristina nu închide ochii. Ar vrea să doarmă cu ochii deschiși. Ca să vadă mai clar ce s-a întâmplat. Să se gândească la felul cum s-a topit coroana Franței, cum a fost îngenuncheată lumea ei, lumea pentru care a scris, pentru care a trăit. Lumea aceea. De fapt, regretă? Nu încă, Cristina, nu regreta încă, își spune, pentru că somnul nu vine, nu regreta înainte să ajungi la judecata cea de pe urmă.

Respiră adânc și-și lasă gândurile să-și urmeze calea. Dar știu contemporanii noștri cum suntem noi? Ne văd ei într-o meritată lumină? Dar dacă ni se întâmplă să trăim printre viermișori orbi? Și dacă niciodată nimeni nu va mai fi capabil să priceapă poemele așa cum se scriau până mai ieri? Dacă astăzi, subjugați de niște sălbateci violenți, oamenii își vor pierde capacitatea de a aprecia baladele? Dacă Parisul se va umple de imbecili care nu pot pricepe un poem?

Sunt atâtea orașe unde așa e.

Nu trăim oare pentru balade? Pentru a le scrie și pentru a le citi. Avem nevoie de lumina lor, baladele aduc respirația. Parcă venind din ele, unde găsim strălucirea? Poate fi o frază inteligentă ascunsă într-un text. Poate fi o cântare surprinzătoare și hipnotică. Poate fi o construcție amplă, de o anvergură colosală, ale cărei componente să fie plictisitoare și grele, precum pietrele care intră în componența piramidelor egiptene, cele despre care povestește Strabon, în timp ce strălucirea lucrării să rezide în construcția de ansamblu. În orice formă s-ar regăsi, asta căutăm, asta ne atrage, după asta tânjim: răspundem strălucirii așa cum floarea soarelui răspunde luminii soarelui. În absența strălucirii nu ne interesează prezența respectivă, discursul respectiv, efortul acela. Avem nevoie de strălucire ca să ne păstrăm interesul pentru viață, pentru ceea ce ne cheamă, pentru ceea ce ne poartă înainte. Marie are dreptate, se poate foarte bine ca poezia cea mai frumoasă să vină din rugăciune. E posibil ca singura poezie care să ne supraviețuiască să fie poemele dedicate lui Iisus și Maicii sale. Strălucirea definește stilul cuiva, de la felul cum scrie un autor la felul cum vorbește un nobil. Iar dacă Doamne păzește cineva ne face să bănuim că e incapabil de strălucire, nu mai urmărim ce spune, se gândi Cristina. Nu mi se poate cere să tolerez absența grației. Pot ierta multe, dar nu asta.

Nu putea dormi. Ochii deschiși, în noapte.

Așadar, așa erau nopțile Mariei la Poissy.

Astfel.

Solitudine.

Acum nu trebuie să-și mai gândească viața așa, ci să trăiască după cum a poruncit Sf. Dominic.

E altceva. Delirul poetic rămâne în urmă.

Poezia rămâne în urmă.

Altceva decât delirul este extazul. Poetul își poate permite să fie lipsit de scop, ambiguu, contradictoriu. Extazul, însă, o poartă pe cea a cărei inimă trăiește în mânăstire către ceva precis, capătă sens odată cu trecerea vremii, se află în ascensiune, trece vămile văzduhului, țintește porțile raiului. Nu e ceva similar pentru poet. Poeta care a fost avea nevoie de audiență, și în contact cu oamenii se strică lucrurile.

Izolarea din mânăstire are rolul ei, fără îndoială. O binecuvântare, un balsam cu parfum de ierburi și mirodenii ce ard în candele. Uneori ai nevoie să te îndrepți către paginile altor poeți; te încântă o muzică străină, armonia câte unui verb. Ca și cum ai avea nevoie să fii locuit de un discurs ce nu e al tău. Nu e o simplă lectură, pentru că știi foarte bine ce se află în spatele unui poem adevărat. Poți înțelege și când devii cronicar pe terenul altuia. Seducția, între poeți, are rațiuni muzicale. A fost acolo, a fost cea mai atentă cititoare a lui Dante, l-a simțit cu inima, a recunoscut frumusețea după ce a învățat, fir-ar să fie, cum se spune o poveste prin poem.

Se gândi să scrie un fel de balade care să fie rugăciuni. De ce nu? Adică, dacă tot te pricepi la arta poemului, de ce să nu faci asta? Cum poți captura cel mai bine strălucirea în text? Să imeresezi fraze bine stilizate în textul amplu al unei descrieri? Sau să mizezi pe fragmente concentrate, în care nici un cuvânt să nu fie în plus? Luxul de a recurge la stil îngăduie toate alternativele, cu speranța că actul comunicării prin text încă e plauzibil. Și ce comunicare poate fi mai importantă decât cea cu Părintele ceresc?

