/

Ion Mircea – arborele cel vechi din paradisul uitat

Delicat în gestică, giacomettian în mers, însă intuiții ca ale poetului la debut nu se găseau pe toate drumurile!

454 vizualizări
Citiți în 30 de minute

Când a debutat editorial în 1971, Ion Mircea era Enchiridion, kouros-ul generației clujene a Echinoxului multilingv, un Ariel slobod care îl putea persifla pe Prospero fără teama de a fi pedepsit: „umil și tandru sub părul lui fenomenal,/cum cineva i-ar fi așezat pe creștet un animal de aur”.

Prima carte pe care i-am citit-o a fost Copacul cu 10.000 de imagini (Ed. C.R., 1984). N-o spun doar eu: este probabil cea mai bună carte a poetului, iar în 1984 el a fost declarat, la finalul unei anchete literare, cel mai popular poet al acelui an. Numai dacă ne gândim că trăiau, scriau și publicau poeți ca Virgil Mazilescu, Cezar și Mircea Ivănescu, Dan Laurențiu (ce carte faină, „Privirea lui Orfeu”!), Ileana Mălăncioiu, Angela Marinescu și alții ne puteam da seama de competiția (amicală, ce-i drept) care se putea isca într-un mediu literar atât de puternic. Plecase de un an Nichita Stănescu, cel despre care Ion Mircea avea să declare cândva că ar fi onorat să-i fie locotenent, iar Virgil Mazilescu se stingea în vara acelui an, după ce în 1983 publicase Guillaume, poetul și administratorul. Deja, prin 1975, Nicolae Manolescu afirma despre I.M. că acesta face parte din familia de spirite a lui Nichita Stănescu, scriind „într-o limbă abstractă și concretă totodată”.

Totuși, dincolo de etichetarea prețioasă (în dubla accepție semantică), Ion Mircea descoperise propria lui lume și mai ales capacitatea de a produce metafore puternice pornind de la Idee (cum spunea criticul literar pomenit), dar lepădând în mersul poemului pieile abstracte până la a se arăta într-o diafanitate aproape neverosimilă (inclusiv pentru limbajul estetizant și calofil al epocii). Așa zicând, Ion Mircea își depășea vizual, în jocul de rubik al imaginilor iscate, maestrul printr-un soi de gracilitate și fulguranță care făcea ca versul său să fie undă și corpuscul în interiorul aceluiași enunț poematic, cu o carnalitate a limbajului care lipsea adesea din poemele trimbulinde ale lui Nichita. Un poem de dragoste cum este „Cu vremea și ochii tăi”, din volumul de debut, arată un poet ceremonios, mai puțin dispus la artificii ludice decât N. S., un „alchimist medieval strecurând sângele îngroșat al poemului în atâtea eprubete și alambicuri până când acesta devine o transparență neutră (Marin Mincu, O panoramă critică a poeziei românești din secolul al XX-lea, Ed. Pontica 2007): „Cu vremea și ochii tăi vor ajunge/ două mari întunecate păpădii. / Mai ușor aluneci întru nemișcare/ dac-aș adormi cu fața către cer/ auzind/ și golurile dintre lumi./ Dar ulmi cu pielița subțire/ ca în ureche la miei/ mestecenii de sticlă gri/ când se întinde-n somnul tău Etherul/ și nu-l mai poți opri./ Cu vremea și ochii tăi vor ajunge/ două mari întunecate păpădii.” Delicat în gestică, giacomettian în mers, însă intuiții ca ale poetului la debut nu se găseau pe toate drumurile!

Mai curios și cu un discurs poetic mai racordat la sacru decât excentricul Nichita – acesta dedat la abstracțiuni într-un grad care desemna mai degrabă un soi de parazitare a filozoficului, în datele lui reader’s digest –, Ion Mircea tenta o cale misteriozofică, orfică, cu repetate descensiuni în arcanele unei tradiții pe care o depunea pe zăpada paginilor precum apar ghioceii în plin nămete al iernii („invoc în ursprache cea mai veche amintire a mea”). Ursprache, ca și în poemul cu acest titlu, reprezintă fascinația poetului față de limbajele primordiale, acolo unde cuvântul denumea automat corpul, obiectul, afectul născut ca porfirogenet: „Aura lucrurilor care nu au fost lucruri de la început/ și presentimentul copilului că va fi copil până la sfârșit// țineam în dinți ca într-un clește/ un mic meteorit de cleștar/ pe de o parte respirația pe de alta lumina lovindu-l/ era simpla limbă vorbită în ținuturile acelea/ din care sărutul a dispărut cu mult timp în urmă/ interzis de religia sorilor dubli”.

