Ei bine, pe 1 octombrie la Cinema „Elvira Popesco”, eu am fost spectatoarea care a aplaudat frenetic, de una singură, atunci când a apărut genericul filmului Anul Nou care n-a fost (r. Bogdan Mureșanu). M-am jenat că n-o mai făcuse nimeni din sală, dar prietena care mă invitase la film mi-a zis, împăciuitoare:
— Vezi ce deșteaptă ai fost c-ai plecat din țară? Uite cum e lumea de azi! și stinghereala mi s-a mai risipit, spunându-mi în gând că da, e bine că-s plecată, mă pot da în spectacol, dacă tot nu mă cunoaște nimenea.
Acum, după atâtea zile, când încă mă simt captiva acestui film, mă tot gândesc că tinerii aceia, din alte generații de bucureșteni decât a mea, cea care a avut șansa de a trăi o revoluție (sau cum vreți s-o numim) la vârsta maturității, umpluseră sala până la refuz, ceea ce, când mă gândesc bine, nu poate fi decât lăudabil.
Dacă aș scrie că lungmetrajul este despre cel mai minunat moment colectiv pe care l-am trăit într-o viață, dacă aș spune că este un film (și) despre viața mea sau a soțului meu care a făcut parte dintre lucrătorii unei întreprinderi bucureștene, siliți cu toții să participe la mitingul din 21 decembrie 1989, tot n-aș justifica îndeajuns opinia că acesta este cel mai reușit lungmetraj românesc văzut în ultimii 30 de ani. Voi spune mai multe despre el.
Filmul își desfășoară trama pe durata a aproape două zile, ziua premergătoare și cea a
mitingului din Piața Palatului, când imaginea de la televizoare începuse să tremure, iar vocea Cârmaciului striga acel zadarnic „Alo” răgușit, timp în care Boleroul lui Ravel, fondul sonor de bază al filmului, secundează evoluția graduală a ceea ce știm că avea să se întâmple.
Nu am mai întâlnit până acum în manifestările artistice axate pe evenimentele din decembrie 1989 ceva despre acel miting și despre cum nu se știe de unde a izbucnit scânteia care a declanșat răzvrătirea aceea intempestivă, aproape ireală pentru noi. Oare ce alt fapt poate fi mai potrivit pentru a-l sublima, a face artă din el, decât un moment istoric perceput de cei care l-au trăit ca ireal prin frumusețea, ineditul și grozăvia lui?
Am în minte imaginea unei cutii de chibrituri din mâna unui personaj a cărui dorință fusese „să moară Nea Nicu”. Există posibilitatea, sugerează filmul, ca scânteia să fi pornit de la un individ, unul dintre milioanele de indivizi revoltați. Ce s-a întâmplat exact cu flacăra chibritului acela nu ni se arată concret, pentru că nu a fost un incendiu la propriu, ci unul abstract. Dar și mai important mi se pare că imaginea acelui muncitor oarecare, aflat în mulțime, ar spune că, indiferent de ce s-a spus ori presupus, meritul revoltei și al declanșării ei nu ar fi aparținut nimănui altcuiva decât acelor bucureșteni oprimați din născare, aduși cu sila să-și aplaude propria opresiune.
Ziua premergătoare revoltei din Piața Palatului este derulată fragmentar prin povești individuale disparate, una mai tragi-comică decât alta, dar acei indivizi și acele familii trăiesc disparat doar în aparență, pentru că ele au, în esență, trăiri la comun: spaima de regim, umilința bine învățată în vederea auto-protecției și adaptarea la lipsa de libertate.
O femeie din cartierul Uranus ajunge la disperare fiindcă trebuie să-și evacueze casa pusă pe lista de demolări. Casa, dar și trecutul de care se leagă și care înseamnă viață – și aici se aude de la un radio timbrul catifelat al Angelei Similea, cu „Casa mea”, și versurile entuziasmante. Nu este nimic forțat în alăturări de acest gen; doar melodia se auzea zilnic, iar demolările nu mai surprindeau pe nimeni.