6.

Sunt așa de multe cărți aici! Maica Celeste a colecționat o veritabilă bibliotecă regală. Cristina știa foarte bine de biblioteca aceasta de dinainte, din perioada vizitelor ei precedente la Poissy.

Se gândi așa, mângâind una dintre coperțile superbe, legate în piele, ale unui volum al Etimologiilor copiat în Spania: Unele dintre doleanțele noastre sunt mai apropiate de rugăciune decât de experiențele noastre din viața reală. Și totuși, sunt atâtea materializări ale imaginilor noastre, încât ni se pare că suntem aproape. Vedem că strălucirea este posibilă. Vedem că strălucirea este o materializare tangibilă a inteligenței.

Și totuși, proximitatea strălucirii ne doare mai mult decât absența ei, pentru că vedem cât de rare sunt manifestările ei. Ideea că vedem din când în când materializări ale inteligenței contemporanilor noștri ne entuziasmează, ne bucură, ne incită. Și apoi ne confruntăm din nou cu experiențele obișnuite. Care nu sunt strălucitoare.

Cum am putea ajuta? Și nu avem cum: atunci când e vorba de strălucire, nimeni nu ne poate ajuta. Fiecare strălucește singur, după cum fiecare moare singur.

Se întrebă dacă să înceapă din nou să citească, așa cum citea pe când locuia în Paris.

O, da.

Bineînțeles că da. Dar numai texte despre erele precedente. Numai asta. Nu ceva despre actualitatea războiului pierdut acum.

Se gândi astfel. Ideea că de acum coroana Franței a fost îngenuncheată de barbari este insuportabilă. Absolut insuportabilă. Poate Domnul ceresc are vreo logică în asta, dar eu nu-mi dau seama care este. Să fie ceva spre mai bine că dușmanul tău se înstrăpânește pe lumea ta?Ideea că ceva artificial poate amplifica strălucirea e dăunătoare strălucirii. Vrei să fii surprins de ceva omenesc, de ceva plin de pasiune, inteligent și simpatic. Vrei viața așa cum e ea, vrei o secțiune prin raza de lumină care îmi atinge retina. Vrei lumea ta înapoi. Vrei Franța strălucitoarea a regelui Carol cel Înțelept, lumea aceea pe care o asocia, în mintea și inima ei, strălucirii.

Și deschise cu o sete febrilă coperta Etimologiilor.

Pe prima pagină găsi scris cu cerneală albastră À Carol, hoir de France, a present gou-verneur du royalme. Se gândi că toate aceste umbre ale trecutului o vor urmări întotdeauna. O parte a bibliotecii de la castelul Vincennes ajunsese la mânăstirea dominicană de la Poissy, și probabil făcuse același drum ca și Cristina câțiva ani mai înainte.

În după-masa aceea i-a cerut maicii Celeste permisiunea să scrie poeme religioase. A crezut că așa trebuie făcut, dacă este sub ascultare, atunci să ceară voie pentru un asemenea lucru. Iar Celeste a privit-o cu ochii aceia albaștri ai ei și i-a spus:

„Să nu faci asta. Sufletul tău trebuie să se lepede de trufie. Cum să te aperi de mândria cea mai intensă dacă posezi ceva, obsesia unor rime și pasiunea pentru metrică? Lasă-le în urmă, Cristina. Liniștește-te. Nu ai venit aici pentru asta? Ce ai jurat să devii?”

Să nu mai scrie? A simțit în ea furia, deși știa cât de multă dreptate avea Celeste. Suntem un izvor otrăvit de orgoliu și nesuferită mândrie. Ne pierde furtuna aceasta din care ne ridicăm spre cer pentru a spune „eu pot face asta!“ Dar ce poți cu adevărat, singurul lucru pe care-l poți cu adevărat pe lume, e să te dezbraci de greutățile ce trag în afundul egoismului inima ta. Maica Celeste are dreptate, spune rațiunea ei franceză, iar inima de italiancă bătu de câteva ori, apoi îi șopti cu o febrilitate acerbă: „o urăsc”. Apoi se mai gândi puțin că își pierde sufletul. Își făcu o cruce, apoi îți spuse în gând: „Voi scrie. Îmi trebuie hârtie și cerneală.”