Mircea este un gnostic de extracție blagiană inițiat în renașteri și în disoluția activă în mareele universale din care ieșim și unde vom reveni, îndrăgostit de paradoxe, fervent al stărilor și imaginilor cuantice.

Dar poetul nu este doar un traducător de oculte intuiții sau de verificate concepte, un eventual paj heideggerian al arheologiei cuvintelor. Poezia în care ne invită ceremonios și protocolar mai mereu reprezintă amprenta indenegabilă a cuiva care poate că vede idei, dar le înfățișează într-un trup feminin nețărmurit, fractalic și ispititor cum este lumea la debut: „În rocile de vârstă înaltă/ ne-am întâlnit: două pulberi magnetice./ lumile și-au pierdut uverturile/ și-au pierdut geneza și odată cu ea seninul/ și iată-ne venind cu amintirea unei lumi senine,/ meteoriți carbonici ne aduceau valize cu diamante/ ca puii de rândunică aveam gurile purpurii și mai mari/ decât capul (…)// în rocile de vârstă înaltă/ două pulberi magnetice –/ îți mângâiam umerii, coapsele,/ ce mulțime de brațe, de ochi și de tâmple,/ pântecul tău ca magma era și ca nisipul mării și ca miezul de pepene roșu/ iar colinele tale pururi verzi./ iată de ce maseurii sunt orbi.// taci, omule,/ ești un popor prea mic” („Două pulberi magnetice”, vol. Tobele fragede).

Antologia Terra balerina (Ed. Paralela 45, 2012) este imaginea cu care s-a prezentat poetul la momentul când a devenit laureat al Premiului Mihai Eminescu, un potpuriu din cărțile, puține la număr, pe care Ion Mircea le-a publicat din 1971 încoace: Istm (debut), Tobele fragede (1979), aclamata Copacul cu 10.000 de imagini (1984), Piramida împădurită (1989), Poezii (1996), Șocul oxigenului (2002), Manuscrisul din insula Elefantina (2012). În ciuda mixajului pe care l-a preferat (poemele nu sunt alese în ordinea apariție, ci se supun unui suflu care amestecă epocile), este un ton unitar-poliedric de la un capăt la altul al acestui florilegiu, o amprentă, o marcă Ion Mircea, ștanța unui poet cu adevărat inspirat, un scriitor de rune pe care, citindu-le, ți le amintești așa cum recunoști norii, deși nu le știi numele („Munții cei mai înalți ai Olandei sunt norii…”). Mereu atras de ceea ce numim regresie amniotică, depozitar al memoriei care se plimba pe deasupra apelor pe când nu erau oameni și nici scris, Ion Mircea iubește acea epocă prenatală, în care vede leagănul pierdut al ființei umane: mar adentro pe care o pierdem la naștere, un paradis uitat și regăsit zi de zi, un mare papirus pe care scriem și suntem incrustați de inițiați care veghează.

Mircea este un gnostic de extracție blagiană inițiat în renașteri și în disoluția activă în mareele universale din care ieșim și unde vom reveni, îndrăgostit de paradoxe, fervent al stărilor și imaginilor cuantice: „Am văzut lumina zilei într-o noapte./ țipătul meu de atunci m-a urmărit/ multă vreme și-mi aduc aminte/ cât de tulburat eram auzindu-mi/ vocea, care era vocea mamei mele. (…)// așadar/ m-am uitat la ceas/ și m-am născut./ schimbasem însă fusul orar./ ca la înconjurul Pământului,/ eu decolasem sâmbăta și am aterizat/ mai devreme cu o zi,/ într-o vineri./ și sentimental acesta/ că sunt mai tânăr decât mine însumi/ m-a însoțit toată viața. (…) //amețisem ușor. mama/ nici vorbă,/ mă înconjura din toate părțile/ ca un zid chinezesc, numai că/ imponderabilii pierd fără voie abscisa./ orizontul/ se transmite vertical / de la mamă la făt…” (Șocul oxigenului). Acest poem partenogenetic este totuși definit de o suită de imagini filtrate de o memorie a increatului, un poem-păun cu evantaiul la apus, fără acea voce decisă pe care o simțeai în poemele puternice, marcate de gravitas, din Copacul cu 10.000 de imagini și chiar din Piramida împădurită. Acolo poemele țintesc un soi de frumusețe, inclusiv atroce, seduc prin concentrare și un gust care satisface toate simțurile – căci poezia adevărată are toate mineralele de care trupul (cititorului) are nevoie. Limba însăși comandă ceea ce mănâncă cu plăcere, e un soi de animal care știe gustul animalelor care au mâncat înaintea ei. Entelehii lirice, mandale poetice, cărți străvechi ale morții și învierii – în siajul unor asemenea ecuații celeste lucrează în filigranul emoției acest poet născut pentru a dezveli pleroma în fața ochilor noștri obosiți de imagini comune. Și totuși…

