Restituiri

/

Afinităţile elective ale unei Doamne

N-am mai scris de mult despre Marta Petreu, o scriitoare pe care o apreciez îndeosebi pentru cercetările sale privind generaţia interbelică. Nu fiindcă n-aş fi avut destule cărţi din care să aleg, ci mai ales pentru faptul că în vremea din urmă a scris mai mult proză; iar eu, oricât aş agrea scrisul profesoarei clujene, nu le am cu proza. Însă Domni şi Doamne, apărută anul trecut la Polirom (unde are o serie de autor absolut remarcabilă), pur şi simplu m-a cucerit; astfel că, iată, recidivez, confirmând suspiciunile unora că am o stimă (şi, de ce să nu recunosc, chiar afecţiune) deosebită pentru această Doamnă a literelor din Ardeal.

Titlul acestei cărţi, alcătuită din mai multe eseuri (mai exact şapte, plus două interviuri), este, în pofida conţinutului aparent eteroclit, cât se poate de exact: „Domni şi Doamne” reuneşte personaje din lumea literaturii care o pasionează pe Marta Petreu – trei doamne şi patru domni. Majuscula folosită, nu de politeţe ci de reală apreciere şi distincţie, ne avertizează din start că avem de-a face aici cu „lume bună, literară” (ca să folosesc o expresie dragă poetului Ioan Moldovan), nu întotdeauna agreată însă de restul truditorilor culturali, mult prea invidioşi pe reuşitele altora (mai ales dacă sunt femei). De unde şi intenţia autoarei, mărturisită în cuvântul-înainte, de „a face dreptate unor Doamne pe care lumea le-a dat la o parte mult prea uşor” (şi, aş completa eu, unor anumiţi Domni – ca să fim politic corecţi).

„Ce-i uneşte pe Domnii şi Doamnele despre care scriu?” se întreabă retoric Marta Petreu, în preambulul cărţii ei, încercând să-şi caute diverse justificări pentru aparenta lipsă de coeziune a textelor care compun volumul şi în care este vorba despre Cornelia (şi Lucian) Blaga, contele Miklós Bánffy, Petru Dumitriu, Dorina (Doti) Stanca, Ştefan Agopian, Herta Müller şi Mircea Cărtărescu. Nu se amăgeşte însă, cum nu vrea să ne păcălească nici pe noi, cititorii acestei cărţi fermecătoare, recunoscând în cele din urmă că „singurul lucru care-i uneşte cu adevărat pe Domnii şi Doamnele din cartea mea rămâne faptul c-am petrecut cu volumele şi cu vieţile lor vreme uitată, fără a prinde de veste, ca un fericit.” Ne dă de înţeles în acest fel că, asemenea lui Făt-Frumos din basmul lui Ispirescu Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, a căzut ca sub o vrajă în preajma personajelor şi cărţilor ei preferate, uitând cu totul de trecerea timpului. Nu e singurul motiv, însă. Fascinantele poveşti cu domni şi doamne – pentru că sunt cu adevărat poveşti, ţesute cu artă narativă ieşită din comun – sunt pe cât de fermecătoare, pe atât de adevărate: câtă vreme la Ispirescu basmele sunt născute sub zodia mitului, poveştile Martei Petreu se hrănesc din documente, înscrisuri şi mărturii, aşa cum îi şade bine unei cercetătoare pur-sânge, căreia adevărul şi obiectivitatea îi sunt mai dragi decât afinităţile elective, oricât ar fi acestea de constrângătoare afectiv.

…poveştile Martei Petreu se hrănesc din documente, înscrisuri şi mărturii, aşa cum îi şade bine unei cercetătoare pur-sânge, căreia adevărul şi obiectivitatea îi sunt mai dragi decât afinităţile elective, oricât ar fi acestea de constrângătoare afectiv.

