Apărut la doi ani distanță față de debutul din șampanie pentru acest sfârșit (Tracus Arte, 2021), noul volum al lui Ion Agaci reia linia exercițiilor fine, discret sentimentale, de sondare personală pe care o inaugura atunci destul de hotărât. Desculț. Pavaj proaspăt turnat, care a apărut recent la aceeași editură, e un proiect care funcționează, însă, mai mult decât o făcuse primul, prin asimilarea unor spații ale cartografierii umanului (chiar declarat, cum se va vedea imediat) ceva mai rafinate și mai puțin estetizante (nu că ar fi făcut excese în sensul ăsta dincolo).
Altfel spus, placheta își rulează poemele tot printr-un soi de depanare a hărților personale, în care încap cam toate anxietățile și blocajele poetului (aceasta din urmă, o temă de suprafață, vizibilă de departe), depanare care prinde acum niște accente mai pronunțat sociale. Cel puțin în primă fază, dragostea și precaritatea, și aici, în desfolierea mecanismelor ultimei, cred că e de găsit, de fapt, marea temă a acestor poeme, se întrec într-un lanț de episoade ale unei afectivități difuze, mai ales în prima parte a volumului, afectivitate pe care Ion Agaci o construiește cu o mai mare atenție la nuanțele sociale față de debut. Volumul abundă în imagini ale instabilității, atât intime, cât și văzute într-un sens mai larg, prin obiectivizare, iar texte ca unde-ai dispărut, sau m-am văzut cu un tip normal sunt dovezi concrete ale modului în care Ion Agaci înțelege să iasă puțin din sfera personalului și să construiască niște momente în care amploarea amărăciunii & a neputinței vin din niște „studii de caz” foarte eficiente, cu o știință a calibrării amănuntului debusolant.
Așa cum se întâmpla și în șampanie…, toată schema asta ia naștere nu oricum, ci cu multă „investiție” cinematică, printr-o anume fascinație a decorului și-o „rețetă” specifică de turnare a cadrelor. Poemele lui Ion Agaci își arată punctele de fragilitate cel mai bine, adică, prin frecventarea unor locuri difuze, vibrează prin înlănțuirea ușor melancolică a imaginilor: „o cască ție, una mie/ în scuarul teatrului de păpuși,/ așteptăm ultimul autobuz/ care poate fi și primul de dimineață./ străzile sunt goale/ ar putea începe o ploaie nebună/ dar nu suntem romantici –/ suntem beți, suntem alcoolici./ doi alcoolici tineri fără casă/ doi alcoolici tineri fără bani./ dar nimeni nu poate vedea asta/ suntem bine îmbrăcați/ arătăm adecvat/ cine-ar crede una ca asta/ alergăm pe un cântec lo-fi/ până-n scuarul teatrului de operă/ ne aruncăm în fântâna arteziană/ și facem o baie în ochii tuturor./ niște copii needucați suntem/ n-avem cei șapte ani de-acasă./ strângem bănuții turiștilor/ de la fundul fântânii/ cât să ne-ajungă pentr-un pachet de țigări./ așteptăm ultimul autobuz/ care poate fi și primul de dimineață”, dansăm pe un cântec lo-fi. Nu e, însă, o melancolie în sensul clasic al cuvântului, ci mai degrabă una ce vine din autoironie și exercițiu de detașare, fără umori patetice.
În orice caz, sunt multe locuri ale tristeții în cartea lui Ion Agaci, o tristețe care vine din oboseală și precaritate, un dublet eficient, pe care poetul și-l gestionează cu un soi de inocență copilărească prin care se raportează la lume („periferiile unei inimi naive”, cum le numește la un moment dat). „Filmele” lui vorbesc, în linii mari, despre nebunia tinerească, marginalitate, sărăcie și lipsa banilor, a afecțiunii și, în general, a nevoii esențiale de înțelegere e aici, pe ritmuri indie la intersecția dintre Sufjan Stevens și M83, și prin niște modulații care prind foarte reușit toată angoasa asta milenială, și nu doar atât. E loc, adică, în toată simfonia disperării ce rezultă de aici, orchestrată cu mult calcul și fără ieșiri dramatice, așa cum spuneam mai sus, și de-o doză de înțelepciune bătrânească, prin micile glisări pe care poemele le operează pe marginea „timpului libertin”, a competiției dintre „inima musculoasă” vs. cea „nucleară” și, în general, prin toate modulațiile „inimii microfonice” pe care le prind textele. Sunt câteva din conceptele tari ale acestui volum care funcționează ca niște exerciții de respirație, și care vorbește despre un puternic sentiment de inadecvare. Și, dincolo de el, despre nevoia de căldură & apropiere, dar o apropiere care nu promite o soluție definitivă: „chiar și acolo, unde nimic nu e atins/ de bureții fragili și criminali ai rușinii,/ chiar și în cele mai impenetrabile ego-uri,/ în cea mai jalnică lamentație,/ în măruntaiele lașității de sticlă,/ în perseverența fricii,/ în dorință și greșelile comise în numele ei,/ în apocaliptic și rău,/ în frustrarea moștenită genetic,/ în elucidarea unui mister/ chiar și în cutia pandorei/ chiar și în cea mai nemotivată tristețe/ sau solitudine convingătoare/ vai de mine, în ură și gelozie,/ în declin și degradare,/ în pierderea indispensabilă a inocenței,/ apoi a speranței,/ în caracterul invaziv al dragostei/ chiar și acolo unde dragostea nu-i compromițătoare,/ în frumusețea misterioasă a sexului,/ în servicii, rutină și neștiință,/ chiar și în evoluție, robotică sau/ nemurire,/ chiar și în Dumnezeu sau tot/ ce nu mai are nevoie de noi,/ nu găsesc altceva decât – umanul/ iar asta e tot ce-a mai rămas/ să mă sperie sau să mă dezmeticească”, chiar și în cele mai indisponibile ascunzători ale tăcerii. Suficient însă, cât să arate cum textele din Desculț prizează o anumite sensibilitate față de sfera asta a umanului, cu toate modulațiile lui instabile, care, sigur, se vede mai greu în toată povestea asta despre căutare de sine și reconfigurare personală, dar care are suficientă priză cât să poată fi exploatată într-un volum viitor.
Până la urmă, e aici o poveste despre singurătate, așa cum se citește în poemul această tristețe: „despre care nu vreau să vorbesc/ e apă./ apa de sub stratul subțire de gheață al unui lac de munte/ care nu-și schimbă niciodată starea. iar eu/ cred că mă aflu sub acel strat de gheață,/ încercând să-l sparg cu căldura palmei,/ încercând să-l găuresc cu degetul./ e-atât de clar/ această tristețe despre care nu vreau să vorbesc e/ un microhabitat./ nu am numărat niciodată câți dintre noi trăim în el/ dar într-o zi,/ când mă voi plictisi de același peisaj,/ voi face un sondaj și îi voi întreba pe toți/ cum am ajuns aici,/ cum am ajuns să semănăm atât de mult între noi/ încât să nu-mi dau seama dacă sunt singur/ sau sunt o mie de forme ale singurătății mele/ în o mie de persoane complet diferite.” Rămâne, oricum, o poezie curajoasă prin felul în care își asumă toată miza asta a „deconspirării” fragilității, căci altfel Ion Agaci e un soi de (post) romantic animat mai degrabă de gesturi reflexive. În orice caz, emoționantă toată spirala asta descendentă a încrederii, cum o numește într-un text spre final, geografia asta a disperării mute care arde lent.
