Ai spus cuiva dimineața
Ai spus dimineața cuiva te iubesc amintirile rămîn pînă seara
În mintea celui care le aude sau le citește
Ca și cînd cel ce le spune ar mai fi încă aici
Atît de mare este rezistența materialului din care sînt făcute
Să dureze să fie crezute
Posibil să fie cîntate
Cineva ar putea dansa
Oglinda ar putea reține mișcările memoria noastră externă
Îți vei putea aminti mereu chiar dacă nu știi dacă au ajuns unde trebuie
În vreme ce urci sau cobori totuna
Plutești sau culcat la pămînt privești cerul
Pe care cineva a scris exact ce ai spus sau scris într-o dimineață
Un apus minunat un motiv să nu uiți
Încă o viață
Ca atunci cînd citești într-un ziar despre dispariția cuiva
Și dacă o faci cu atenție vezi că e vorba de tine
Iar asta nu te mai miră.
O zi de care nimeni nu-și mai amintește.
Montajul final
Într-o zi începi în altă zi te oprești dar între ele există plăcere
O anume calitate a vieții cu sediul în soare și în mintea tăcută
Există un singur cuvînt împletit ca o funie cu viața ta simplă
Știi că nu ești un om simplu dar ți-ai dori să revii
Acestei ezitări îi ești îndatorat dar poate nu știi
Sau știi dar elimini orice nuanță de vinovăție care te poate costa
Așa cum copiii pot strangula vietăți cu o bucurie în ochi
În camere unde părinții au făcut cîndva dragoste
Dar dragostea este un scenariu care se termină de obicei prost
Să nu ai încredere în scenaristul beat părăsit de iubită și de iepurele de casă
Actorul principal cade în scena fatală fără ca regizorul să fi cerut asta
Și dacă revezi mai bine scena poți băga de seamă la montajul final
Cum pleacă mai întîi din el un cuvînt apoi altul și la sfîrșit
E părăsit de toate cuvintele și asta înseamnă mișcare
A lumii între o zi și alta. O ieșire din cadru.
Numai o zi.
Încă te aștepți
„Morțile timpurii te fac să întinerești”
Javier Marias
Nu te poți întoarce la primul tău chip chiar dacă unii cred că este nepieritor
Ascuns în toate chipurile prin care treci nepăsător
Al doilea tu ceva mai profund și totuși absent un călător în timp
Dar în timpul tău nu în cel negociat cu toți
Ca în bazarurile africane unde nicio pictură nu este semnată
Și-atunci crezi că poți să cumperi Africa sau toate femeile
Care au același chip pe nisipurile din fundal
Însă dacă te uiți cu puțină atenție
În spatele portretului vezi chipul cuiva cunoscut
Adunat în miile de fire ale dunelor din care curge timpul.
E timpul tău nu al altuia și vezi cum întinerești cînd toți trec pe lîngă tine
Parcă duși de un gînd al cuiva care curge.
Și tu vei curge într-o zi dar ziua nu va fi a ta
Pictorul știe asta și nu a expus aici tabloul.
Încă te aștepți.
Nu este simplu
Asemenea unui bătrîn care se uită înapoi la viața lui
și nu poate indica momentul exact cînd a îmbătrînit
Un copac care nu știe cît este de înalt
Nepăsător la topoarele care îl înconjoară
Îți pot spune că există un ceas cînd știi că lumea ta e pierdută
iar vorbele frumoase nu au de-a face cu
Oglinda care arată adevărul – sîngele curge mai încet
Ochii nu mai percep distanța dintre o carte și alta
O coroană sub care se adăpostesc păsări de noapte
Un pluton de inimi așezate cu spatele la zid
Umbra lor atinge puștile îndreptate amenințător
Un deget de femeie pe trăgaci o mînă frumoasă
Nu este așa simplu să pleci.
Nu înțelegi de ce să rămîi.
Pecete pe pîine
Anei Andrei, în semn de salut
Sînt cîțiva zei în oraș, iubito, dar tu știi asta deja
Ești profesoară și chiar dacă ei se ascund le simți răsuflarea
Au băut tot ce se putea bea și acum își beau răsuflarea
În vreme ce trec pe la stop sub privirile disprețuitoare
Ale trecătorilor – fiți trecători le spun ei
Dar oamenii buni clatină din cap ăștia sunt duși spun
Și o femeie miloasă încearcă să le dea pîine
Dar pîinea fuge de ei cu piciorușe mici de gîndac
Iar ei cu mișcări lente pun pecete pe pîine
Pentru cei care o vor culege de jos
Și atunci o femeie le culege exact vorbele de pe buze
Ce-a mai rămas din lumea asta în care nimeni nu are pecete
Doar colții și-i înfig în coaja de pîine pe care a scris cineva
Luați, mîncați-ne, noi pentru asta am trecut pe aici.
