Primul lucru pe care l-am observat la noua ediție (revizuită și adăugită cu cinci proze + o fază) a volumului Ai uitat să râzi de Bogdan Munteanu a fost că acțiunea unor povestiri se petrece pe vremea când încă se fuma în localuri, iar asta m-a umplut de nostalgie. Chiar dacă există multe povești de maturizare având drept protagoniști copii și puști de liceu, pot să zic că de data asta m-au impresionat prozele în care personajele masculine 40+ se duc singure într-un bar, își iau o cafea și, în timp ce așteaptă să treacă timpul, ajung să se gândească la alegerile pe care le-au făcut în viață. Oare chiar vreau să fiu cu persoana cu care sunt de peste cincisprezece ani? Îmi place cu adevărat jobul pe care-l am? De cât timp n-am mai vorbit cu cel mai bun prieten din copilărie? Cine sunt când nu dau mailuri la muncă?
Personajele din unele povestiri (Dolce far niente, Clătite cu zahăr, What do you really want?) ale lui Bogdan Munteanu vin în cafenele să-și tragă sufletul din cauza existenței ăsteia nasoale. Casă. Job. Familie. Își comandă o ciocolată caldă sau o cafea și meditează la deciziile pe care le-au luat în grabă. Cum ar fi: a avea un copil, căsătorie, ruperea unei relații vechi de prietenie etc. Iar cât stau în localuri personajele (bărbați 40+) sunt prinse în situații ridicole a la Larry David în Curb your Enthusiasm. Exemplu: personalul localului nu vrea să ia comanda pentru că e nouă-cincizeci și opt, iar programul începe la ora zece fix.
De cele mai multe ori ai putea spune că protagoniștii au dreptate, dar chelnerii se țin tare pe poziții. Tocmai de asta câteva dintre personajele principale nu ajung prea bine. Însă numai un fel de simț al supra-responsabilității te poate face să te gândești că ai o notă de plată de achitat în timp ce te ridici cu greu pentru că tatăl unui puști te-a pus la pământ și te-a bătut măr doar pentru că te-ai băgat în seamă cu fi-su. Asta după ce zgâtia aia mică te-a și scuipat.
Mai cred că în noua ediție se pot observa mai bine legăturile între personaje. Un volum de proză scurtă poate să fie cu atât mai bun cu cât e mai unitar. În universul din Ai uitat să râzi, copiii și adolescenții din povestirile de la începutul volumului pot fi adulții din cealaltă jumătate a volumului. Sunt victime ale divorțului, crescuți doar de mame, iar simțul responsabilității exacerbat – despre care am vorbit mai sus – îi poate face să trăiască o viață îndepărtată de sinele lor autentic.
Cu toate că subiectele despre care scrie Bogdan Munteanu sunt grave, sentimentalismul e redus la minimum, iar asta se datorează scriiturii tonice, alerte, plină de verb. Unul dintre cele mai bune pasaje de început e în povestirea O zi cu tata:
„Nu știam prea multe despre tata. Nu-l vedeam cu zilele, era mai mereu plecat. Mama spunea despre el că e vagabond. Și mai spunea că așa a vrut Dumnezeu și n-avem ce face. Vagabond nu-nțelegeam eu prea bine ce-nseamnă, repetam cuvântul cu voce tare, va-ga-bond, va-ga-bond, îmi plăcea cum sună și simțeam un fel de mândrie că tata e în felul ăla. Cum nu prea dădea pe-acasă, mai uitam de el, dar când venea pe neașteptate la poartă și-mi zicea ce faci, puță, mi se făcea pielea de găină. Cred că atunci îl iubeam mai mult.”
Alt lucru pe care l-am observat a fost că Bogdan Munteanu a intrat cu buldozerul în multe din textele din carte. Ediția revizuită și adăugită e mai bogată cu cinci proze și o fază, iar pe lângă asta, unele povestiri au fost regândite și spuse cu alt timp verbal.
Prima ediție a cărții a apărut în 2016 și a fost – pe bună dreptate – un adevărat succes editorial. Pot să zic că e unul dintre volumele care m-a influențat cel mai mult din punct de vedere al tehnicii narative atunci când am scris A râs și tata. Modul de-a fraza pe care îl folosește Bogdan Munteanu prinde cititorul într-un ritm alert de care nu te poți elibera decât după ce ai ajuns la finalul povestirii. Folosește de multe ori fraze scurte, percutante, iar asta face ca din banalul întâmplărilor povestite să extragă momente de epifanie. Când scrii proză realistă e foarte ușor să cazi în „așa și?-uri”. Prin scris și rescris ajungi – dacă ai noroc și un strop de talent – să convertești cele mai simple situații în momente lungi și benefice de uitat în gol. Iar asta e mare lucru.
