Personalitate plurivalentă, poetă, prozatoare, eseistă, conștiință remarcabilă prin civismul ei, Blandiana deține o aură aparte printre confrați, depozitară a unui lirism sublimat, interiorizat, capabilă să iște magia verbală. Tradusă în edituri prestigioase, multipremiată, în țară (Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor, 1969, Premiul pentru Poezie al Academiei Române, 1970, Premiul Opera Omnia, 2001), dar și pe plan internațional (Premiul Herder, Viena, 1982, Premiul „Prințesa de Asturias” pentru Literatură, Madrid, 2024), scriitoarea a călătorit mult, cunoaște lumea, invitată la festivaluri poetice, conferințe, mese rotunde, lecturi publice. A răzbătut în peisajul marii literaturi, deși a avut parte de umilințe și tracasări multiple. În ordine politică, este semnificativă angajarea civică, omagială a Anei Blandiana, președinta Memorialului Victimelor Comunismului și a Fundației Academia Civică, alături de regretatul Romulus Rusan. Demers tulburător, ctitoria de la Sighet este cenotaful victimelor închisorii în care a fost sacrificată elita politică și intelectuală interbelică (Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Gheorghe Brătianu, Constantin Brătianu, Constantin Argetoianu, N. Carandino, dar și cea clericală – Iuliu Hossu, Ioan Suciu, Alexandru Todea).
Poeta din primul plan valoric al literaturii române ne-a oferit un consistent jurnal (500 pagini), Mai-mult-ca-trecutul. Jurnal, 31 august 1988 – 12 decembrie 1989 (București, Humanitas, 2023), cu valoare destinală, o admirabilă lecție de viață. Autoarea recurge la un pact al verosimilității, modalitate specifică memoriilor, jurnalelor intime, romanelor. Deși jurnalul nu e agreat ca specie autonomă, ea îl va cultiva (face o distincție între literatura propriu-zisă versus jurnal – tip de confesiune memorialistică valorificată pentru efectul ei terapeutic, prețios prin valoarea sa istorico-literară – evocarea universului scriitoricesc). Jurnalul înregistrează un moment important din cariera ei – privarea de dreptul de semnătură în epoca totalitarismului comunist, expres anii 1988-1989, cu simptomele dezintegrării acestuia. Blandiana decide să scrie mereu în jurnal doar pe perioada interdicției care durează patru ani. Interdicția e generată de motanul Arpagic, personaj într-un volum pentru copii („Întâmplări din grădina mea”). Cartea e retrasă din librării, din biblioteci, i se refuză colaborarea la România literară. Cenzorii descoperă sensuri subversive prin aluzia la N. Ceaușescu, ceea ce contravenea cultului personalității promovat de național-comunismul românesc. Autoarea e supusă unei „hăituieli literare” (Bulgakov) absurde, deși ea își asumă doar statutul de opozant lucid al regimului dictatorial, nu o disidență. Poeta suportă cu demnitate o supraveghere tenace. Personalitatea ei e învăluită într-o zvonistică aiuritoare. Ea evoca plecarea din țară a poetei: „Nu pot să plec tocmai pentru că simt că sunt – într-o măsură mai mare decât alții – România”, locul în care e acasă (p. 498). Victimă a colportajului, consecventă unei rectitudini umane, morale, pe Blandiana n-a ispitit-o niciodată desțărarea, incapabilă de a abdica de la legământul pământului și graiului natal, ilustrare a patriotismului ei profund. În același sens alții vorbesc, cică, de internarea ei la nebuni, spălarea creierului, faptul că ar avea domiciliu forțat, dar diarista chintesențiază admirabil: „numai în țară se poate face cultură și literatură română”, încât se simte parte integrantă a acestora: „soarta mea, indiferent cât de grea, mi se pare plină de noroc, dăruită cu șansa notorietății, în lumina căreia totul se încarcă de sens” (p. 266). O poezioară pentru copii i-a adus poetei celebritate, consecință a interdicției, fapt internaționalizat de mass-media – la postul „Europa Liberă”, sau informația radiofonică despre protestul scriitorilor italieni pentru Blandiana și Salman Rushdie.