Un poem care îl exprimă pe concentratul Ion Mircea, acel poet al esențialelor (cititor la De ente et uno sau Heptaplus) este „Dublul” (din vol. Tobele fragede), o confesiune a unui isihast care știe că poate coborî fiindcă a urcat cândva prea mult, iar acum privirile i-au prins rădăcini în țărâna primordială.

Forța lirică, aceea care impune o voce, un tunet, iar nu un izvor susurând în poienița (druidică) sau o jonglerie mirobolantă cu afecte și focuri bengale, este de regăsit în poeme precum „Mașina de măcinat cafea”, amintirea stranie a unei căderi în protoistoria sacrificiilor umane: „într-o alta dimineață eram singur și ascultam./ glasul confuz al mașinii de măcinat cafea./ Mă îmbăiam/ într-o mireasmă vie (de mulatră ieșind din mare-n văzduh)/ apăsând cu podul palmei capacul transparent/ al mașinii de măcinat cafea și simțind cum mă fură/ trepidația-i ușoară./ Curând/ zgomotul inițial avea să se stingă./ Să se stingă în altceva decât liniștea./ Căci am început/ parcă din senin să aud o împletitură/ de voci intraductibile un uruit/ persistent de lanțuri un bici tăind tufișurile și după foarte puține secunde/ o rumoare crescândă precum a faimoaselor ploi cu broaște/ antice monede sau nisipuri roșii./ Apoi deodată distinct un număr de împușcături –/ și plânsetul vânatului care era un om./ Și din nou uruitul/ de cătușe și lanțuri; și/ procesiunea/ de voci sub teroare;/ și lătrăturile ogarilor care se îndepărtau la/ somațiile/ vântului.// Doamne gândeam/ prin/ Columbia sau/ Etiopia cândva/ fragmentul acesta de viață derulat fulgerător/ va fi fost înregistrat în memoria/ arbuștilor de cafea din preajmă încât după sute de ani/ aceste boabe de cafea prin măcinare/ să reproducă întocmai ordinea de atunci a sunetelor/ ca din pâlnia/ gramofonului./ Moartea/ omului vânat din/ Columbia/ sau din/ Etiopia – bându-mi eu pe urmă cafeaua –/ mi-a încolțit în creier și iată-i/ Pomul imens/ pe care urca pitonul de aur al morții în spirală/ spre imaginara-mi senectute: un mic animal/ pe care fascinația și spaima l-au exilat acolo sus/ pe crenguțele cele mai fragile/ laolaltă cu fructele și cerul.” Poemul este plin de forță și compasiune –  ar fi putut face carieră internațională înaintea altor produse din gama literaturii care denunță colonialismul, dacă ar fi fost tradus și prezentat unde trebuie. Lucia Țurcanu (Elemente manieriste în poezia neoexpresioniștilor români, revista Diacronia, 2009), în siajul interpretării mai vechi a lui Marin Mincu, avea dreptate să remarce că finalul poemului este diluat prin apelul la imagini de tip concetto. Pur și simplu se răsfață, explică în loc să lase misterul acestei viziuni în suspensie (sau în mintea cititorului). Narcisismul congenital al poetului o ia înaintea meseriei care cere concizia supremă.

