În urmă cu câţiva ani, întocmeam un soi de erată la Caietele lui Cioran, cu prilejul noii ediţii într-un singur volum ce tocmai apăruse la Humanitas, semnalând câteva dintre erorile şi inexactităţile care, e drept, mai ales din vina editorului francez, se strecuraseră în mod regretabil şi în ediţiile româneşti ale cărţii. Mi s-a părut important să fac respectivele rectificări, cu gândul atât la cercetătorii operei lui Cioran, care ar fi putut trage oarece profit din precizările mele, cât şi la o viitoare ediţie a Caietelor, în care aceste erori puteau fi remediate. Articolul a apărut în numărul 1 din 2017 al Familiei, efortul meu nefiind cu totul inutil: „erata” pe care o întocmisem a ajuns în cele din urmă în atenţia redactorului de carte de la Humanitas, ba chiar şi a celui de la Gallimard, care se ocupa atunci de ediţiile Cioran.
Şocant e faptul că greşelile apar chiar din primele rânduri ale cărţii.
Intenţionasem să fac acelaşi lucru şi cu volumul Convorbiri cu Cioran; am tot amânat acest proiect, mai ales că descopeream noi şi noi greşeli şi inadvertenţe, dar iată că, în cele din urmă, i-a venit rândul. Din nou, nu e vorba de o simplă erată, a cărei necesitate s-ar impune din vina vreunui corector grăbit; în plus, spre deosebire de Caiete, erorile pe care le-am depistat în Convorbiri nu doar că sunt mai numeroase, dar sunt chiar mai grave. Îndreptarea lor mi s-a părut cu atât mai importantă, cu cât interviurile pe care le-a acordat Cioran de-a lungul timpului sunt una din cele mai preţioase surse de informaţii cu privire la viaţa şi opera sa. Am utilizat ediţia din 2004, aceasta conţinând patru interviuri în plus faţă de cea din 1993.
Şocant e faptul că greşelile apar chiar din primele rânduri ale cărţii. La întrebarea lui François Bondy „Cum aţi ajuns în această locuinţă?” (cea aflată la celebra adresă rue de l’Odéon nr. 21), Cioran dă un răspuns cel puţin bizar: „Datorită simbolismului literar.” (p. 5). Oricâte bizarerii ar avea Cioran şi oricâte afirmaţii paradoxale ar fi în stare să născocească, nu e vorba în acest caz, desigur, de niciun „simbolism”. În original lucrurile sunt clare, căci răspunsul lui Cioran e „Datorită snobismului literar”, referirea fiind la o „misită”, căreia îi dăruise una din cărţile sale cu dedicaţie pentru a o convinge să-i facă rost de o locuinţă.
Astfel de erori de transcriere (survenite probabil în cursul traducerii) se întâlnesc des în carte. Unele sunt grave, fiindcă denaturează complet sensul afirmaţiilor lui Cioran în chestiuni de maximă importanţă pentru înţelegerea personalităţii sale. Iată un exemplu din interviul acordat lui Lea Vergine, unde sensul e inversat: „Cărţile mele dau o idee completă despre mine dintr-un motiv limpede, pentru că scriu numai în momentele de descurajare, pentru că nu scriu când sunt mulţumit” (p. 151). Un cititor atent realizează imediat că în loc de „completă” trebuie citit „incompletă” – dar, hélas, trăim într-o lume prea grăbită pentru a ne permite luxul să citim cu mare atenţie…
În alt loc, vorbind despre importanţa pe care o are scrisul pentru el, Cioran îi spune lui Bogavac Le Comte: „succesul este un mod de eliberare de tine însuţi şi de obsesii” (p. 261). Cunoscând aversiunea sa faţă de succesul literar (o altă năstruşnicie a răşinăreanului, ce poate fi luată drept bizarerie de artist, dar care e perfect explicabilă – şi chiar e explicată de el însuşi în câteva ocazii), fraza pare ciudată, chiar dacă, la limită, ar putea fi admisă. Doar că, din nou, originalul contrazice traducerea: „scrisul este un mod de eliberare” spune în realitate Cioran – una dintre ideile pe care le tot repetă în interviuri.
