Aș vrea să vorbesc puțin – preț de două articole, mai exact – despre cărțile cu scriitori, pe care eu personal le găsesc ca fiind o categorie aparte a literaturii. Nu mă voi lansa în supoziții legate de trăsăturile de personalitate și motivele pentru care scriitorii aleg să-și construiască personaje cu aceleași îndeletniciri ca ei înșiși, voi spune doar că, făcând asta, acel „scrie despre ce știi!”, sfat de bază în orice curs de creative writing, este urmat involuntar. Iar rezultatele pot servi ca exemple pentru a-l întări.
Deși în ambele cazuri pe care le voi trata există tendințe de auto-ficționalizare, mai clare sau mai temperate, niciuna dintre cărți nu alunecă în autoficțiune propriu-zisă. Iar acest aspect, împreună cu o serie de alte elemente comune, precum evocarea pasiunii pentru pictură, amnezia personajului-scriitor, confuzia dintre realitate și ficțiunea proprie, comparația constantă dintre perioada copilăriei și cea a maturității, cu un punct focal pe vacanțele la mare, m-au determinat să le tratez împreună.
Prima dintre aceste cărți este romanul Silex, al lui George Cornilă, apărut anul acesta la editura Polirom. De fapt, termenul de „roman” nu e chiar potrivit, din punctul meu de vedere, pentru cartea de față, pentru că, deși are un personaj narator central care-și expune percepția asupra a ceea ce crede că a trăit, episoadele narative sunt scurte, discrete și prea amestecate pentru a crea impresia unui roman, specie care are, de obicei, o acțiune bine definită și cu implicații directe dintr-un punct într-altul. Aici avem mai multe salturi temporale, unele înaintea, altele după un eveniment central, cel care a condus la amnezia protagonistului, concretizate în scurte relatări de câteva pagini. Însă ieșirile din linia prezentului în diferite momente din trecut, unele care se vor dovedi amintiri autentice, altele care se vor demasca drept construcții mentale fanteziste, nu dau impresia de haos, ci pot fi facil urmărite, iar totul, imaginea de ansamblu, nu conține rupturi.
George Cornilă introduce destul de abil, încă de la începutul cărții, nesiguranța asupra veridicității întâmplărilor – motiv pentru care îmi permit și eu să elaborez asupra acestui fapt, fără a mă teme că voi strica plăcerea descoperirii –, astfel încât, în permanență, vei avea și tu, ca cititor, alături de povestitor, o senzație de incertitudine asupra poveștii. Pentru că protagonistul, scriitor și traducător, confundă unele episoade scrise sau traduse de el cu întâmplările pe care le-a trăit efectiv.
Și exact din această nesiguranță, combinată cu o puternică frustrare că nu poate dovedi că ceea ce-și amintește e real, își trage personajul narator tragismul.
„– Am vorbit cu Adriana la telefon astăzi. Nici nu mai știu de când nu ne mai auziserăm. Am depănat amintiri din copilărie, am discutat despre cărți, mi-a prins tare bine.
– Cu cine?
– Cu Adriana, soră-mea.
– Nu din nou.
– Ce e?
– Tu nu ai o soră, ești singur la părinți.”
Iar tragismul este cu atât mai mare cu cât nu doar amintirile banale îi sunt negate scriitorului la confruntarea cu realitatea obiectivă, ci și cele extraordinare, cele care au însemnat „trăiri” foarte puternice, asumări de riscuri enorme și întâmplări exotice, cum ar fi lunile petrecute în Africa.
De fapt, ne dăm seama că autorul suferă o veritabilă criză de identitate, deoarece acea deplasare pe continentul negru, în care el credea că a luat contact cu o lume crudă, de o violență neverosimilă pentru europeanul de rând, i-a cioplit caracterul. A pierde această experiență, pe care o credea proprie cu fiecare fărâmă a ființei sale, se dovedește a fi peste putințele sale de gestionat, deoarece, odată cu acceptarea caracterului ei imaginar, omul trebuie să renunțe practic la aura sa de eroism, la ceea ce credea că-l definește.
„A doua zi dimineață, pe ulițe, praful roșu era închegat și mai întunecat la culoare și copiii se jucau cu carcase de cartuș. Am văzut un bărbat pe bătrâna motocicletă Matchless, cu un cadavru legat de-a lungul spinării, îndreptându-se spre locul de îngropăciune strămoșesc, care se găsea undeva ascuns în junglă.
– Au fost Beretele Roșii, mi-a zis Jean-Ambroise. Nu e prima oară.”