Realitatea e serioasă numai în punctele unde e interpretabilă liric. Iar Tommaso, medicul și astrologul, șoptind metafore perfecte metric, ajungea la inima celui mai puternic rege al lumii. E imposibil ca Domnului Dumnezeu să nu-i fie pe plac lucrul acesta, devreme ce El Însuși, din tăria celestă, a gândit lumea astfel.

7.

Ca orice povestitor de oriunde și de oricând, Cristina își amintea foarte bine copilăria ei. Și nu doar copilăria, dar își amintea și copilăria mamei ei, și copilăria tatălui ei, cu detalii dintre cele mai vii, inclusiv gusturi, culori, vise, atingeri, mângâieri și tristeți. Nici nu mai știa dacă aceste lucruri îi fuseseră povestite sau dacă amintirile acestea îi veneau direct din sânge, pentru că fără nici o îndoială sângele poartă amintiri. Ne amintim despre stele pentru că suntem legați de stele. Fraza aceasta, de pildă, fusese auzită de tatăl Cristinei, Tommaso di Benvenuto, într-unul dintre amfiteatrele Universității din Bologna, acolo unde urmase cursurile de medicină în urmă cu decenii bune. Deși era un copil care avusese un tată bătrân, Cristina îi moștenise pe căi secrete memoria. Știa foarte bine ce făcuse Tommaso atunci, ce cursuri audiase, ce volume citise, și știa că arta lui, neegalată de nimeni în toată Franța, ajunsese să servească strălucirii regatului așa cum fusese el sub domnia înțeleptului rege Carol. Acela a fost un regat funcțional, cea mai demnă monarhie din câte au existat vreodată sub soare, sigur că așa a fost! își spunea ea deseori. Așa fusese! Cristina mai era convinsă că medicina și astrologia sunt două fațete ale unei singure științe, un întreg ale cărui rădăcini se întind spre secretul cel mai profund al universului, ca și cum destinele oamenilor și mișcările stelelor se întrepătrund într-o adâncă tainiță, o catacombă a universului unde doar cei foarte înțelepți sau cei inițiați pot arunca o privire. Tocmai de aceea cei mai înțelepți dintre pământeni țineau seama întotdeauna de arta astrologiei.

Astrologia era socotită o știință atât de serioasă, încât forțele militare se desfășurau pe câmpul de bătălie după cum regii erau sfătuiți de astrologi. După ce fusese un student eminent,  Tommaso a luat calea Veneției. Republica venețiană a avut în persoana lui Tommaso di Benvenuto da Pizzano un astrolog redutabil, ale cărui competențe au câștigat bătălii și au condus la invitarea sa la curtea lui Carol al V-lea, regele Franței, în calitate de consilier regal. Pentru un an numai, plătit foarte bine, un noroc nesperat chiar și pentru cel mai ilustru medic și astrolog. Întrucât Tommaso a ajuns să vorbească o franceză ideală foarte repede și a cucerit încrederea Majestății sale, atât de mult încât devenise de nelipsit de la Chatteau de Vincennes seară de seară, după un an regele Carol i-a cerut să rămână în Franța și să continue să-i fie alături.

„Cu adânc respect, Majestate, familia mea se află la Veneția,” a spus Tommaso, la care regele a răspuns:

„Atunci dă-mi voie să-ți fac un dar, care ar trebui să acopere costurile mutării familiei tale lângă curtea noastră, și nu considera această cerere porunca suveranului tău, ci rugămintea unui prieten.”

Ce medic sau astrolog din Europa acelui veac a auzit astfel de cuvinte din partea unui cap încoronat? Și acesta era cel mai puternic rege al lumii, nu-i așa?

Carol al V-lea a ajuns pe tronul Franței după o serie de evenimente nefericite, care conduseseră la capturarea tatălui său în timpul bătăliei de la Poitiers, de la 1356. În acel veac tragic, regele acesta fusese multă vreme singur, foarte singur, pentru că la curte nimeni nu-l egala în înțelepciune, în abilitate politică, în știință militară, în viziune. Regele Carol cel Înțelept. Or, regele știa foarte bine că cel mai important consilier în statul major al regelui era astrologul. Dacă astrologul credea că semnele nu sunt favorabile, nu se pleca la bătălie. Puteai să fii strălucitor ca astrolog, numai dacă regele tău se întorcea victorios de unde l-ai trimis tu. Astrologia împărățea lumea.