Un poem care îl exprimă pe concentratul Ion Mircea, acel poet al esențialelor (cititor la De ente et uno sau Heptaplus) este „Dublul” (din vol. Tobele fragede), o confesiune a unui isihast care știe că poate coborî fiindcă a urcat cândva prea mult, iar acum privirile i-au prins rădăcini în țărâna primordială: „E încă departe de-a se lumina de ziuă și încă mai departe/ de-a ne lămuri în toate privințele, împărtășesc destinul/ unui bătrân de două ori încovoiat de mijloc/ din Adorația magilor/ cea pictată pe pânză concavă. Probabil că beatitudinea/ nu mi s-a șters cu totul de pe fața schimonosită./ întreaga mea înfățișare vorbește despre o coborâre/ și, într-adevăr,/ îmbătrânind la munte, eu am copilărit în cer./ Privirea mi-o înalț tot mai rar din țărâna cea albă,/ puțin adus de spate,/ las impresia vie că am dezhumat/ un glob uriaș, dar invizibil./ stau în noapte gârbovit,  cu brațele ca niște nori legănându-mi-se pe lângă corp/ și amintindu-mi, sunt mântuit și mut”. Ceea ce dă intensitatea acestei poezii este sonoritatea muzicală (dar și liniște interioară, ataraxie) pe un portativ unde poetul este un pianist cu trei mâini, ca într-un poem al său, un maestro al prestidigitației care subjugă asistența în vreme ce chipul îi rămâne trist, aproape impenetrabil. O tristețe prenatală irigă poezia sa, un soi de apă a morților care se ridică în vârful picioarelor, dar nu pentru a dărui viața, ci pentru a înlănțui ființa mută de durere, captivă unei suferințe nenumite: „Stinge. Am să stau așa pe-ntuneric./ de-atâta plâns mi-a putrezit și ușa / cu ochii încă buni învăț tăcerea/ și orbii învață limbi străine./ gazul lenticular al unor bătălii navale/ deasupra mlaștinii secate și fisurate aparent/ precum pupila. Dumnezeu/ cu pămătuful soarelui în mână/ săpunește noaptea un obraz al morții./ și vom încredința luminii înfățișarea lumii/ spre a-i păstra secretul./ apoi mi-au jupuit și chipul și au pietruit cu el pământul./ stinge. am să stau așa pe întuneric” („Chipul”). Ipostasul unui om, adică tot ce este mai apropiat de chipul de necuprins al Domnului, imaginea sa oglindită în cutele acestei hărți umane în care se pot citi semnele timpului – iată distrugerea cea mai însemnată din univers atunci când se întâmplă.

Lungul poem „Holograful” este un cântec la orgă interpretat de un tânăr „cu păr ambiguu, de 11 ani netăiat”, o prelungă trecere dintr-o cameră (a minții) într-alta, un poem odiseic care începe pe Aleea Melancoliei și se termină „în palatul unei guri imense”, unde ești așteptat de moartea ta calmă: „…copil fiind am văzut primii morți. din atitudinea lor am/ deslușit de atunci o pace fără seamăn, o liniște cum nu e/ cu putință pe pământ sau pe alte corpuri cerești, în spațiul/ a cărui nemărginire, pentru o memorie încă neîncărcată de/ moarte, se revelează numai în nopțile limpezi. să fie un/ adevăr că nefericiții prieteni ai semințelor de mac pot auzi/ cum tulpinile macilor se dezvoltă? și cum trupușoarele lor/ purpurii se desfac? și cum acestea, pe urmă, se preschimbă-n minusculele încăperi ale fructului, cu sunet lemnos?/ liniștea noastră e de bună seamă zgomot peste uniunile/ morții… (fragmentul 19).