Cel puţin două dintre eseurile care compun cartea sunt rodul trudei iscoditoare, veşnic pe urmele informaţiei care atestă adevărul istoric-literar, trăsătură care a făcut din Marta Petreu unul dintre cei mai redutabili critici pe care îi avem la ora actuală, în linie lovinesciană. Primul eseu, cel cu care se şi deschide cartea de faţă, îi este dedicat Corneliei Blaga, un personaj neglijat de istoria noastră literară, mult prea preocupată de amantele lui Lucian Blaga, în dauna celei care i-a fost soţie devotată: „Ce ar fi fost Lucian Blaga fără Cornelia şi cum ar fi arătat opera lui, superba lui operă, dacă nu ar fi fost iubit de Cornelia Flavia?, m‑am întrebat. Cherchez la femme!, mi‑am răspuns, şi m‑am apucat de cercetat: femeia, iar nu femeile, doamna, nu doamnele numite şăgalnic în familia Blaga: «muze».” (p. 31) – ne mărturiseşte Marta Petreu, într-una din pornirile ei cvasi-feministe, înhămându-se apoi la dificila sarcină de a-i face dreptate acestui adevărat înger păzitor al lui Blaga, care şi-a dedicat viaţa celui pe care îl adora ca pe un zeu. Dovezile pe care ni le prezintă sunt copleşitoare, iar concluzia, inconturnabilă: „Cu o voinţă de fier, ea a luptat pentru el, l‑a influenţat, l‑a şlefuit, l‑a modelat, a muncit pentru el şi în locul lui. Şi l‑a transformat pe tînărul de o genială creativitate într‑un monument. E ca şi cum l‑ar fi clădit, ea pe el, iar apoi ar fi înlăturat schelele din jurul lui, ar fi şters urmele primului şantier, cel mai important, pentru ca monumentul, impresionant, să poată fi admirat în întreaga lui splendoare. Pentru ca urmele felului cum ea l‑a modelat pe Blaga să dispară, iar el să apară, în lumina augustă a creaţiei şi persoanei lui, ieşit direct din centrul Marelui Anonim. Din diferenţialele divine aflate‑n miezul Factorului Metafizic Central.” (pp. 33-34).

Cel de-al doilea eseu cu puternică componentă documentară (dar şi memorialistică) este o adevărată punere în scenă a iubirii, cu accente tragice, dintre Doti şi Radu Stanca, având şi o miză de istorie literară: corectarea unor informaţii biografice greşite, puse în circulaţie de către fratele lui Radu Stanca, Horia, şi preluate de unii cercetători. Prilej pentru Marta Petreu de a aduce preţioase precizări despre împrejurările morţii dramaturgului, dar mai ales pentru a-i face dreptate lui Doti, al cărei rol în păstrarea şi valorificarea operei lui Radu Stanca a fost esenţial, rămânând însă în bună parte neştiut. Cunoscând-o personal pe marea actriţă a teatrului clujean, căreia i-a purtat o vie admiraţie, Marta Petreu îşi pune în mişcare tot talentul ei scriitoricesc pentru a-i zugrăvi un portret emoţionant: „Era aşa de frumoasă, încât, precum la muzica lui Mozart, îţi trebuie un timp de reculegere pentru a-ţi da seama că, sub uluitoarea frumuseţe, se află o inextricabilă complexitate.” (p. 119), sau: „Doti era aşa de frumoasă, încât în primele momente splendoarea apariţiei ei îi ascundea celelalte mari calităţi: inteligenţa promptă, subtilă şi ascuţită, talentul, discreţia, căldura sufletească.” (p. 171).