„Dorința celui mai ales prieten al meu poruncă este,” spusese Tommaso, înclinându-se. Iar regele zâmbi cu bunătatea aceea a lui care-i dădea un aer de copil cuminte și pe care inamicii lui o crezuseră slăbiciune. Ar fi trebuit să fie vexați de-a binelea când vor fi aflat că acest copil cuminte poate ucide, dacă apărarea regatului său o cere. Iar astrologul regal era o armă, cea mai eficace dintre toate, pentru că înainte de bătălie oferea încredințarea cea mai fermă că victoria e aproape. Altfel înfruntă moartea soldații încredințați că stelele au dat cele mai precise asigurări de victorie.

„Vezi tu, draga mea Cristina,” îi spunea Tommaso, pe când îi dezvăluia copilei de altădată tainele astrologiei, „totul se întâmplă în mintea omului. Un om încredințat de victorie se poartă altfel decât unul care nu știe ce va urma.”

Realitatea e serioasă numai în punctele unde e interpretabilă liric. Iar Tommaso, medicul și astrologul, șoptind metafore perfecte metric, ajungea la inima celui mai puternic rege al lumii. E imposibil ca Domnului Dumnezeu să nu-i fie pe plac lucrul acesta, devreme ce El Însuși, din tăria celestă, a gândit lumea astfel.

Înțeleptul rege Carol, cel mai cumpătat dintre muritori, i-a spus cândva lui Tommaso: „Am toane și-mi iubesc toanele. Am gusturi și-mi iubesc gusturile. Uneori mi se pare că aleg irațional și-mi iubesc iraționalitatea. Respect toanele altuia la fel de mult cât le iubesc pe ale mele. Aș fi în stare să poruncesc executarea cuiva pentru alegerile sale, în timp ce-i respect alegerile.”

De aici fermitatea cu care Majestatea sa trata trădătorii.

8.

Tommaso i-a spus astfel. Merită să faci efortul să-ți identifici obsesiile, să le numești, să le exemplifici. Materializarea obsesiilor e nobilă și benefică. Dacă te preocupă strălucirea și dacă îți imaginezi urmele ei în cultură, acesta e un drum care merită eforturile tale. Un gând împlinit. Dacă vrei să afli, biblioteca mea e a ta. Învață latină, asta e esențial. Trebuie să poți citi în latină. Te voi învăța, te voi ajuta.

„Da, tata,” a spus Cristina, fără să fie speriată că nici un alt tată din Paris nu mai făcea același lucru în anii aceia. Cine să-și piardă vremea să își învețe fiica arte atât de sofisticate?

Tommaso i-a mai spus: „Toată viața am fost îngrozit de plictiseală. Plictiseala absolută se naște dintr-o absență a inteligenței, dintr-un mediu obscur, mediocru, fără speranță. Lipsa de strălucire conduce direct la plictiseală. Dacă inteligența este pătrunzătoare și capabilă de asocieri surprinzătoare sau de sinteze utile, există și medii în care nimic profund nu iese la suprafață. Aceasta este provincia, adică pierzania. Noi suntem la Paris, care e opusul absolut al provinciei.”

Și i-a mai spus. „Chiar și după ce te vei mărita, continuă să citești. Ai binecuvântarea mea să faci asta. Spune oricui că e porunca mea. Știu precis că nu te vei opri niciodată.”

I-a spus asta zâmbind, încântat de ochii aceia negri ai ei, ochi ca ai celor mai frumoase fete din Emilia-Romagna, ochi cum nu mai are nimeni în tot Parisul. E ca un diamant cu aripi fata asta, gândea Tommaso pentru ea. Viața ei trebuie să se desfășoare aproape de capetele încoronate, niciodată altfel. Pentru că altfel cine ar putea pricepe?

9.

Cum scria Isidor din Sevilla, în acea perioadă de după căderea Imperiului roman când încă se mai scria în latină? Ca să-și scrie Etimologiile, a colectat informația pe un fel de fișe, numite schedae, pe care uneori elabora. Partea proastă e că nu pricepea tot ceea ce colecta, văzu Cristina în mai multe rânduri. A inclus în Etimologii definiții pe care nu le-a înțeles. Au ajuns acolo trunchiate, incorecte, unele de-a dreptul inepte. Uneori, în Parisul lui Tommaso și al regelui Carol cel Înțelept, cei care citeau Etimologiile ajungeau să se mire de ce descoperă în text.

Munca prin schedae permitea ceva nemaivăzut, o mare și augustă cuprindere a lumii. Tot știutul se așternea ca o istorisire, ca o despovărare de întuneric. Chiar dacă unele părți erau îndoielnice, întregul era dumnezeiesc.