Poemul titular al cărții din 1984, „Copacul cu 10 000 de imagini”, rezistă la proba timpului și a relecturii: aceeași amară însingurare, unicitate și fervoare de a fi altceva în șirul elementelor cunoscute și necunoscute, în edenica stare a unui fruct uman al naturii, o posibilă verigă lipsă în devenirea ființei: „Dormeam pe pământ învelit în ziare precum aurul/ cu vărsat de vânt al portocalei în hârtie de ambalaj/ cu singura deosebire că nu eram aromat/ ci fericit. Trupul mi-l purtam/ cum ochelarii de soare pe întuneric. Dincolo/ și dincoace de lentilele portocalii/ însuși crângul înflorit de portocali dormea/ în orice moarte/ bântuie o boare primăvăratică/ și cine nu a recunoscut/ cine n-a identificat/ orbitoarea zăpadă cu fecalele zeilor/ n-a văzut niciodată cu ochii primitivi ai morților./ dacă ne-am concentra zi și noapte/ asupra unui arbore genealogic/ (asemenea preoților asupra Arborelui cu 10 000 de imagini/ cartea vegetală din Tibet) ar mai fi imposibil/ să răsară într-o mai veche dimineață soarele?”. Cartea însăși este epicentrul creației ulterioare a lui Ion Mircea, un fel de rotativă cosmică, dar și mundană, a Cărții misterioase pe care o citește și la care este invitat să scrie. Poeme din același volum, precum „Conserve pentru rege”, „Koan”, „Nu cadavrul înlănțuit”, „Lecția de inițiere”, „Lucrări și zile, „Alsacianul din Alasaka”, „Vai nouă, faraoni”, „Negresa albă”, sunt parte rezistentă a unui rozariu mistic pe care poetul îl poartă în drumurile sale spre infinit, aidoma călătorului ungur urcat pe Corabia lui Noe, ambuteiajul cosmic relatat în termenii vulgului comic fără voie („lela, pe pustiu de gheață”) și care acum povestește ca la teatru odiseea într-o limbă română stâlcită, cu comice inserturi din maghiară și nemțească: „După 70 de zile apa a inghețat tun./ Noe și familia său/ și șapte animale pure/ ai coborât de pe corabia/, ai uitat peste lume de gheață și ai inălțat uitari de gheață/ către Dumnezeu./ Animale neintinat și familia lui Noe ai imbracat in pânza/ de la corabia/ și in blana de la animal mort/ și umblat lela pe pustiu de gheață.// (…) Numa’ Noe stat pe gânduri, stat pe gânduri, / și inima la el a inghețat și limpezit ca fructe lăsați iarna/ in geam. / Pe urmă a prins focul pe corabia/ cum țigan prinde focul pe parchet in apartament. (Căci/ Primărie/ deci ai dat la nomazi casa in bloc? intreb./ Și tot io vă lămurești: / nahat,noi nu „ești țigani ai universului”?) // (…) Și Noe printre plins a inceput să roage:  cuci am păcătuit noi, Doamne-Dumnezeu? / Cuci am greșit la Tine să scuipi pe noi sâmbure în întuneric? / Cuci am greșit să uiți aici la noi pe gheață în duhoarea/ nostru și de la pește că ai împuțit cerul? / Deci ai pedepsit țări și schimonosești la ele într-un/ mormânt cu pește, intr-o cherhana? / Zile și noapte ai păsărit pe noi și corabia în iad ca într-o icre negre. / Unde-i pădure, cu apa verde, unduitor? / Unde-i Pământ cu muzică și dans în dânsul? / Spui o dată, Doamne-Dumnezeu, chind visăm și chind nu, / și iartă la mine că ai pus nod în papură. Amin.” (Corabia lui Noe). Poemul e plastic la culme, înfățișarea unei lumi care se naște sub privirile noastre din noua epopee rostită de o „străină” gură, dar atât de autentic re-creativă că intri automat în jocul lingvistic și lumea creată de povestitor!

Limba de nou Iov a acestui poem este babelul transilvan pentru care s-au străduit și au lucrat frumoșii poeți români, maghiari și germani cândva, un rai terminus, ironic, subtil testamentar, de la Ady Endre, Petöfi Sandor, Attila József, Peter Motzan, Franz Hodjak, până la Goga, Blaga, Baconsky și poeții Echinoxului (un tribut adus acestei frății culturale pare poemul acesta), din rândul cărora a ieșit unul dintre cei mai baroci și angelologici poeți români. Ion Mircea este numele său în actuala Pleromă.

Din „Manualul Vânătorului de Poeți”, în curs de elaborare

Poet, eseist, Nicolae Coande (n. 1962) este și secretar literar al Teatrului Național „Marin Sorescu” din Craiova, unde a inițiat și coordonat revista SpectActor, dedicată fenomenului teatral, dar și o serie de evenimente apreciate de scriitori, precum „Întâlnirile SpectActor” și „Duminici de poezie în teatru” la care au participat multe dintre cele mai importante voci poetice ale literaturii contemporane. Dintre cărțile sale de poezie, amintim: În margine (1995), Fincler (1997), fundătura homer (2002), Folfa (2003), Vânt, tutun și alcool (2008), Nu m-au lăsat să conduc lumea (2015), Memoria unui mort este memoria mea (2019).

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Criterion”