Bibliomantul

„Domnul a trimis tunete și piatră, de cădea foc pe pămînt.”

Exod 9:23

Cât a durat călătoria cu trenul până în Bristol, n-am scos o vorbă. Mă gândeam la ce se întâmplă în Bucureștiul ocupat de trupele germane, la crimele legionare, la ruperea relațiilor diplomatice dintre România și Marea Britanie, care mai mult ca sigur fusese deja hotărâtă, la cum ar fi putut fi percepute legăturile mele cu Nae Ionescu, la biblioteca mea, pe care o lăsasem în grija doamnei Sassoon, la ce ne aștepta în Lisabona, unde fusesem numit secretar cultural, asta în caz că aveam să mai ajungem acolo, dacă avionul nostru n-avea să fie doborât de Luftwaffe. Bristolul, la fel ca Londra, fusese bombardat cu scrupulozitate în ultimele săptămâni. Îmi tot apărea în minte mai vechea obsesie morbidă a morții colective.

Mai mult ca să-mi iau gândul de la asta decât ca să fac ceva cu folos, am început să frunzăresc prin hârtiile pe care le luasem cu mine, câteva teancuri de manuscrise, fotocopii și dosare cu note care zăcuseră mult timp neatinse pe biroul meu. Cu toate câte se întâmplaseră în lume la fine de ’40 și început de ’41, devenisem de la o vreme cvasiinutil, întreaga mea activitate rezumându-se la așa-zisele rapoarte culturale pe care le întocmeam pentru Legație.

Trecuserăm de Slough când am ajuns la o copie a Exodului, pe care mi-o procurasem pentru lucrarea de istorie a religiilor, apoi la un facsimil cu o sumă de însemnări ale lui Hasdeu din scurta perioadă pe care o petrecuse în Londra, precum și copia unei scrisori adresate lui Ion Ghica, pe atunci președintele Societății Academice Române.

Încă de școlar, când îl citeam la Biblioteca Fundației Carol I, mă fascinase Hasdeu, poate în aceeași măsură ca Da Vinci, Voltaire, Balzac, Cantemir, Eminescu, Iorga sau, mai târziu, Papini. Vastitatea minții sale, ca a oricărui geniu, mă încânta și mă îngrozea deopotrivă. Nu doar că eram familiarizat cu studiile sale și cu seducătoarele și fantasmagoricele sale ipoteze, dar chiar scrisesem pe larg despre el, ca să nu mai vorbim despre demersul ediției integrale a scrierilor sale și de cât timp petrecusem în surmenaj la Arhivele Statului, printre lăzile cu hârtii recuperate de la Castelul din Câmpina după moartea lui – întâmplător, a murit chiar în anul în care m-am născut eu. Așadar, îl știam bine, uneori aveam impresia că-l cunoscusem în persoană sau chiar că-mi fusese profesor. Însă ce țineam în mâini acum era ceva cu totul aparte.

Hasdeu ajungea la Londra în vara lui 1880, spre a se afunda în arhiva British Museum, acolo unde la rându-mi am petrecut atâtea după-amiezi, ca să cerceteze Evangheliarul din Rodos. Din Gara Victoria, își cumpărase un exemplar din pe atunci nou-apăruta St. James’s Gazette și o penny dreadful – Spring-heeled Jack își făcuse din nou de cap și mai toți scriitorii de mâna a doua ai Londrei profitaseră de ocazie –, apoi se cazase la un gentlemen’s hotel din Bloomsbury, pe hârtie cu antetul căruia am găsit următoarele:

Ilustre coleg,

Îți scriu abia după ce mi-am revenit dintr-o adâncă tulburare despre care-ți voi povesti mai jos. Am găsit Londra copleșitoare, chiar după ce am văzut atâtea mari orașe. O hărmălaie necontenită, oriunde te-ai afla ești în prezența atâtor mii de suflete îmbulzindu-se în toate direcțiile ca printr-un purgatoriu cețos. Mi-am luat odaie la un așa-zis gentlemen’s hotel, nume înșelător, căci e mai degrabă un han unde trag călători de toate națiile și pe care-i bănuiesc de intenții dintre cele mai variate. Nu mă plâng. Am stat și-n locuri mai rele. Știu că mulți aleg otelurile de pe lângă gări, dar eu mereu am căutat să fiu aproape de muzee, biblioteci și arhive. British Museum e la o aruncătură de băț, Royal Historical Society, la fel. Unde mai pui că Bloomsbury e cartierul unde a locuit Darwin. Cunoști prea bine aprecierea mea pentru domnia sa. E bătrân acum și retras de mulți ani în Down. Mă bucură însă gândul că pășesc pe aceleași pavele. 

