Poeme

Ai spus cuiva dimineața

Ai spus dimineața cuiva te iubesc amintirile rămîn pînă seara
În mintea celui care le aude sau le citește
Ca și cînd cel ce le spune ar mai fi încă aici
Atît de mare este rezistența materialului din care sînt făcute
Să dureze să fie crezute
Posibil să fie cîntate
Cineva ar putea dansa 
Oglinda ar putea reține mișcările memoria noastră externă
Îți vei putea aminti mereu chiar dacă nu știi dacă au ajuns unde trebuie
În vreme ce urci sau cobori totuna
Plutești sau culcat la pămînt privești cerul
Pe care cineva a scris exact ce ai spus sau scris într-o dimineață
Un apus minunat un motiv să nu uiți
Încă o viață
Ca atunci cînd citești într-un ziar despre dispariția cuiva
Și dacă o faci cu atenție vezi că e vorba de tine
Iar asta nu te mai miră.
O zi de care nimeni nu-și mai amintește.
 

Montajul final

Într-o zi începi în altă zi te oprești dar între ele există plăcere
O anume calitate a vieții cu sediul în soare și în mintea tăcută
Există un singur cuvînt împletit ca o funie cu viața ta simplă
Știi că nu ești un om simplu dar ți-ai dori să revii 
Acestei ezitări îi ești îndatorat dar poate nu știi
Sau știi dar elimini orice nuanță de vinovăție care te poate costa
Așa cum copiii pot strangula vietăți cu o bucurie în ochi
În camere unde părinții au făcut cîndva dragoste
Dar dragostea este un scenariu care se termină de obicei prost
Să nu ai încredere în scenaristul beat părăsit de iubită și de iepurele de casă
Actorul principal cade în scena fatală fără ca regizorul să fi cerut asta
Și dacă revezi mai bine scena poți băga de seamă la montajul final
Cum pleacă mai întîi din el un cuvînt apoi altul și la sfîrșit
E părăsit de toate cuvintele și asta înseamnă mișcare
A lumii între o zi și alta. O ieșire din cadru.
Numai o zi.
 

Încă te aștepți


               „Morțile timpurii te fac să întinerești”
                Javier Marias
   

Nu te poți întoarce la primul tău chip chiar dacă unii cred că este nepieritor

Ascuns în toate chipurile prin care treci nepăsător

Al doilea tu ceva mai profund și totuși absent un călător în timp

Dar în timpul tău nu în cel negociat cu toți

Ca în bazarurile africane unde nicio pictură nu este semnată

Și-atunci crezi că poți să cumperi Africa sau toate femeile

Care au același chip pe nisipurile din fundal

Însă dacă te uiți cu puțină atenție

În spatele portretului vezi chipul cuiva cunoscut 

Adunat în miile de fire ale dunelor din care curge timpul.

E timpul tău nu al altuia și vezi cum întinerești cînd toți trec pe lîngă tine

Parcă duși de un gînd al cuiva care curge.

Și tu vei curge într-o zi dar ziua nu va fi a ta

Pictorul știe asta și nu a expus aici tabloul.

Încă te aștepți.


 
Nu este simplu


Asemenea unui bătrîn care se uită înapoi la viața lui 

     și nu poate indica momentul exact cînd a îmbătrînit

Un copac care nu știe cît este de înalt

Nepăsător la topoarele care îl înconjoară

Îți pot spune că există un ceas cînd știi că lumea ta e pierdută 

     iar vorbele frumoase nu au de-a face cu

Oglinda care arată adevărul – sîngele curge mai încet

Ochii nu mai percep distanța dintre o carte și alta

O coroană sub care se adăpostesc păsări de noapte 

Un pluton de inimi așezate cu spatele la zid

Umbra lor atinge puștile îndreptate amenințător

Un deget de femeie pe trăgaci o mînă frumoasă

Nu este așa simplu să pleci. 

Nu înțelegi de ce să rămîi.
 

Pecete pe pîine
   
                   Anei Andrei, în semn de salut


Sînt cîțiva zei în oraș, iubito, dar tu știi asta deja

Ești profesoară și chiar dacă ei se ascund le simți răsuflarea 

Au băut tot ce se putea bea și acum își beau răsuflarea

În vreme ce trec pe la stop sub privirile disprețuitoare

Ale trecătorilor – fiți trecători le spun ei

Dar oamenii buni clatină din cap ăștia sunt duși spun

Și o femeie miloasă încearcă să le dea pîine

Dar pîinea fuge de ei cu piciorușe mici de gîndac

Iar ei cu mișcări lente pun pecete pe pîine 

Pentru cei care o vor culege de jos

Și atunci o femeie le culege exact vorbele de pe buze

Ce-a mai rămas din lumea asta în care nimeni nu are pecete

Doar colții și-i înfig în coaja de pîine pe care a scris cineva

Luați, mîncați-ne, noi pentru asta am trecut pe aici.

Ești profesoară, desigur, și înțelegi mai ușor asta.


 
Eu sînt toate numele din poezie


Eu sînt toate numele din poezie

după ce cuvintele au distrus vechea înțelegere

asemenea unei femei care și-a dorit

toată puterea odată dezbrăcată

iar acum tot ce vreau e să mă plimb 

pe o stradă-n Viena

unde mă așteaptă o cafea și un surîs poate

sau poate indiferența unora îngropați în seifuri

dar asta nu mă miră și nu-mi stîrnește indignarea

îmi plac oamenii așa cum sunt

cei reci precum că sînt reci

cei calzi precum că s-au născut pentru bucurie

eu sînt și unul și altul toate numele din poezie. 


 
Noaptea este pentru filozofie


Noaptea este pentru filozofie dar mă trezesc căutînd un braț de femeie

Așa cum printre stelele dezbinate aș căuta soarele

Un animal puternic care face dragoste cu el însuși

După ce a scăpat de latura sa feminină și de vocația de a naște

Noaptea este pentru iubire dar mă trezesc întinzînd mîna după

Operele alese ale unui gînditor care nu a cunoscut dragostea

Un sentiment care i-ar fi înrobit gîndirea și apăsat umerii

Nimic nu este diferit în gesturile astea și totuși

Altădată noaptea era pentru un cuvînt care nu și-a închipuit

Că va intra într-un dicționar și va rămîne acolo.

Eram tineri ne iubeam și nu aveam habar

Cum a spus un poet mai bătrîn

Nu exista filozofie iar soarele era o broscuță în gura unei fîntîni mici.

Din gura ei am băut noi și acum sîntem lotusul care nu uită.