/

Cele trei ocurențe ale unei savarine

560 vizualizări
Citiți în 8 de minute
Adriana Jderu, Spații mici, Editura Humanitas, București, 2023

Imaginați-vă câteva lucruri simple: o colecție de pixuri, o savarină, un șurub de oțel, un iepuraș de pluș și o brânză de oaie. Cam atât pentru început. Aceste lucruri enumerate la grămadă nu spun nimic. Ei bine, fiecare în parte poate să fie un punct de plecare în scrierea unei povestiri excelente. Trebuie doar să deschizi Spații mici, volumul de debut al Adrianei Jderu, să te convingi cât de ușor pare să se construiască un univers în sine pornind de la o simplă imagine.

Unul dintre principiile prozei minimaliste e ocurența multiplă a aceluiași obiect, de fiecare dată cu altă semnificație. Să dau un exemplu (nu-i al meu, e al lui David Mamet). Ai nevoie de același cuțit să tai o bucată de pâine, să te bărbierești și să ucizi pe cineva. La fel și Adriana folosește într-una dintre povestiri niște pixuri să ne amuze, intrige, și-apoi să înduioșeze. E vorba de proza al cărei titlu ar fi fost mai ușor de pronunțat dacă, Doamne-ferește!, ar fi câștigat Germania Al Doilea Război Mondial, adică povestirea cu titlul Greta Fleischer-Krause.

La fel cum sunt diferite între ele obiectele pe care le-am enumerat la început, așa sunt diferite și textele din volum. Adriana scrie cu aceeași lejeritate despre un colecționar de pixuri sexagenar cu cont pe sentimentereale.ro, cât și despre doamna Grațiela, femeia care „s-a orientat către domenii mai puțin legale și mult mai bănoase”. Asta după ce CV-ul i-a fost respins de HR pe motivul vârstei – până la urmă câte companii mai sunt dispuse să angajeze pe cineva la 50 de ani? Trăim într-o lume crudă, însă pe doamna Grațiela, din povestirea Femeia bună la toate, nimic n-a oprit-o să-și deschidă propria afacere. Fiind bună la curățenie, și-a făcut rapid o clientelă consistentă, iar în scurt timp a trebuit să angajeze mai multe fete să facă față cererii. Doar că unele dintre ele mai prestează și alte servicii clienților. Fără știrea matroanei, pardon, patroanei!

Însă textul care mie mi-a rupt sufletul este unul scris la persoana întâi. E vorba de Istoria dulcilor mele, care începe așa: „Stau în fața vitrinei din cofetărie și mă uit la prețul unei savarine. Nu-mi dau seama exact când am înțeles că suntem o familie săracă. Pe la vârsta grădiniței, îmi aduc aminte că ieșeam cu mama la plimbare prin cartier și vedeam prin geamul magazinelor ceva colorat, ceva drăguț, ceva gustos. Mă uitam la vitrine, apoi la mama care îmi spunea: «N-am acum.» Cumva mă obișnuisem cu asta. Oricum nu avea niciodată și plecam mai departe spre parc să mă dau în leagăn. Asta era tot.”

Nu-ți trebuie urechea muzicală a unui Celibidache să-ți dai seama că pasajul de mai sus are o cadență foarte eficientă. „Asta era tot”-ul face totul. Ce-mi mai place la scriitura Adrianei e că, deși vorbește despre un eveniment trist, nu cade în autocompătimire. Nu vrea să ne pară rău de personaj. Ea spune o poveste și atât, iar apoi mingea emoțională e în terenul cititorului. Noi decidem ce să facem cu ea. Dacă mai facem un scurt dribling mental, sau dacă o șutăm cât mai departe de noi înșine. Nu există o singură constantă emoțională în povestirile ei. Chiar și cele mai tragice nu sunt tragice până la capăt, chiar și la cele mai amuzante nu râzi până la capăt.

Că tot am adus vorba de umor, e important de notat faptul că umorul Adrianei e un umor curat. N-are nevoie de limbaj licențios să te facă să râzi. Exact ca în Seinfeld. Uneori e nevoie doar ca cineva să aducă o găină și-un câine la aceeași nuntă, iar rezultatul e ilar. A se vedea proza cu titlul Dansul găinii. De la început știi că n-o să fie bine, dar nu știi cum n-o să fie bine. Mai zic doar că Adriana mi-a fost colegă la cursurile de creative writing. Am avut norocul să citesc unele dintre prozele din Spații mici încă din stadiul de teme la curs. Când nu erau mai mult decât niște exerciții de scriere. Mi se pare de fiecare dată uimitor cum dintr-o grămăjoară de cuvinte ce pâlpâie pe un ecran poate crește o poveste vie, o poveste pe care dacă ajungi s-o citești te schimbi măcar cu o fărâmă de procent. Literatura adevărată dizolvă „gata-făcutul”, obișnuința, și reîmprospătează felul în care ne uităm la noi înșine și la ceilalți. Nu știu dacă ieșim mai buni după ce citim o proză de Jderu, dar știu că nu mai ai cum să vezi un iepuraș de pluș la fel. Sau o savarină.

Remus Boldea (născut în 1993, la Motru) este absolvent al Facultății de Filosofie din București. În 2019 a participat la cursul de creative writing ținut de Florin Iaru și Marius Chivu. A publicat proză scurtă în Revista de Povestiri în cadrul atelierelor Creative Writing Sundays. În 2020 a participat la o tabără de scenaristică sub îndrumarea lui Igor Cobileanski. Împreună cu Marius Aldea a scris scenariul unui film de lungmetraj care așteaptă să fie produs. A râs și tata reprezintă volumul lui de debut.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Rubrici”