Nu voi enumera toate greşelile pe care le-am depistat, cele mai multe neavând importanţă. Nu pot însă să nu mă minunez ce feste îi poate juca traducătorului neatenţia, ca în interviul intitulat „Epoca epigonilor”, acordat lui George Carpat Foche (sau Georg Carpat Focke), în care putem citi cu stupefacţie: „Am avut marele noroc să mă pot desprinde de universalitate…” (p. 238). Ideea că Cioran fugea de universalitate ca dracul de tămâie ne dă fiori, însă ne mai vine inima la loc când realizăm că de fapt se referă la desprinderea de universitate, fiind de părere că filosofia de tip academic e prea impersonală. Mai semnalez o greşeală similară în interviul dat lui Michael Jakob, unde aflăm că la cincizeci de ani eternului student Cioran i s-a comunicat că nu mai poate lua masa la cantina Sorbonei, căci a depăşit vârsta permisă (p. 293). În realitate, avea patruzeci, motivul pentru care traducătorul l-a „îmbătrânit” cu zece ani rămânând un mister.
La categoria neglijenţe, cele mai supărătoare sunt greşelile în ortografierea unor nume.
La cele de mai sus se adaugă una de-a dreptul curioasă, fiind o combinaţie între o posibilă eroare a intervievatorului şi una a traducătorului (!). „Era între 1920 şi 1927, epocă de nelinişte permanentă”, citim în interviul Sylviei Jaudeau, Cioran adăugând: „Rătăceam noaptea pe străzi, pradă unor obsesii funebre.” (p. 212). Oricât ar fi fost de precoce, este extrem de dificil să ni-l imaginăm pe Cioran la doar nouă ani, rătăcind noaptea pe străzile din Sibiu, chinuit de frământări existenţiale. E vorba desigur de o eroare de lecţiune, anul fiind în original 1926. Chiar şi aşa, la 15-16 ani, e puţin probabil ca adolescentul Cioran să fi avut „de câteva ori experienţa extazului”, cum afirmă câteva rânduri mai încolo, astfel că avem motive serioase să bănuim că Sylvie Jaudeau a comis, la rândul ei, o greşeală; în realitate, extazele la care se referă Cioran au survenit în anii ’30, o perioadă extrem de frământată, cu insomnii perpetue, pe care el însuşi o situează de cele mai multe ori între 1930 şi 1937. Nu rare au fost situaţiile în care cercetători dintre cei mai serioşi ai vieţii şi operei lui Cioran au preluat aceste date tale quale (vezi articolul meu „Pe culmile insomniei” din Familia nr. 9/2019).
La categoria neglijenţe, cele mai supărătoare sunt greşelile în ortografierea unor nume: Dupont în loc de Dupront (director al Institutului Francez din Bucureşti, personaj extrem de important, căruia Cioran îi datorează plecarea în Franţa – p. 263), şi Michaud în loc de Michaux (fiind vorba de celebrul poet Henri Michaux, greşeala e de neiertat – p. 264).
Unele dintre aceste informaţii greşite, datorate redactării neglijente sau, în unele cazuri, traducerii defectuoase, au fost preluate în diverse studii întocmite de către exegeţi ai lui Cioran, perpetuând neînţelegeri sau fiind chiar sursa unor concluzii eronate. De parcă n-ar fi fost de ajuns, Cioran însuşi a contribuit din plin la deformarea adevărului, repetând până la saţietate în aceste interviuri că anul în care s-a despărţit de limba română, începând să scrie în franceză, a fost 1947; în realitate, ruptura a survenit cu un an mai devreme, în 1946, aşa cum susţin unii cercetători (demonstraţia poate fi găsită în articolul meu „Offranville, 1946: o despărţire a lui Cioran” din Familia nr. 11-12/2017). În van, căci vorbele „scepticului de serviciu” au fost luate drept literă de lege, fiind răspândite cu nonşalanţă în cele patru zări de hoardele de exegeţi de ocazie, fără o minimă verificare…
Cum n-am avut răbdarea să confrunt textul în întregime cu originalul, e posibil să mai fie şi alte greşeli de transcriere ori de traducere. Având în vedere şi timpul trecut de la ultima apariţie, o reeditare mai exigentă a Convorbirilor cu Cioran s-ar impune, cu certitudine.