În fine, la rez-de-chaussée ființează o cârciumă, unde se vând bere și jumări. Întotdeauna am preferat vinul, dar pentru un penny halba am zis măcar să gust. Zici că-i ceai de anghinare, dar mi-a prins bine până la urmă, după cum vei vedea. Berea e făcută aici. Și animalele tot aici sunt crescute. Borhotul hrănește porcii, porcii hrănesc familia birtașului și dubioasa clientelă. Îmi amintește cumva de hanurile care m-au găzduit în iuncherie, cu însemnata deosebire că nevasta otelierului nu e câtuși de puțin îmbietoare. Să vorbim fără ocol, în ceea ce privește nurii, englezoaicele nu-s rusoaice. Tutunul e însă bun, mai bun chiar decât cel de la Belvedere.

Că tot ziceam de iuncherie, vreau să pun mâna pe The Mysteries of London, chiar dac-o bănuiesc a fi o imitație neinspirată a romanului lui Sue, care mi-a înseninat zilele petrecute în stepa rusească. Și că tot ziceam de bere, am auzit o istorioară neverosimilă, cum că, cu mulți ani în urmă, o vană a unei fabrici din apropiere s-a spart și un fluviu de bere s-a revărsat pe străzi, înecând câțiva nefericiți din mahalaua St. Giles. O moarte pe care unii și-o doresc, dacă ne amintim de Ducele de Clarence, care, știi bine, a cerut să fie executat prin cufundare cu capul într-un butoi de vin Malvazia.

Mi-am petrecut primele zile cu folos în sala de lectură și, înaintea elaborării unei lucrări detaliate, îți pot spune dincolo de orice dubiu că Evangheliarul din Rodos – insula pe care a pășit Apostolul Pavel și care ți-e bine cunoscută, după anii de beilic în Samos, iată un fapt pe care nu l-am discutat temeinic, dar asupra căruia ne putem apleca atunci când ne vom reîntâlni –, așternut și împodobit în 1574 de grămăticul Radu de la Mănicești pentru Vodă Petru Cercel, oricât de măiestrit ar fi lucrat de mână, căci încă persista credința că tiparnița e lucru necurat, cu o bogăție de culori, frontispicii aurite și ornate cu motive geometrice, vegetale și zoomorfe și inițiale în chinovar, este doar o copie inexactă, cu câteva fonetisme aparte, a Tetraevanghelului tipărit în 1561 de Coresi, la rândul său cu origini într-o altă insulă grecească, Chios.

Ar fi mai interesant de deslușit drumul acestui manuscris, care se pare că l-ar fi însoțit pe voievod până la sfârșitul vieții, din insulele grecești la București, Târgoviște, Viena, Paris, Veneția, Alep, și mai apoi ar fi urmat o cale sinuoasă de-a lungul veacurilor, până în biblioteca contelui Robert Harley.

Încă și mai interesante, o serie de alte documente care mi-au ajuns în mâini în această veritabilă grotă a comorilor din basmele persane. O traducere a lui Samuel Birch a Cărții Morților, raportul savantului William Crookes asupra activității desfășurate de o spiritistă cu numele de Florence Cook, precum și un tratat de bibliomanție anonim. Mă vei înțelege că aproape am uitat de însărcinarea cu care am fost trimis aici. Am citit cu sete, ca întotdeauna, până la istovire, ca întotdeauna. Trebuie că am ațipit în scaun, căci am avut un vis din care m-am trezit zdruncinat, căci am văzut-o pe Lilica înghițită de negură. Se depărta tot mai mult de mine și nu izbuteam cu niciun chip s-o ajung. Înainte să pornesc la drum, copila mea a făcut febră mare. Iulia mi-a spus să merg fără grijă, să-mi fac datoria, mai trecuserăm prin gripe, deși aceasta, în plină vară, m-a neliniștit mai rău decât altele de până acum. Am plecat, totuși.

