„Lumea spiritelor pe care a văzut-o era una a animalelor fantastice, plină de simboluri cosmogonice şi sugestii ancestrale. Era chemarea spre traducere a necunoscutului prin pictură pe care o simţea de ceva timp. Mai mult ca niciodată, a înţeles că menirea lui de pictor depăşeşte reprezentarea realităţii. A recunoscut chemarea, contactul cu alte lumi. S-a întâlnit parcă cu un alt Victor Brauner, un Victor infinit, victorios, iluminator. S-a întâlnit cu sine, o parte ascunsă a sinelui. Sinele vrăjitor, sinele scrib, sinele care decodifică mistere. Sinele medium, permanent legat de lumea spiritelor.”
Victor BRAUNER (15 iunie 1903, Piatra Neamţ – 12 martie 1966, Paris) a fost al treilea copil dintre cei şase ai lui Deborah şi Herman Brauner, o familie modernă de evrei din Piatra Neamţ. Copilăria şi adolescenţa şi le-a petrecut între Piatra Neamţ, Hamburg, Brăila, Viena, Fălticeni şi Bucureşti. A urmat cursurile Şcolii de Belle-Arte din Bucureşti, la care a renunţat ulterior în favoarea unei formări autodidacte, libere, în inima experimentului avangardist. Pornind de la interesele constructiviste din primii ani de creaţie, a experimentat apoi în direcţia căutărilor interioare suprarealiste. S-a regăsit în suprarealism şi a devenit un nume de referinţă al grupului internaţional. A deschis prima expoziţie personală în 1924, în tandem cu lansarea publicaţiei avangardiste 75HP, număr unic tipărit în condiţii grafice excepţionale. Stabilit în Franţa în 1930, l-a cunoscut pe Brâncuşi, care l-a iniţiat în arta fotografică. În decembrie 1934, a deschis prima expoziţie personală la Paris, coordonată de André Breton. Ulterior, artistul a devenit o figură cunoscută şi recunoscută a grupurilor de avangardă din Bucureşti şi Paris, cu o amplă activitate expoziţională. După perioada suprarealistă, şi-a îndreptat atenţia spre pictura simbolică, proprie, figurativă, de sorginte primitivă, mistică. Marcat de angoase existenţiale şi de o depresie profundă, s-a izolat treptat în propria artă. Lucrările sale sunt prezente în majoritatea marilor muzee ale lumii. Cea mai amplă colecţie de lucrări şi documente se află în prezent la Muzeul de Artă Modernă – Centrul Georges Pompidou.
Fragment
— Ești turmentat, îi spuse Brâncuși calm, în română. Potoleștete, acest circ e absolut ridicol. Lumea se uită la noi.
— Auzi la el! răspunse Tzara în franceză. Eu sunt turmentat?
Nici nu apucă bine să-și termine fraza, că un bărbat veni spre el înjurândul și îl apucă de guler. Începu o încăierare ce atrase atenția tuturor celor prezenți. André Breton l-a pocnit pe Tzara în față, iar Tristan Tzara l-a luat la pumni din toate direcțiile. Greta, Marthe și Lizica au început să plângă, în timp ce Brâncuși și Chagall încercau să-i despartă. Victor privea scena înmărmurit. Chagall, scund și supraponderal, a încercat, cu mișcări stângace, să-l imobilizeze pe Breton, care, agitat de parcă era turbat, l-a răsturnat pe masa lui Marx Ernst și a căzut peste el. Victor a alergat să-l ajute pe Marc și s-a trezit la rândul lui cu o serie de pumni din partea lui Breton și cu multe înjurături. Ernst, deja enervat de câteva glume proaste la adresa germanilor, a profitat de ocazie ca să înceapă să arunce pumni în toate direcțiile. În mai puțin de zece minute, toată terasa părea angrenată într-o bătaie fără niciun sens. Tzara urla la Breton ceva greu de înțeles despre succesul piesei Mouchoir de nuages, care se juca de la premieră cu casa închisă.
— Ești invidios, recunoaște! Ce crezi că o să schimbe pamfletele tale manifest care nu interesează pe nimeni? Nimic, nici pe tine. Cine are nevoie de suprarealism?
— Suprarealismul este arta nouă, eu sunt arta nouă! Suprarealismul este ceea ce va să fie! Toată lumea are nevoie de suprarealism. Ți-a trecut vremea, s-au pensionat admiratorii tăi. Eu sunt viitorul, i-a replicat Breton, plin de el, în timp ce a dat un pas în spate ca să se ferească de avalanșa de pumni.
Urlau amândoi în același timp, motiv pentru care mai mult de jumătate din ce spunea fiecare era doar zgomot de neînțeles.
— Suprarealismul tău este o emulație a tot ce au făcut alții, nu ai inventat nimic, ești o copie paradoxală, strigă Tzara, de data asta cât îl țineau plămânii, suficient cât să acopere strigătele lui Breton. S-a oprit apoi să‑și tragă suflarea, suficient ca Breton să continue cu țipetele.
— Hai, recunoaște că Dada e revolta unor burghezi care nu au trăit războiul pentru că și-au permis să huzurească prin Elveția, în timp ce generația mea lupta pe front. Suferea pe front. Habar n-ai tu ce înseamnă munca de psihiatru pe front. Habar n-ai tu ce am văzut eu cât te distrai tu pe banii părinților la Zürich. Generația mea a văzut moartea cu ochii la scară largă în timp ce voi vă distrați prin cabarete elvețiene.
— Generația pierdută, strigă Gertrude Stein în timp ce părăsea terasa, siderată de încăierare. Toți niște bețivi prost-crescuți.
— Și voi niște burghezi împuțiți, îi strigă Breton și scuipă în urma ei, un gest care i-a enervat pe mulți din jur.
Au mai sărit câțiva să-l bată.
Scandalul și bătaia au mai continuat poate o jumătate de oră, timp în care toți cei prezenți s-au ales cu cel puțin un pumn și niște înjurături. S-a terminat la fel de brusc cum a început, după ce Breton a călcat din greșeală peste monoclul lui Tzara, fără să își ceară scuze. Ca un gest de victorie, i-a întors spatele și a plecat. Tristan i-a mai dat un șut, care nu l-a nimerit, apoi a plecat, sprijinit de Victor și Greta, încă furios, bombănind înjurături. Au traversat Jardin du Luxembourg și au pornit la pas în direcția Montmartre. Victor locuia în continuare cu Tzara și Greta, avea camera lui în apartamentul foarte spațios în care cuplul trăia provizoriu în timp ce își construia o casă. Drumul era lung, aveau de mers mai bine de o oră, în urcare. Toți erau beți și excitați de evenimente. Tzara pufnea de furie. Au dezbătut situația până spre dimineață. Victor nu a reușit să înțeleagă de unde a pornit scandalul, cine a început și cum. În orice caz, evenimentul nu era nici pe departe ceva excepțional. Artiștii se încăierau frecvent, iar discuțiile aprinse duceau vrând-nevrând la bătăi strașnice.