Ești profesoară, desigur, și înțelegi mai ușor asta.
Eu sînt toate numele din poezie
Eu sînt toate numele din poezie
după ce cuvintele au distrus vechea înțelegere
asemenea unei femei care și-a dorit
toată puterea odată dezbrăcată
iar acum tot ce vreau e să mă plimb
pe o stradă-n Viena
unde mă așteaptă o cafea și un surîs poate
sau poate indiferența unora îngropați în seifuri
dar asta nu mă miră și nu-mi stîrnește indignarea
îmi plac oamenii așa cum sunt
cei reci precum că sînt reci
cei calzi precum că s-au născut pentru bucurie
eu sînt și unul și altul toate numele din poezie.
Noaptea este pentru filozofie
Noaptea este pentru filozofie dar mă trezesc căutînd un braț de femeie
Așa cum printre stelele dezbinate aș căuta soarele
Un animal puternic care face dragoste cu el însuși
După ce a scăpat de latura sa feminină și de vocația de a naște
Noaptea este pentru iubire dar mă trezesc întinzînd mîna după
Operele alese ale unui gînditor care nu a cunoscut dragostea
Un sentiment care i-ar fi înrobit gîndirea și apăsat umerii
Nimic nu este diferit în gesturile astea și totuși
Altădată noaptea era pentru un cuvînt care nu și-a închipuit
Că va intra într-un dicționar și va rămîne acolo.
Eram tineri ne iubeam și nu aveam habar
Cum a spus un poet mai bătrîn
Nu exista filozofie iar soarele era o broscuță în gura unei fîntîni mici.
Din gura ei am băut noi și acum sîntem lotusul care nu uită.
Etichete:
Poet, eseist, Nicolae Coande (n. 1962) este și secretar literar al Teatrului Național „Marin Sorescu” din Craiova, unde a inițiat și coordonat revista SpectActor, dedicată fenomenului teatral, dar și o serie de evenimente apreciate de scriitori, precum „Întâlnirile SpectActor” și „Duminici de poezie în teatru” la care au participat multe dintre cele mai importante voci poetice ale literaturii contemporane. Dintre cărțile sale de poezie, amintim: În margine (1995), Fincler (1997), fundătura homer (2002), Folfa (2003), Vânt, tutun și alcool (2008), Nu m-au lăsat să conduc lumea (2015), Memoria unui mort este memoria mea (2019).
2 Comments
Comentarii Anulați răspunsul
Cele mai recente din „Poezie”
Dosar realizat de Andrei Zbîrnea
de Raluca Urse
de Briseis Stan
de Miruna Romanciuc
de Mihai Manole
În textele poetice ale lui Nicolae Coande ne întâmpină un dozaj fin al împăcării și al nesupunerii, dozaj izbutit fie prin trimiteri inspirate la tradiția poetică, fie prin insolitări elaborate, în care sintaxa deține constant locul dintâi. Impresionează consecvența cu care e urmărită ideea poetică, fapt contribuind la amplificarea efectului pe care-l au diversele trucuri lingvistice. Cititorul nu e nici flatat, nici intenționat șocat: versurile curg senin, intensitatea lirică sporește pe măsură ce avansăm în lectură, în corpul prețios al poemului, prețios nicidecum în sensul prețiozității, ci al uimirii ce însoțește descifrarea compoziției și a stilului. Nicolae Coande are amprenta sa bine definită, rezultată dintr-o adecvare a narativului aparent întâmplător la grupul nominal din fraza poetică. Este o procedură inversă aceleia specifice unui povestitor, ceea ce confirmă substratul liric al personalității autorului, precum și al discursului său. Reverențele textuale față de înaintași îl situează pe Nicolae Coande în categoria tot mai împuținată a acelor creatori care știu ce datorează trecerii timpului. E și riscantă o asemenea opțiune, dar niciun creator nu se poate numi astfel dacă nu-și asumă răspicat imponderabilele proprii.
Autorul ?
Un om frumos care începe să devină frumos, atât de frumos încât ajunge lumină!