Personal, m-a impresionat îndeosebi textul intitulat „Un testament religios”, pe care Marta Petreu îl dedică în acest volum lui Petru Dumitriu, în care deplânge faptul că cota sa de scriitor a rămas mult sub valoarea romanelor pe care le-a scris, cu cele două vârfuri: Incognito pentru creaţia franceză şi Cronică de familie pentru cea românească. Pe lângă o pătrunzătoare privire analitică asupra celor mai importante cărţi din creaţia lui Petru Dumitriu, acest eseu este o tentativă de „reabilitare” morală a scriitorului, blamat pentru faptul că a pactizat cu regimul comunist, opera sa fiind considerată de mulţi viciată ideologic. Marta Petreu consideră că ultima lui carte, Non credo oro, „reprezintă concluzia axiologică, de natură morală, la care el a ajuns în privinţa salvării – atât a insului, cât şi a omului ca specie – şi, prin asta, testamentul lui metafizico-religios.” (pp. 77-78). Argumentul pe care îl formulează în încercarea de recredibilizare a acestui scriitor imens, dar profund nedreptăţit de cerberii ideologici ai criticii autohtone, este unul paradoxal, căci ţine tocmai de domeniul etic: „Din perspectiva întregii lui opere, Non credo, oro nu este o carte întîmplătoare,ci punctul terminus al unei teme obsesivprezente în tot ce‑a scris, atît în proza lui, cît şi în eseuri: tema religioasă. Iar îndevenirea lui ca ins, acest eseu este punctulterminus al unei lungi evoluţii intelectualeşi morale – pe scurt: spirituale. Non credo, oro este ultima versiune a răspunsuluipe care Petru Dumitriu l‑a datîntrebării cu privire la Dumnezeu, om şisensul vieţii omului, concluzia vieţii lui.” (pp. 85-86). Trebuie spus şi faptul că datorăm acest veritabil testament spiritual Martei Petreu şi lui Ion Vartic, cărora Françoise Mohr, partenera de viaţă a lui Petru Dumitriu, le-a încredinţat manuscrisul cărţii. Pe care apoi redactorul-şef al revistei Apostrof l-a adus în braţe din Franţa, tocmai de la Metz, până în inima Ardealului, ascunzându-l atât de straşnic de ochii neaveniţilor încât a fost cât pe ce să nu-l mai găsească. Dar totul e bine când se termină cu bine: cărţii i s-a găsit, în cele din urmă, şi un editor.

Este destul de clar că preferinţele Martei Petreu în materie de literatură şi, în general, tot ce înseamnă spiritualitate se îndreaptă îndeosebi spre autori cărora vremurile – sau oamenii, totuna, le-au rezervat un destin nu tocmai ferit de asperităţi. Ar mai fi poate multe de spus despre diversele forme de nedreptăţire la care au fost supuşi şi alţi protagonişti ai textelor reunite în Domni şi doamne –Ştefan Agopian, Herta Müller, ori chiar Mircea Cărtărescu. Dar viaţa este nedreaptă cu toţi, şi cu cei care ne plac, şi cu cei pe care nu-i agreăm, indiferent în ce direcţie s-ar îndrepta preferinţele noastre în materie de literatură – sau de orice altceva. Important este că Marta Petreu analizează scrierile aleşilor ei cu aceeaşi pertinenţă critică, fără să se lase influenţată de propriile afinităţi elective.

Din motive cu totul subiective, l-am lăsat la urmă pe contele Miklós Bánffy, pe care nu prea îl ştiu nici românii, nici ungurii, doar pentru plăcerea de a încheia cu un fragment din descrierea pe care Marta Petreu o face parcului castelului de la Bonţida, pe care îl ştia din vremea copilăriei de la Jucu de Jos. Viziunea nostalgică a lumii aristocratice de la începutul de secol XX, prezentată de contele Bánffy în Trilogia transilvană, e în contrast total cu starea actuală a parcului, a cărui descriere Marta Petreu o pigmentează cu tuşele unei triste ironii: „Dacă pe la mijlocul anilor 1960 parcul era părăsit, însă pe zidurile exterioare ale reşedinţei statuile mai stăteau încă verticale, iar în clădirile laterale ale castelului, înspre sat, vădit părăginite, se afla sediul societăţii de mecanizări agricole şi o parte din administraţia CAP-ului din Bonţida, la sfârşitul anilor 1980 şi începutul anilor 1990, multe ziduri din curtea în formă de potcoavă erau surpate, dispăruseră mai toate statuile de pe zidurile exterioare care mai erau în picioare, iar prin parcul lui Bánffy umblau de-acum libere vacile bonţidenilor.” (p. 75). Sic transit gloria mundi.