În prim-plan, textul relevă recunoștință omagială înfiorată pentru cei dragi, părinții. Poeta evidențiază contrastul temperamental dintre aceștia, mama, personalitate tonică,autoritară, inflexibilă, orgolioasă, tatăl, preot greco-catolic demn, victimă a gulagului românesc, i-a transmis componenta mistică a operei, aura sacralității, în afara căreia n-ar fi înțeles multe din prețioasele momente ale artei și culturii lumii.„Trăiesc cu credința, cu senzația că tata trăiește (în mine sau deasupra mea, nu are nici o importanță) și mă ajută, și mă protejează” (p. 483).Fiica se autodefinește prin toleranță, maleabilitate, sfidarea ierarhiilor. Scriitura relevă în plus sensul paradigmatic al iubirii pentru partenerul de viață, Romulus Rusan: „iubirea are nevoie de doi, iar noi suntem unul singur” (p.141), motivație care revine laitmotivic – „cu Romi nu semăn, ci mă completez, formând de fapt o singură ființă completă”. Romulus Rusan, publicist, scriitor remarcabil, este sufletul ei pereche, independent de diferențele temperamentale. Altruist, el își poartă destinul cu dragoste și bunătate. În siajul tezei eliadești coincidentia oppositorum, el ilustrează precauția, frâna, ocrotindu-și ciuta cu perpetuă tandrețe. Ea, pasională, de o „rigiditate morală”, trăiește percepția frustrării, scrisul devenind șansă a salvării. Cei doi se simt fericiți doar când rămân „absolut singuri”, când pot scrie, instrumente ale grației creatoare. Această preocupare acaparantă este exclusiv cauza „certurilor” dintre ea și Romi, jumătatea ei de suflet și viață.
Autoarea trăiește spaima timpului pierdut, fapt care-i induce o senzație suicidară. „Trebuie totuși să continui să scriu. E singurul punct de sprijin și singura salvare” (p. 531). Structură nematerialistă pentru Blandiana, „singurele noastre cifre erau ale cărților scrise, tot ce conta, tot ce rămânea în afara vieții și morții (p.239). Sentimentul ei obsesiv este „convertirea în cuvinte”, concentrată „asupra esențelor din care se împletește scrisul”, hărțuită însă de preocupări anexe, de fatalismul determinist al vieții (privațiuni, gospodărie, varii tensiuni). Imposibilitatea de a se dedica integral scrisului o asimilează cu cea mai gravă frustrare. Timpul pe care-l are de trăit și de scris nu vrea să-l arunce în neant. Regretă mereu intervalul pe care nu l-a putut consacra literaturii propriu-zise, scrisului adevărat, jurnalul fiind în perioada interdicției „înlocuitor de literatură”.Scrisul devine un refugiu plin de fervoare,tip de trăire patetică. „Să scriu ce gândesc și să încerc să public ce scriu” (p. 309) funcționează (la Comana, la București sau la Sinaia) cu forța unui imperativ categoric. „Datoria mea era să dau curs vocației mele, să spun adevărul prin scrisul meu” (p. 320). Când poate scrie toată ziua, are un motiv îndestulător de fericire.
Prieteniile calde îi dau senzația de identitate, afinități elective, intelectuale, artistice. Solidaritatea este prețuită ca superlativ al libertății. Complicitatea de care are parte e apreciată ca o solidarizare miraculoasă.