Un copil care scrie o scrisoare lui „Moș Gerilă”, dând în vileag, cu naivitate, ceva grav, pentru care tatăl lui ar putea fi arestat. Iar tatăl aleargă să facă orice ca să prevină dezastrul.
O actriță care nu are curajul să refuze pe șleau să declame la televiziune o poezie care proslăvește Cârmaciul și face tot ce poate ca să scape de rușinea de a fi marionetă. Și melodia lui Aurelian Andreescu „Oameni”, cu versul „învățați de la păsări curajul în zbor”, cântată de ea tare, pe frigul din balcon, în speranța că va răguși, te face să plângi și să râzi deopotrivă.
Filmul nu inventează aceste realități, ci le alătură semnificativ, le sublimează în metafore sau te bate pe umăr și îți arată cu degetul împerecheri de situații aberante pe care, obișnuită cu ele, nu le remarcam în acei ani. Una e să fi trăit viața aceea și alta e să fii acum spectatorul ei (sau al unor vieți asemănătoare). Acum pot râde, nu-mi vine să cred cât de caraghios se vede trecutul, pe când atunci absurdul era îngropat în obișnuință, în detaliile cotidiene care mă distrăgeau sau erau acceptabile, date fiind necunoașterea unei alte alternative și teama de a mă arunca în gol, într-un paragliding fără poliță de asigurare.
Iată ce-nseamnă un film reușit – cât de clar mă face să văd totul prin distanțare, în comparație cu vizibilitatea redusă a esențialului pe vremea când trăiam ca unul ori altul dintre personajele lui. Înțelegi mai bine un meci de fotbal privindu-l de la tribuna de sus, nu stând în primul rând.
Mi se pare o problemă că filmele românești în general și în particular unul ca acesta ajung atât de greu ori deloc la spectatorul român din State. Eu am avut norocul să mă aflu în București și să-l pot viziona la aproape o săptămână de la proiecția lui pe ecranele locale. Cine știe dacă conaționalii mei din diaspora îl vor vedea vreodată și dacă da, când oare se va întâmpla minunea aceasta.
Cred că Departamentul Românilor de Pretutindeni ar trebui să-și propună aducerea lui în State cât de curând. Nu sunt critic de film și deci nu sunt în măsură să dau verdicte de specialitate, dar în calitate de cinefil intuiesc că acesta poate fi și un film nominalizat la Oscarul pentru cel mai bun film străin și că ar fi păcat să nu fie popularizat, cât mai este timp până la nominalizări.
Paradoxul asemănărilor afective dintre personaje este ceea ce le unește și le preschimbă în final într-o comunitate compactă, surprinsă în același stop-cadru istoric de la final, iar intersecțiile aleatorii dintre cei aparent străini unii de alții țes din poveștile lor individuale un patchwork. Un patchwork în extindere, la care spectatori din aceștia ca mine își prind și ei, în întunericul sălii de cinema, neștiuți de regizorul Bogdan Mureșanu, peticul personal de aducere aminte de care acum, după zecile de ani, n-au decât să și râdă, confirmând zicala că noi, românii, știm să facem haz de necaz.
Regia: Bogdan Mureșanu; Scenariul: Bogdan Mureșanu; Coproducători: Ada Solomon, Viorel Chesaru, Vanja Kovačević; Producători executivi: Irina Enea, Bogdan Luca, Adriana Bumbeș; Producători asociați: Theo Nissim, Claudia Nedelcu Duca, Dan Burlac, Adrian Văncică; Staruri: Adrian Văncică, Iulian Postelnicu, Emilia Dobrin, Mihai Călin, Nicoleta Hâncu, Andrei Miercure, Manuela Hărăbor, Ioana Flora, Ada Galeș, Victoria Raileanu, Elvira Deatcu, Marian Râlea, Vasile Muraru; Distribuit de Forum Film România; O producție: Kinotopia; Co-producție: TVR, All Inclusive Films; În asociere cu CHAINSAW
