Vezi mîinile mele, volumul de debut al lui Gabriel Macsim, propune un melanj interesant de proză scurtă realistă, fantastică și SF, având ca element unificator sentimentul pierderii. Câteva inserțiuni sau trimiteri către lumea științei, beneficiind de backgroundul de matematician și informatician al autorului, adaugă la răstimpuri note de profunzime textelor.
În speță, cartea debutează cu schița „Mesaj de întâmpinare”, titlu bine ales atât pentru proza în cauză, cât și pentru deschiderea volumului. Având un singur fir narativ, acțiunea ne evocă efectele tulburării de care suferă bărbatul care-și pierde ființa iubită. Obsesia e bine insinuată, la fel și deformarea percepției realității, însă finalitatea demersului constructiv al personajului principal poate scăpa printre rânduri.
„Cărțile ei stau pe birou, în teancuri, de o parte și de cealaltă a unei coli de scris. Valentin se rotește în scaunul ergonomic, privind în jur mulțumit de felul în care a reușit să reproducă aspectul vechiului ei birou.”
Personal, deși am intuit că individul încerca să construiască buzunare de realitate care să conțină crâmpeie ale unei existențe efemere, dar fericite, adevărata semnificație a spațiului închis și sigilat mi-a fost oferită doar de însuși autor, la lansare. Și, deși pot spune că am înțeles artificiul, faptul că am avut nevoie de explicația autorului pentru declic mă face să cred că textul, așa cum e el acum, ar putea fi perfecționat. Nu voi da mai multe detalii, vă invit să citiți proza și să vă trageți propriile concluzii.
„Axolomul”, proza care urmează, spune povestea unui bărbat mutilat într-un accident și care nu încetează să creadă că-și va regăsi integritatea, chiar și când i se spune că acest lucru ar însemna un miracol, o imposibilitate științifică.
„– Nu credeți că ar fi posibil totuși…, intervine Cornel
Continuarea rămâne suspendată undeva în tăcerea ce se lasă pentru scurt timp. Surprins, domnul Cristea își mută privirea de la cele două radiografii și privește chipul stingher al lui Cornel.”
Deși relația protagonistului cu soția sa, relație subordonată vizibil lipsei posibilităților financiare, este luată în colimator încă de la început, finalul prozei, construit pe ea, are darul de a-l lua pe cititor prin surprindere. Nu este un Deus ex machina, germenii întorsăturii de situație există, însă ne dăm seama de profunzimea unui conflict care până în acel punct păruse a fi secundar.
Tot pe o întorsătură de final mizează și schița „Icoana Maicii Domnului”, însă, de data aceasta, e vorba de un mic calambur care, la o parcurgere fugară, poate scăpa chiar neobservat. Însă, prin tema religioasă, această scurtă proză introduce premisele pentru vedeta volumului, și anume „Vezi mîinile mele”, o nuvelă SF plasată într-un viitor românesc incert, în care partidul unic guvernează cu o mână de fier, ajutat de BOR, peste destinele unei Românii habotnice.
Am apreciat trimiterile tehnologice, precum și termenii inventați, dar sugestivi, precum partidul PN-LSD, iBOR-catedrala sau 3DQR. Am apreciat de asemenea construcția lumii, în care avem androizi-preoți, o catedrală construită pe o structură multistrat, vizibilă din spațiu, și un popor obsedat de sanctificare. Și accentul pe impresia pe care toate acestea le au asupra omului.
„De fiecare dată când închid ochii îmi apare un puzzle tridimensional imposibil de completat. Imaginea fiecărei părți a construcției sau a spectacolului oferit e o piesă ce se îmbină perfect cu cele din jur. Numai că, pe măsură ce adaug altele, cele de la început se desprind la loc, refuzându-mi tabloul de ansamblu.”
Nu am apreciat, în schimb, descrierea lungă a turului catedralei imaginare sau povestea devenirii societății românești, servită în calup de tip infodump. Și nici intriga, pe care am găsit-o destul de firavă pentru a susține desfășurarea ulterioară.
Partea a doua, în schimb, salvează proza, în călătoria și apoi asceza personajului principal printre cei autoexilați găsind, pe lângă câteva pasaje poetice, și o posibilă regăsire de sine a omului modern.