Mai mult ca să-mi păcălesc mintea – truda a avut mereu asupra mea un efect liniștitor –, am continuat să citesc, iar când am dat gata amintitul tratat, am zis să urmez îndemnul autorului de a face un exercițiu de bibliomanție: să deschid la întâmplare o carte, orice carte, și să notez primele cuvinte pe care-mi pică ochii. Aveam lângă mine Evangheliarul, așa că am făcut întocmai. Cu mare greutate redau aici ce am văzut: Domnul a lovit pe toți întâii născuți. Exod 12:29.

Până ajung înapoi, binevoiește a primi această dare de seamă însoțită de o strângere de mână cordială.

                                      B.P. Hasdeu

     7 iulie 1880

Nu pot spune că am citit cu inimă ușoară, căci știam că anul următor avea să aducă două evenimente: numirea lui Ion Ghica drept ambasador la Londra și plecarea Iuliei Hasdeu la Paris, unde avea să contracteze necruțătoarea boală care avea să-i aducă sfârșitul atât de timpuriu, pierdere care l-a aruncat pe tatăl îndurerat în mrejele spiritismului. Ocultul manifestase însă o oarecare atracție asupra lui Hasdeu încă dinainte, așa cum o face de multă vreme și asupra mea. După atâția ani de literatură realistă, mă simțisem, fără putere de împotrivire, atras de fantastic și astfel luase naștere Domnișoara Christina. Din asta și din fascinație pentru drama mortului tânăr, așa cum era, iată, Iulia. Câte ar fi dat lumii copila aceasta dacă ar mai fi trăit câteva decenii? Și câte ar mai fi dat tatăl ei dacă n-ar fi fost zdrobit de durere pe când abia împlinise cincizeci de ani?

Am ajuns în Bristol noaptea, într-o gară distrusă. Ploua și se pornise alarma. La răstimpuri, se auzeau bateriile antiaeriene. În depărtare, bombe cădeau pe Black Down. Totul era pustiu. Nu știam cum să ajungem la hotel. Am lăsat-o pe Nina cu bagajele și am pornit pe străduțele cufundate în beznă deplină. Într-un târziu, prin noroc, am găsit un șofer care s-a învoit să ne ia doar după ce i-am făgăduit zece șilingi peste tarif.

La hotel am primit ceai și două sandvișuri. Am dormit îmbrăcați, în bubuituri asurzitoare. Abia dimineață am constatat ceea ce, obosiți și speriați, nu băgaserăm de seamă când ajunseserăm, și anume că din hotel nu mai rămăseseră decât fațada, vestibulul și camerele dintr-o singură aripă. Restul era o ruină.

Când am plecat spre aeroport era încă întuneric. Am străbătut un oraș mutilat, cu case prin ale căror ferestre se vedea cerul și cu priveliști din ce în ce mai zguduitoare pe măsură ce se lumina.

— Mr. Eliade? m-a întrebat de cum am ajuns un căpitan pe care aveam să-l văd în următoarele ceasuri pironindu-mă cu privirea și fumând țigară de la țigară.

— In the flesh, i-am răspuns.

Complicații cu pașaportul de serviciu – mi s-a spus că atașații culturali nu figurau pe lista oficială a corpului diplomatic acreditat –, apoi o umilitoare percheziție la pielea goală. Trei ore ne-au întors pe toate părțile, ne-au stricat valizele – inclusiv pe cea cu documente de la Legație –, ne-au cercetat rufăria, nasturii, cusăturile, căptușeala, obiectele de toaletă, pilulele de calciu pe care mi le prescrisese medicul, ne-au desprins până și tălpile pantofilor. Când mi-au întins Exodul, întrebându-mă ce mesaje codate ascundea, privirea mi-a căzut pe capitolul 9, versetul 23. Am închis apoi ochii, așteptându-mă ca în clipa aceea să cadă o bombă peste noi, dar asta nu s-a întâmplat.

Le-am explicat munca mea și am blufat, spunându-le că puteau să oprească toate hârtiile, căci aș fi reușit să mi le procur din orice bibliotecă. Nu era adevărat și mi se rupea sufletul. Abia apoi ni s-a dat voie să plecăm și am fugit spre avion. Abia când eram în aer, am văzut prin hublou contururile lunguiețe ale bombelor cu dispersie picând din nori. Pom-pom-urile de la sol au început să tragă. Ploaie de foc. Mânia omului devenit zeu. Un zeu profan.

     București, decembrie 2023