Citindu-l pe Isidor din Sevilla pe la doisprezece ani, Cristina a avut revelația că opusul strălucirii nu este opacitatea, ci mediocritatea. Individul opac poate atinge momente de strălucire în felul lui, dintre acelea care de obicei generează savuros umor involuntar, în schimb mediocrul nu poate produce nimic, nici măcar gafe notabile. El fie tace, fie emite aserțiuni care trec pe lângă noi ca un fluid de sunete fără consecințe. Și s-a rugat astfel: „Doamne Dumnezeule, cei care ai făcut oamenii și stelele și le-ai legat pe toate cu firele secrete ale legilor tale, ajută-mă să mă despart de mediocritate.”

Ce a căutat din ziua aceea pe mai departe? Momente de limpezire a lumii.

Înțelepciunea e strălucitoare. Opusul strălucirii e cumințenia mediocră, absența stridenței, decapitarea strădaniei de a ieși din coloană. Dorința de a produce un act de superioară calitate implică o formă de respingere a unui status quo dat.

„Asta nu ar merita citit,” spunea uneori Tommaso despre câte o carte, „e o prostie.”

Tommaso cunoștea prostiile.

Spunea: izolează-te de textele mediocre și rămâi de partea strălucirii, în termenii pe care îți face plăcere să-i alegi tu. Merită urmărite, frecventate sau produse numai acele acte care au șanse să exprime, să materializeze ori să găzduiască strălucirea. Orice altceva e pierzanie, pantă către o biologie animală din care ne-am putea ridica dacă am îndrăzni. Orice altceva ne pierde. Orice altceva este pierdere. Simpla căutare a strălucirii e mai bună decât orice formă a mediocrității.

„Da, tata,” spunea Cristina, și închidea cartea aceea. Și după atâția ani rămăsese la părerea că Tommaso nu se înșelase niciodată.


[1] Fragment din poemul Le dit de Poissy, de Cristina de Pizan.

Bogdan Suceavă, născut la 27 septembrie 1969, la Curtea de Argeș. Studii în matematică la Universitatea din București (licență 1989-1994, master 1994-1995) și la Universitatea Statului Michigan (doctorat, 1996-2002). Din august 2002, profesor în cadrul Departamentului de Matematică de la California State University, Fullerton, SUA. Distincții literare: Premiul I Nemira, în 1993, pentru nuvela Imperiul generalilor tîrzii; Premiul CopyRo, în 2002, pentru volumul Imperiul generalilor tîrzii și alte istorii; Premiul pentru Proză al Asociației Scriitorilor din București pentru Miruna, o poveste; Premiul I al Rețelei literare pentru Noaptea cînd cineva a murit pentru tine. Autor al volumelor de proză Teama de amurg, Editura Topaz, București, 1990; Sub semnul Orionului, roman, Editura Artprint, București, 1992; Imperiul generalilor tîrzii și alte istorii, nuvele, Editura Dacia, 2002; ediția a II-a, Editura LiterNet, 2003; Bunicul s-a întors la franceză, istorii, Editura T (Fundația Timpul), Iași, 2003; ediția a II-a, Editura LiterNet, 2008; Venea din timpul diez, roman, Editura Polirom, Iași, 2004, 2010, 2014; tradus în maghiară (Noran, 2009), bulgară (Paradox, 2009), engleză (Northwestern University Press, 2011), franceză (Ginkgo, 2012), cehă (Paseka, 2014; cartea lunii la iLiteratura.cz în mai 2014; pentru această ediție, Jiří Našinec a primit Premiul Joseph Jungmann pentru cea mai bună traducere în limba cehă din anul 2014); Miruna, o poveste, Editura Curtea Veche, 2007; ediția a II-a, 2008; ediția a III-a, Editura Polirom, 2017; tradus în engleză (Twisted Spoon Press, 2014), italiană (Atmosphere Libri, 2014), slovenă (Modrijan Press, 2016), persană (Hanooz, 2018); Distanțe, demoni, aventuri, Editura Tritonic, 2007; Vincent nemuritorul, roman, Editura Curtea Veche, 2008; ediția a II-a, Editura Polirom, 2019; Noaptea cînd cineva a murit pentru tine, roman, Editura Polirom, 2010; Memorii din biblioteca ideală, Editura Polirom, 2013; Scrisori de la Polul Est, Editura Agol, 2015; Republica, roman, Editura Polirom, 2016; Istoria lacunelor, eseu, Editura Polirom, 2017; Avalon. Secretele emigranților fericiți, roman, Editura Polirom, 2018, 2019.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Ficțiune”

Sevraj
(fragment)

Editura Polirom vă prezintă un fragment din romanul Sevraj de Liviu Surugiu, care va apărea în