Pasager, are crize depresive, exasperată de neșansa existențială decisă de înfruntarea cu cenzura, cu Securitatea, fără a bănui cât va dura interdicția. Când aceasta i se ridică, îi apare un volum de poeme în seria „Biblioteca pentru toți”. Blandiana semnalează ,,cușca de prieteni” în care sunt închiși, râvnind la întâlnirea și cu alți oameni. Ana și Romi prețuiesc omenia, bunul-simț, cultivă raporturi cu semeni din diverse straturi psihice, sociale – ființe simple, generoase, cooperante, supuse șomajului, corupției, supravegherii, degradării fizice, spirituale.Fapt primordial, autoarea descoperă solidaritatea multora în comunitatea scriitoricească. Unii intelectuali se implică în salvarea ei din „escaladarea nebuniei”. În ampla acoladă afectivă a registraturii confesive, semn al prețuirii excelenței, talentului, apar N. Steinhardt, N. Manolescu, Zigu Ornea, G. Liiceanu, G. Naum și Ligia, A. Pleșu, G. Dimisianu, Al. Paleologu, M. Martin, H.R. Patapievici, G. Adameșteanu, Angela Marinescu, Doina Uricariu, Bartolomeu Anania, Domokos Géza, Maria Banuș, Sami Damian, Valeria Seciu, familia Bușulenga. Admiră curajul lui Dinescu („curajosul de serviciu”), dar și pe acela al lui Dan Deșliu, fost proletcultist și al Doinei Cornea, care și-a inventat un destin. Câțiva confrați îi vin în sprijin. I. Mălăncioiu încearcă să o publice în revista Viața românească. Cu unii participă la mese comune, revederi reconfortante, cu G. Bogza (excelente, emoționante secvențele cu el, la Snagov), cu D. Micu, cu familia Sorescu. La Oradea (etapa școlarității) se reîntâlnește cu D. Chirilă (sub pavăza anonimatului îi oferă o rubrică în revista Familia și o remunerează), Radu Enescu, Mircea Bradu, Vetuța Pop. La Cluj (etapa studiilor universitare) îi vizitează pe M. Zaciu, I. Pop, A. Buzura, se revede cu M. Papahagi, Bill Stanciu, Doina Cornea. Prieteniile calde îi dau senzația de identitate, afinități elective, intelectuale, artistice. Solidaritatea este prețuită ca superlativ al libertății. Complicitatea de care are parte e apreciată ca o solidarizare miraculoasă.
Lucidă, diarista practică sinceritatea autocritică, atitudinea demistificatoare. Unii colegi de breaslă sunt adepții elaborării unui memoriu în favoarea ei (Șt. Aug. Doinaș). Alții sunt chemați la organul de partid pentru moralizare profilactică. Dar, nu mai puțin, poeta înregistrează și lipsa de solidaritate a lumii literare, năruirea unor prietenii decise de oportunismul, lașitatea, ipocrizia multora, care aduc cu ele dezamăgirea, dezinteresul, trădarea (semnalează oportunismul ardelenilor, diferit însă de al celor din Vechiul Regat). Judecăți severe provenite din incompatibilități relevă lacuna verticalității morale a unor confrați, neprieteni, nu puțini: Dumitru Radu Popescu (lipsa curajului ca președinte al scriitorilor, bizantinismul explicațiilor lui), Ion Horea, M. Sorescu, G. Bălăiță, Aurel Dragoș Munteanu, Liviu Călin, Dodu Bălan, F. Neagu, Titus Popovici – conformist, profitor, plus relația sinuoasă cu unii demnitari comuniști, duplicitari (Gogu Rădulescu).La antipod evocă fascinația pe care o exercita asupra ei Marin Preda prin bizareriile lui. Blandiana, intelectuală rasată, trăiește patetic literatura, se regăsește, cu o bună perspectivă axiologică, în lecturi (Borges, Sabato, Canetti, Vian, Mishima, Llosa, Maurois etc.), muzică, proiecții cinematografice, frecventează teatrul. E cucerită de frumusețea, miracolele naturii, agreează hoinăreala în doi, șuetele amicale, gustă umorul, se copilărește.E sensibilă la avatarurile atitudinii scriitoricești. Nu lipsesc divergențe pe teme periferice, aducând cu ele dezamăgiri (o întristează inclusiv N. Manolescu, M. Iorgulescu, O. Paler, dar ulterior survin împăcări). Concluziv