/

Convorbirile cu Cioran, o comedie a erorilor

Convorbiri cu Cioran, Editura Humanitas, 2004

În urmă cu câţiva ani, întocmeam un soi de erată la Caietele lui Cioran, cu prilejul noii ediţii într-un singur volum ce tocmai apăruse la Humanitas, semnalând câteva dintre erorile şi inexactităţile care, e drept, mai ales din vina editorului francez, se strecuraseră în mod regretabil şi în ediţiile româneşti ale cărţii. Mi s-a părut important să fac respectivele rectificări, cu gândul atât la cercetătorii operei lui Cioran, care ar fi putut trage oarece profit din precizările mele, cât şi la o viitoare ediţie a Caietelor, în care aceste erori puteau fi remediate. Articolul a apărut în numărul 1 din 2017 al Familiei, efortul meu nefiind cu totul inutil: „erata” pe care o întocmisem a ajuns în cele din urmă în atenţia redactorului de carte de la Humanitas, ba chiar şi a celui de la Gallimard, care se ocupa atunci de ediţiile Cioran.

Şocant e faptul că greşelile apar chiar din primele rânduri ale cărţii.

Intenţionasem să fac acelaşi lucru şi cu volumul Convorbiri cu Cioran; am tot amânat acest proiect, mai ales că descopeream noi şi noi greşeli şi inadvertenţe, dar iată că, în cele din urmă, i-a venit rândul. Din nou, nu e vorba de o simplă erată, a cărei necesitate s-ar impune din vina vreunui corector grăbit; în plus, spre deosebire de Caiete, erorile pe care le-am depistat în Convorbiri nu doar că sunt mai numeroase, dar sunt chiar mai grave. Îndreptarea lor mi s-a părut cu atât mai importantă, cu cât interviurile pe care le-a acordat Cioran de-a lungul timpului sunt una din cele mai preţioase surse de informaţii cu privire la viaţa şi opera sa. Am utilizat ediţia din 2004, aceasta conţinând patru interviuri în plus faţă de cea din 1993.

Şocant e faptul că greşelile apar chiar din primele rânduri ale cărţii. La întrebarea lui François Bondy „Cum aţi ajuns în această locuinţă?” (cea aflată la celebra adresă rue de l’Odéon nr. 21), Cioran dă un răspuns cel puţin bizar: „Datorită simbolismului literar.” (p. 5). Oricâte bizarerii ar avea Cioran şi oricâte afirmaţii paradoxale ar fi în stare să născocească, nu e vorba în acest caz, desigur, de niciun „simbolism”. În original lucrurile sunt clare, căci răspunsul lui Cioran e „Datorită snobismului literar”, referirea fiind la o „misită”, căreia îi dăruise una din cărţile sale cu dedicaţie pentru a o convinge să-i facă rost de o locuinţă.

Astfel de erori de transcriere (survenite probabil în cursul traducerii) se întâlnesc des în carte. Unele sunt grave, fiindcă denaturează complet sensul afirmaţiilor lui Cioran în chestiuni de maximă importanţă pentru înţelegerea personalităţii sale. Iată un exemplu din interviul acordat lui Lea Vergine, unde sensul e inversat: „Cărţile mele dau o idee completă despre mine dintr-un motiv limpede, pentru că scriu numai în momentele de descurajare, pentru că nu scriu când sunt mulţumit” (p. 151). Un cititor atent realizează imediat că în loc de „completă” trebuie citit „incompletă” – dar, hélas, trăim într-o lume prea grăbită pentru a ne permite luxul să citim cu mare atenţie…

În alt loc, vorbind despre importanţa pe care o are scrisul pentru el, Cioran îi spune lui Bogavac Le Comte: „succesul este un mod de eliberare de tine însuţi şi de obsesii” (p. 261). Cunoscând aversiunea sa faţă de succesul literar (o altă năstruşnicie a răşinăreanului, ce poate fi luată drept bizarerie de artist, dar care e perfect explicabilă – şi chiar e explicată de el însuşi în câteva ocazii), fraza pare ciudată, chiar dacă, la limită, ar putea fi admisă. Doar că, din nou, originalul contrazice traducerea: „scrisul este un mod de eliberare” spune în realitate Cioran – una dintre ideile pe care le tot repetă în interviuri.