Însă sunt și alte amintiri, nu la fel de marcante, care se dovedesc a fi fost inventate. Eliberarea unui pește în Dâmbovița, bunăoară, un gest banal, deși nu provoacă un răspuns emoțional când se dovedește a fi fost un construct imaginar, îi zguduie scriitorului încrederea în propria realitate și-l face să simtă și mai pregnant nevoia de a se distanța de cei care-l iubesc.
„– N-ai fost niciodată în Africa. Ai vrut să mergi, însă n-ai avut banii necesari. Apoi m-ai cunoscut pe mine, apoi a apărut Eva și n-ai mai plecat. Îmi pare rău, știu că ți-ai fi dorit să faci asta.
– E absurd, am râs eu. Am fost și sunt atâția oameni care ar putea să confirme.
– Cum ar fi cine?
– Jean-Ambroise și Calixthe-Veye și Greta și, cum o cheamă, de la AACPE.
– Toți sunt personajele tale.”
Ajungem astfel și la personajele secundare ale romanului, mai precis la soția și fiica sa, Isabel și Eva. Dacă Eva este ceva mai bine conturată, mai ales prin prisma dragostei și talentului ei pentru pictură – oportunitate de care George Cornilă se folosește cu brio pentru a da o listă consistentă de referințe culturale – despre Isabel nu aflăm decât că-i era marea dragoste, o femeie fidelă și dedicată lui până în pânzele albe, de al cărei devotament a depins însăși supraviețuirea sa, în clipele imediat următoare accidentului care a condus la disfuncționalitățile mentale cu care se confruntă.
De fapt, întreaga sa relație amoroasă e atât de idilic construită încât pare și ea parte din constructul idealizat al unei minți aflate în avarie. Nu voi elabora mai mult pe această temă, însă, în aceeași notă, îl voi mai aminti ca personaj secundar model și pe tatăl naratorului.
Prin contrast, sau poate nu, Abel, cel mai bun prieten al povestitorului, este un personaj viu, plin de surprize. Scriitor ratat, vulgar, dar dedicat artei, un veritabil ascet al literaturii, pe a cărui viață mizerabilistă am fi tentați s-o punem pe seama lenei sale cronice, el se dovedește a fi un erou autentic.
La fel de surprinzătoare ca evoluția acestui personaj mi s-a părut și introducerea conflictului din Ucraina, cu atrocitățile sale, în poveste. Însă nu e nimic forțat aici, ci e doar un contrapunct, unul cât se poate de real, pentru ororile imaginare – imaginare în raport cu personajul, vreau să spun – ale Africii. Și Abel aduce cu sine o mare de referințe culturale, de data aceasta din literatură, așa cum aduc multe alte persoane din viața autorului, ca cele întâlnite în escapada din Olanda. La un moment dat, pot părea chiar prea multe, mai ales că, uneori, ele vin sub forma unor enumerații pe care, ca cititor, te trezești că le parcurgi fără a-ți bate prea mult capul cu ele.
Mai angajante mi s-au părut întâmplările copilăriei sau ale adolescenței, povestite cu har. Episoade veridice, rebeliuni ale tinereții sau imagini arse în mintea fragedă a copilului de soarele litoralului românesc, pentru a fi evocate ulterior, în contrast cu vacanțele adultului pe insulele grecești, acestea din urmă culminând cu ceasul fatidic al accidentului.
Ca să fiu cinstit, puține lucruri m-au deranjat la această carte, referințele culturale livrate în calup fiind unele dintre ele. Aș mai aminti cuvântul „ciclopic”, prea des folosit, și capitolul de final care, încercând să producă efect, se materializează într-o enumerație lungă de imagini disparate care ar trebui să creeze senzații. Dar sunt prea multe și devin doar obositoare. Romanul este unul de stare, evident, fiecare subcapitol lipindu-se de un receptacul al cititorului pentru a-i induce o anumită senzație, nu mizează pe o poveste în sine, deci înțeleg, oarecum, artificiul de final, însă trebuie să recunosc că pe mine nu m-a prins.
Deznodământul, în schimb, e bun. Vine cu o rezolvare, sau cu o dublare a misterului, vă las pe dumneavoastră să descoperiți și să decideți. Iar stilul scriiturii, cel pe care îl veți descoperi și savura în fiecare pagină, e unul impecabil, dovedind un scriitor matur. Poate de aceea, ajuns la maturitatea scriitoricească, George Cornilă a și simțit nevoia unui personaj care să-i împărtășească pasiunea și damnarea scrisului – un sentiment al damnării cam prea scos în față, aș spune –, unul care să poată gândi în fraze atât de frumoase, iar textul rezultat să nu pară forțat.
