/

„O combustie blândă”

La Simona-Grazia Dima, certitudinea în viețuirea, supraviețuirea și perpetuarea misterioasă a poeziei în jungla existenței brute constituie punctul cardinal al concepției lirice. Imaginea recurentă a copilului citind trimite la natura acestei certitudini sub semnul inocenței și al idealismului.

485 vizualizări
Citiți în 7 de minute
Simona-Grazia Dima, Havuz, Editura Tracus Arte, București, 2021

Evident, Havuz-ul este o metaforă-simbol. Ea e obiectul meditației în trei texe plasate la începutul, respectiv la mijlocul cuprinsului – „E muzică, rotire și tăcere/ în marmura unui havuz/ din care apa nu mai cade,/ ci numai vuietul se-aude,/ cum reînvie țări îndepărtate, vaste,/ cu ierburi încâlcite-n veșnicie/ și mintea-ntotdeauna-n altă parte./ Dar piatra lucitoare, neînșelată/ de-absență și de gândul trădător, /tresare, căci simte-n mijloc/ în roi de intangibili stropi,/ aburul proaspăt – / chiar ținta visului, atinsă.” (Havuz. Rotundul marmurei) – și la finele volumului (Havuz. Dar o intensitate vede). Dacă în textul liminar ea generează semnificații ale plinătății („cu fântână țâșnitoare până-n cer”), în al doilea și al treilea accentul cade pe diminuarea materială a „a valurilor bine cetluite-ntre pereți lucioși”, până la stadiul de dematerializare completă și de convertire în idee: „Nimeni aici să mai tresară, dar o intensitate vede, când noi ne străduim să înțelegem subtilul caier de la temelii”. Se poate deduce de aici mișcarea specifică a poeticii Simonei-Grazia Dima. O poetică a nedeterminatului – ca o summa a posibiliților ființei de a-și augumenta aventura în spațiul aproximat ca fiind ,,mănosul imperiu adumbrit” – și a ceea ce, în poemul Havuz (p.7), e numit „tihna limpezimii” poate fi dedusă din noul volum de versuri al Simonei-Grazia Dima. Poeta cultivă starea meditativă și inculcă textului o continuă reflexivitate muzicală („grația unei ordini musicale”), textului poetic revenindu-i să delimiteze contururi poetice creditabile pe pânza catifelată a rostirii intimității, să pună accente în ceea ce e numit la un moment dat ,,un susur aburos”, o vrajă căreia privirea poetică îi desco- peră resurse enigmatice de tandrețe. Pentru Simona-Grazia Dima, poemul „este un teren simbolic”, loc al petrecerii spirituale, această sărbătoare a reveriei poetice având în partiturile sale chei la portativ precum „candid”, „gingaș”, „blând”, „tihnă”: „Și înțelegem c-a fost vorba de un teren simbolic, un teatru, libația de ornamente pentru defilarea unei idei!” (Libație) Consistența lirică a poemelor se nutrește din ideația metaforică, metonimică ori intelectual-abstractă, realul imediat fiind mereu „purificat”; concretul e supus unei polisări ideatice pentru a nu macula cu scoriile sale pânza de tapiserie a poemului, a cărei suprafață oferă adesea tablouri hieratice, transcripții ale unor proiecții ori interogații generate de o interioritate cu filtre de discreție activate. Rostirea e ceremonioasă, poeta oficiază o liturghie cu pericope evocatoare, discursul e îmbogățit cu caratele unui simbolism de uz propriu. Comportamentul său liric e aidoma celui al copacului din poemul Ardere: „Copacul orbitor, trăsnit întruna,/ dar făr-a fi atins, strunește calm/ lucruri aprinse cu zgomot, arbitrar,/ până le-nvață o combustie blândă,/ fără sunet, ca foșnetul de iarbă,/ și-atunci adevărata vâlvătaie,/ mult prea puternică pentru-a dori/ să strice, cu demăsura ei, dulceața locului, se va zări pe cer, /trandafirie, în seara cu privighetori,/ purificată de grabă și sălbăticie…” Poemul e întotdeauna finisat, acuratețea și delicatețea sunt privilegiile sale, sistemul circulatoriu al imaginarului său menține o tensiune expresivă echilibrată, fără sincope și fără excese, totul pe o structurare a ideației poetice ferme dar nu supraexpuse. La Simona-Grazia Dima, certitudinea în viețuirea, supraviețuirea și perpetuarea misterioasă a poeziei în jungla existenței brute constituie punctul cardinal al concepției lirice. Imaginea recurentă a copilului citind trimite la natura acestei certitudini sub semnul inocenței și al idealismului.

Poeta ne oferă, generoasă, reverii, tapiserii, feerii, broderii cu filigran gracil și imprimare elegantă parabolizând interogații grave dar bemolizate, desene uneori exotice trădând un idealism care cultivă voința de purificare prin poezie și dorința de aprofundare revelatoare: „Politicoși, deși sătui de uscăciunea vorbelor/ dezvăluite-ntre nisipuri, vom asculta în continuare/ povestașul. Noi, totuși, stropii calzi,/ 79 afunzi îi jinduim, seva din grâne și din pajiști,/ gata să urce spre-a-nsufleți deșertul./ E noapte-acum și caravana de somn se pregătește./ Nor de hârtie, subțiat prin spuneri, e povestirea,/ un fulger îl va arde. Pe cerul negru-nscrise/ vor dăinui doar rădăcinile dense și pure./ Spre corturi ne retragem, în ploaia stelelor curate.” (Rădăcini)

O prezență enigmatică, un fel de statuie a unui Comandor benefic, un Tu al armoniilor girează lucrarea poetică, autoarea simțind o vizibilă încântare de a citi semnele pe care această instanță metafizică le scrie pe pânza vremii și a lumii.

Ioan Moldovan este poet, eseist, fost redactor-șef și apoi director al revistei „Familia”, seria a V-a (1990-2020). S-a născut la 21 martie 1952 în satul Mureșenii de Câmpie, comuna Sava (astăzi comuna Pălatca), județul Cluj. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, al ASPRO și al PEN-Clubului Român.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Poeți în cărți”

Perturbarea colectivă

Anul trecut, poetul V. Leac a proiectat, coordonat și editat o antologie, o antologie a prezentului,