Nu voi enumera toate greşelile pe care le-am depistat, cele mai multe neavând importanţă. Nu pot însă să nu mă minunez ce feste îi poate juca traducătorului neatenţia, ca în interviul intitulat „Epoca epigonilor”, acordat lui George Carpat Foche (sau Georg Carpat Focke), în care putem citi cu stupefacţie: „Am avut marele noroc să mă pot desprinde de universalitate…” (p. 238). Ideea că Cioran fugea de universalitate ca dracul de tămâie ne dă fiori, însă ne mai vine inima la loc când realizăm că de fapt se referă la desprinderea de universitate, fiind de părere că filosofia de tip academic e prea impersonală. Mai semnalez o greşeală similară în interviul dat lui Michael Jakob, unde aflăm că la cincizeci de ani eternului student Cioran i s-a comunicat că nu mai poate lua masa la cantina Sorbonei, căci a depăşit vârsta permisă (p. 293). În realitate, avea patruzeci, motivul pentru care traducătorul l-a „îmbătrânit” cu zece ani rămânând un mister.

La categoria neglijenţe, cele mai supărătoare sunt greşelile în ortografierea unor nume.

La cele de mai sus se adaugă una de-a dreptul curioasă, fiind o combinaţie între o posibilă eroare a intervievatorului şi una a traducătorului (!). „Era între 1920 şi 1927, epocă de nelinişte permanentă”, citim în interviul Sylviei Jaudeau, Cioran adăugând: „Rătăceam noaptea pe străzi, pradă unor obsesii funebre.” (p. 212). Oricât ar fi fost de precoce, este extrem de dificil să ni-l imaginăm pe Cioran la doar nouă ani, rătăcind noaptea pe străzile din Sibiu, chinuit de frământări existenţiale. E vorba desigur de o eroare de lecţiune, anul fiind în original 1926. Chiar şi aşa, la 15-16 ani, e puţin probabil ca adolescentul Cioran să fi avut „de câteva ori experienţa extazului”, cum afirmă câteva rânduri mai încolo, astfel că avem motive serioase să bănuim că Sylvie Jaudeau a comis, la rândul ei, o greşeală; în realitate, extazele la care se referă Cioran au survenit în anii ’30, o perioadă extrem de frământată, cu insomnii perpetue, pe care el însuşi o situează de cele mai multe ori între 1930 şi 1937. Nu rare au fost situaţiile în care cercetători dintre cei mai serioşi ai vieţii şi operei lui Cioran au preluat aceste date tale quale (vezi articolul meu „Pe culmile insomniei” din Familia nr. 9/2019).

La categoria neglijenţe, cele mai supărătoare sunt greşelile în ortografierea unor nume: Dupont în loc de Dupront (director al Institutului Francez din Bucureşti, personaj extrem de important, căruia Cioran îi datorează plecarea în Franţa – p. 263), şi Michaud în loc de Michaux (fiind vorba de celebrul poet Henri Michaux, greşeala e de neiertat – p. 264).

Unele dintre aceste informaţii greşite, datorate redactării neglijente sau, în unele cazuri, traducerii defectuoase, au fost preluate în diverse studii întocmite de către exegeţi ai lui Cioran, perpetuând neînţelegeri sau fiind chiar sursa unor concluzii eronate. De parcă n-ar fi fost de ajuns, Cioran însuşi a contribuit din plin la deformarea adevărului, repetând până la saţietate în aceste interviuri că anul în care s-a despărţit de limba română, începând să scrie în franceză, a fost 1947; în realitate, ruptura a survenit cu un an mai devreme, în 1946, aşa cum susţin unii cercetători (demonstraţia poate fi găsită în articolul meu „Offranville, 1946: o despărţire a lui Cioran” din Familia nr. 11-12/2017). În van, căci vorbele „scepticului de serviciu” au fost luate drept literă de lege, fiind răspândite cu nonşalanţă în cele patru zări de hoardele de exegeţi de ocazie, fără o minimă verificare…

Cum n-am avut răbdarea să confrunt textul în întregime cu originalul, e posibil să mai fie şi alte greşeli de transcriere ori de traducere. Având în vedere şi timpul trecut de la ultima apariţie, o reeditare mai exigentă a Convorbirilor cu Cioran s-ar impune, cu certitudine.