„Nu cred că bunicul a râvnit vreodată la statutul de sfânt. Nu în accepțiunea actuală. Sunt sigur că nu și-a dorit nicio clipă ca după moarte să îngroașe rândurile sfinților. Armata de teracotă a unei caste de conjunctură ce flutură pe sub nasurile muritorilor de rând numele și chipul unei divinități vitregite de orice putere aici, pe tărâmul celor vii.”
Tot despre frenezie religioasă e vorba și în schița „Cineva va muri”, însă aceasta e foarte scurtă și construită în jurul unui un moment discret, iar a scrie ceva despre ea riscă să strice farmecul revelației de final, așa că o vom aminti doar în treacăt.
Tot astfel vom atinge și „Cu „cs”, nu cu „x”, o altă povestioară asamblată special pentru revelația ultimului paragraf, care ar trebui să-i smulgă cititorului un zâmbet fugar.
Nu la fel stau lucrurile și cu povestirea „Liniște”, o bucată foarte puternică de literatură pe care o văd stând oricând în orice antologie de proză. Deși aici sentimentul pierderii apasă pe umerii unui personaj secundar, protagonistul suferă și el propria sa dramă, de proporții mai mici, astfel încât cititorul, sensibilizat suplimentar, poate mult mai ușor să empatizeze cu bărbatul nebun, obsedat de ascultarea liniștii. Conceptual, „Liniște” completează foarte bine „Mesaj de întâmpinare”, aducând cu sine, pe lângă un personaj mai puternic, și acordarea unui simț în plus în contemplarea pierderii.
„Când am revenit, domnul „Schlessinger era la fel de abătut ca mine. Se apucase din nou de fumat. Ședințele de înregistrare au fost mai scurte decât de obicei. La pauză nici măcar nu s-a mai retras în birou pentru verificările obișnuite. A stat lângă noi, pe terasă, în tăcere, fumând țigară după țigară și sorbind din paharul cu whisky.”
Din punct de vedere al construcției, însă, „Liniște” propune și un contrapunct liniei principale, prin relatarea poveștii profesorului de muzică și decăderii acestuia. De fapt, lupta profesorului cu propria pierdere, deși părea un element de butaforie, ajunge repede să ia fața dilemei personajului principal, astfel încât soluționarea simultană a ambelor conflicte produce efect maxim. Iar scrierea la persoana întâi a adus cu sine un plus de veridicitate.
În fine, „Spre lumină”, povestirea care încheie volumul, combină lumea unui SF distopic cu o poveste fantastică. Scrisă la perfectul simplu, narațiunea curge natural, iar potențialul întâmplării din prezentul narativ, susținut și de un flash-back explicativ, ridică miza suficient cât să obțină un efect de page-turner.
„Marian vru să strige, să-l facă atent la femeia în alb ce plutea pe deasupra apei, fără să atragă atenția asupra lor. Privi ființa ce trecu prin plasa gardului și se îndreptă spre Bogdan, a cărui siluetă căpătase aceeași fosforescență.”
Însă deznodământul este prea ambiguu pentru a da indicii asupra celor întâmplate, cu atât mai puțin pentru a oferi o soluționare. Proza place, acțiunea e bine dozată și tocmai din acest motiv și așteptările cititorilor sunt mari spre final. Și finalul nu livrează decât o adâncire a misterului, fără a indica vreo pistă.
Una peste alta, volumul lasă impresia de inegal, deoarece între proza „Liniște”, cea pe care o găsesc foarte bună, eventual secondată de duoul „Spre lumină” – „Mesaj de întâmpinare”, și restul prozelor scurte e o diferență destul de semnificativă, unele dintre texte, precum „Cu „cs”, nu cu „x” sau „Cineva va muri”, e o diferență mare. Nuvela „Vezi mîinile mele” prezintă și ea o oarecare fractură între partea întâi, expozitivă, și a doua, cea în care rezidă cea mai mare parte a acțiunii.
Realizarea volumului nu e rea, dar lasă și ea ceva de dorit, la nivel de scriitură, în unele cazuri. Cele mai multe proze sunt scrise la timpul prezent, iar această abordare creează un ritm sacadat de lectură. În contrast, proza relatată la persoana I, perfect compus, „Liniște”, curge lin și natural, la fel cum curge și „Spre lumină”, cea scrisă la persoana a treia, perfect simplu.
Ca tot unitar, însă, volumul oferă suficiente momente agreabile de lectură.