admite că nu poporul român trebuie disprețuit ci intelighenția lui, cei care înțeleg totul dar nu fac nimic (din spirit de conservare ar trebui să acționeze în plan moral, politic). Cunoaște oamenii, îi cucerește prin civilitate, bun simț nativ, gândire critică, conștiință etică. Pune mereu bine accentele valorice. Jurnalul oferă rapide, excelente tușe portretistice (autoscopii psihologice nuanțate, atentă să evite literaturizarea). Scriitoarea recurge uneori doar la inițiale, prenume sau nume de alint: Niki – Manolescu, Gusti – Buzura, Geo – Bogza etc. Ființa nostalgică și exasperată a lui Geo Bogza, deja octogenar, îi reține atenția prin coordonata sufletească nealterată din care iconoclasmul, insurgența n-au pierit. Tolerantă, maleabilă prin structură diarista prețuiește semenii, acceptându-i cu bizareriile sau maniile lor. Suprarealistul Gellu Naum îi pare un personaj fermecător, cultivat, de o rară intelectualitate și cu umor copilăros. Criticul și eseistul Radu Enescu beneficiază în volum de cel mai elaborat portret, definit admirabil, nuanțat, în plan psihologic, prin comportament aiuristic, prin aliajul dintre admirații adolescentine (idolatrizarea lui Mircea Dinescu) și monomanii între care predominantă era spaima lui patologică de Securitate. Confirm cu încântare nuanțata portretizare a Blandianei, deoarece așa l-am cunoscut și eu. Unele pagini sunt vascularizate de registrul ridicol, caricatural, grotesc, parodic. Registratura narativă impune prin ardența opiniilor, reflex al unei admirabile rectitudinii morale. Existența schizoidă din epoca terorii e asociată cu dezordinea, nefirescul, absurdul, cu haosul traumatizant al vieții, deși receptează și semne ale unui destin favorabil. În jurnal apar opinii nuanțate despre siluirile istoriei postbelice, despre tratamentul scriitorilor în regimurile totalitare (Soljenițîn, Bulgakov, Pasternak, Saharov), despre agonia regimului comunist (criza materială, morală, atomizarea socială). Autoarea spune lucruri fundamentale, de rară expresivitate (meditații, destăinuiri, amintiri, călătorii etc.), recurge la distinguo-uri edificatoare (deosebirea dintre intelectualitate și intelighenție, victime – călăi, vinovăție, oportunism, lașitate, trădare, trăsături ale versatilei naturi umane).
Deși asimilează creativitatea cu un „martiraj”, Blandiana râvnește să se poată reîntoarce la scris. Tânjește mereu la liniște, perenitatea și valoarea cărților scrise fiind unica realitate care e opozabilă jertfei – „tot ce contează pentru mine este să pot continua să scriu” (p. 293). Cititorul beneficiază de un sugestiv autoportret, conturare a excepționalei personalități a poetei, a unui traseu existențial, profesional, cu meandre biografice în tandem cu acelea ale unor confrați (poeți, critici, eseiști, filosofi), demers edificat pe autenticitate. Jurnalul ni se relevă ca o mărturisire, cronică a unui destin literar (interdicția de a publica o asimila cu scoaterea ei în afara societății), concomitent confesiune cu caracter documentar. Transcrierea minuțioasă a întâmplărilor e de fapt o „datorie ținând nu de literatură, ci de istorie”. Mai-mult-ca-trecutul oferă imaginea unei epoci revolute. Prin jurnal, scriitură nonfictivă, Blandiana dă seama de șansa salvării prin scris. Interdicția a reverberat benefic în destinul ei, prin curaj, prin rezistență în înfruntarea cu cenzura. Romanii au formulat apoftegmatic: „Verba volant, scripta manent”. Scrisul își reconfirmă mereu efectul magic-terapeutic necesar supraviețuirii. Ana Blandiana, care a înnobilat cu carate estetice relația real-imaginar ca încântătoare prințesă de Asturias a literaturii române, odată cu certa sa reputație internațională își trăiește de pe acum postumitatea literară.
